Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
V-ați întrebat vreodată…?
Mihnea Arion
Îmi ador slujba.
De ce? Vă zic sincer, nici nu știu de unde să încep! Deja presimt că-mi veți lua pâinea de la gură în câțiva ani. Cred și eu! Cine n-ar vrea?
Să vă povestesc cum decurge o zi obișnuită la lucru. În realitate fiecare zi e diferită, nu sunt un om care suportă rutina.
Ei bine, în fiecare zi (uneori lucrez și la sfârșit de săptămână – dar programul e flexibil! O să vedeți de ce…) la 12:01 sună telefonul.
Așa am hotărât eu – din nou, asta e doar o convenție.
La telefon aud Vocea.
Mereu e sexy. Puțin mai joasă, intimă, de parcă deapănă cine știe ce amintire… am încercat să mi-o imaginez deseori pe domnișoara de la Dispecerat. În mintea mea e o femeie taaare bine, aranjată, cam atât de înaltă, cu ochii…
Dar să lăsăm asta. E stabilit clar în contract că nu e voie să văd pe nimeni din celelalte departamente. Ce dezamăgire!
Vocea asta îmi spune la ce eveniment trebuie să mă prezint în seara respectivă. Asta e specialitatea mea.
Negreșit, după maximum două ore în cutia mea poștală se află biletul de la spectacolul cu pricina. Partea foarte bună la toată chestia e că oamenii aștia sunt și deștepți, și înțelegători. Se pliază pe nevoile angajatului, se merge mult pe negociere…
*
Ei bine, odată ajuns acolo începe distracția. Abia acolo.
Prezint biletul, trec de pază, uneori primesc o brățărucă din aia, mă rog, aiureli din astea, probabil că le știți cu toții deja.
Apoi încep să umblu, să fac recunoașterea terenului, să-mi dau seama cu ce se mănâncă perimetrul în care trebuie să activez…
Cel mai important este să am casca (bluetooth, evident, căci trebuie să am mâinile libere!) pregătită și telefonul încărcat.
Să vă dau drept exemplu una din însărcinările mele favorite.
Dar să vă mai clarific ceva. Nu doar că am voie să beau la muncă. Într-un fel e chiar necesar – treaba asta intră în fișa postului! Acum că știți asta, nu vă miră să aflați că mă înființez la coadă la băutură și aștept. În prealabil am primit instrucțiunile.
Ia bere. Multă.
Asta e Vocea 2. E un tip dur, nu mai e domnișoara. Vorbele lui înseamnă din start două-trei păhărele pentru mine. Să nu mă înțelegeți greșit, lichidul pe care-l dau ăștia la festivaluri e mai mult apă (ca să nu zic altceva) decât bere. Partea bună e că mă decontează angajatorii! Mai e și scumpă ca naiba.
Sunt pregătit să lovesc. Să-mi duc la bun sfârșit menirea. În mâini am, de regulă, două suporturi de carton pline de pahare cu bere.
Sigur, unii își doresc de la Viață lucruri mult mai grozave. Vor case, mașini, bani, femei… vor insule, iahturi, croaziere, vacanțe în locuri de care n-au auzit în viața lor.
Eu, în schimb, sunt un om simplu. Drept urmare, n-am idealuri din astea mărețe. Am ceva foarte simplu în cap.
Vreau să mulțumesc oameni.
Reușesc asta în cel mai simplu mod posibil. Pentru a-i mulțumi pe unii, trebuie să-i nemulțumești pe alții.
V-ați întrebat vreodată…?
Ah, dar încă nu e momentul! Mai aveți puțină răbdare!
Alcoolul intră în sânge și îmi face orice urmă de rușine să dispară. Așa e mai bine. Așa îmi pot duce la bun sfârșit treaba.
Și atunci se produce. Întotdeauna îmi dau seama. Parcă am un al șaselea simț.
Știu când urmează să mă sune. Pur și simplu știu. Asta nu e mare lucru. Mai amuzant e că deseori îmi dau seama cine va fi norocosul. E pur și simplu experiența. Dacă vă tentează să lucrați în domeniu, o să vedeți că vă prindeți pe parcurs ce și cum.
Sunt cu berile în mână. Pândesc. Inima îmi bate mai repede. Simt adrenalina. Oare care dintre cei din jurul meu va fi ținta? Oare am ghicit și de data asta?
Ei bine, în acel moment aud Vocea 2 din nou.
În dreapta ta… dincolo de băieții ăia cu tricouri Iron Maiden… nu, nu până la doamna blondă… mai aproape… da, l-ai văzut, ăla e, e tipul gras și chel în tricoul negru… ăla e ținta…
Mă apropii mai mult sau mai puțin subtil. Mă prefac că mă clatin. Faptul că miros a alcool mă salvează de orice bănuială. E clar că-s doar un bețivan. Apoi, ce să vezi? Calc strâmb. Ce greșeală din partea mea!
Vai, ce păcat că domnului gras și chel i s-a făcut o baie de bere! Ce ghinion că s-a udat complet ruscacul în care avea un laptop! Așa e la concert, se mai întâmplă, n-ai ce-i face, toți roacherii ăștia sunt niște bețivani oricum…
*
Credeți că asta e tot? Nu v-a plăcut berea vărsată pe un spectator oarecare? Mai sunt nenumărate activități, sigur găsim ceva pe gustul vostru!
Unii colegi pur și simplu sunt trimiși în niște apartamente oarecare, iar în cască li se spun cuvintele magice:
Ia bormașina de pe jos și dă găuri oriunde în peretele din fața ta.
Am înțeles că terorizează blocuri întregi timp de câteva ore!
Mai sunt concertele de muzică clasică, reprezentațiile de operă… Acolo nenumărați studenți de la actorie care vor să se antreneze pentru rolul vreunui ftizic fac un cor al tusei cum n-auzi nici în pavilionul celor cu boli pulmonare!
În timp ce soprana ajunge cu vocea tot mai sus, într-o parte a sălii se aude cum cineva își suflă puternic nasul…
Acela e semnalul. Începe corul ftizicilor.
Câtă convingere! Câtă pasiune în acea tuse! Cum se strecoară ea printre sunetele orchestrei, uneori acoperind-o! Asta da dedicație!
Mai sunt și altele, nenumărate. Uneori doar ți se spune să staționezi la metrou pe scara rulantă pe partea stângă, sau să furi sulurile de hârtie din toaletele publice, să chemi liftul la cel mai de sus etaj, după care să lași ușa larg deschisă…
Așadar, în caz că v-ați întrebat vreodată…
Ei bine, eu sunt acela.
Sper că acum mă întelegeți. Nu mi-aș schimba slujba pentru nimic în lume.
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu