„ – Doamne, de ce să‑ţi pese? Egoismul este calitatea vieţii omeneşti în care se poate avea cea mai mare încredere. Politicianul, soldatul şi regele au organizat cu ajutorul ei lumea ta prin viclenie şi constrângere. Aceasta este melodia umanităţii; tu şi cu mine trebuie să recunoaştem acest fapt. Să înlăturăm constrângerea ar însemna să slăbim ordinea; să‑l facem pe om în stare de fapte măreţe, deşi el este un bastard ticălos, constituie în primul rând sarcina noastră.”
(Robert Musil, „Omul fără însușiri”)
Opusul „omului fără însușiri”, adică al lui Ulrich, este tânărul ambițios Paul Arnheim, un „om al realității”, un „om de acțiune”, un „om important”, un om în care spiritul pragmatic se îmbină cu o spiritualitate kitsch („uniunea dintre spirit și rentabilitate”, cum este numită în romanul lui Musil) – fie că e vorba de religie sau de artă, poezie, eseu, pictură, muzică. Arnheim este omul fără îndoieli (sau cel puțin Musil îl construiește tocmai ca pe un personaj care își fabrică această siguranță), omul pentru care raționalul este valoros în măsura în care îi confirmă viziunea asupra lumii. Este și puțin extravagant, cu servitorul său maur, pe care „îl salvase” dintr-o trupă de dansatori ambulanți. A încercat, de altfel, la început, să-i reveleze „viața spirituală”, dar, plictisindu-se repede, a renunțat și-l folosea doar pe post de servitor. Cu alte cuvinte, Arnheim este un snob, reprezentantul perfect al noii elite economice pe care o produce capitalismul monopolist și financiar, aflat atunci în plină afirmare.
Ba chiar este autorul mai multor cărți despre relația dintre bani și spirit – o intuiție extraordinară a lui Musil, care a anticipat, iată, apariția cărților de selfhelp moderne (spre deosebire de Ulrich, care, când i se reproșează că nu scrie o carte, răspunde tăios și ironic: „ – De unde vocaţia ca eu să scriu o carte? La urma urmei, pe mine m‑a născut o mamă, şi nu o călimară!”). Un personaj aflat la răscrucea dintre vremuri, dar pe care îl recunoaștem, într-o formă îmbunătățită, în bestiarul lumii capitaliste actuale. În Arnheim recunoaștem fără mare efort figura liderului corporatist: antreprenorul, CEO-ul, managerul care își legitimează puterea prin eficiență și printr-un discurs despre valori și spiritualitate. Lămuritoare sunt și luările de poziție ale lui Arnheim în diverse situații. Într-una, i se adresează chiar lui Dumnezeu însuși, încercând să-l sfătuiască cum ar trebui condusă această lume inegală și insensibilă la subtilitățile spirituale ale puterii banului (care, în această situație arnheimană, nu prea mai este ochiul dracului!):
„- Dar nu sunt banii o metodă la fel de sigură de a controla relaţiile omeneşti ca forţa, şi nu ne îngăduie ei să renunţăm la a mai recurge cu naivitate la această forţă? Ei sunt o formă spiritualizată, specială, maleabilă, evoluată şi creatoare a forţei. Nu se întemeiază comerţul pe viclenie şi pe constrângere, pe tragere pe sfoară şi pe exploatare, numai că ei sunt civilizaţi, transpuşi pe de‑a-ntregul în lumea lăuntrică a omului, şi chiar sunt travestiţi sub aspectul propriei libertăţi? Capitalismul, ca organizare a egoismului potrivit ierarhiei forţelor şi puterilor de a stăpâni banii, este cea mai desăvârşită şi, astfel, cea mai umană orânduire pe care am reuşit s‑o dezvoltăm întru slava ta; activitatea omenească nu are resurse să creeze un criteriu mai precis!
Arnheim avea să‑l sfătuiască pe Dumnezeu să instituie imperiul milenar potrivit principiilor negustoreşti şi să‑i încredinţeze administrarea unui mare om de afaceri care fireşte ar fi trebuit să aibă şi o concepţie filozofică despre lume. Căci, în cele din urmă, în ce priveşte domeniul religiei, acesta a avut totdeauna doar de suferit, şi în comparaţie cu nesiguranţa existenţei sale în vremurile războinicilor de demult, şi el ar vedea oferindu‑i‑se mari avantaje de la o conducere şi organizare pe baze comerciale şi de afaceri.
Astfel ar fi vorbit Arnheim, căci un glas, undeva în adâncurile fiinţei lui, îi spunea limpede că la bani nu se putea renunţa cum nu se putea renunţa la raţiune şi la morală. O altă voce, venind din profunzimi lăuntrice, îi spunea la fel de lămurit însă că ar fi trebuit să se renunţe cu îndrăzneală la raţiune şi la morală.”
Cu toate astea, dacă e să urmărim întreaga arhitectură a romanului, Musil pare să sugereze că orice sistem care absolutizează o singură logică – fie că e vorba de economie, de rațiune, de morală sau de naționalism – produce, inevitabil, deformări ale umanului. Însă, am sărit chiar pasajul de început al acestui minunat paragraf al întâlnirii lui Arnheim cu Dumnezeu (întâlnire imaginară, bineînțeles!), pasaj care mi se pare splendid ca mostră de aroganță a omului modern cu bani și cu o încredere în sine aproape inexpugnabilă. Unii ar numi această atitudine aroganță. Ei bine, în această notă de un pragmatism orgolios, Musil, prin Arnheim, face referire la faimoasa scenă a întoarcerii lui Dumnezeu pe pământ, din „Frații Karamazov” al lui Dostoievski:
„Nevoia de inechivoc, de repetabil şi de concret şi ferm, care constituie condiţia prealabilă pentru succesul gândirii şi planificării – astfel gândea Arnheim privind mai departe strada de sub el – este totdeauna satisfăcută în domeniul sufletesc printr‑o formă de violenţă. Cine vrea să construiască durabil în acţiunea sa asupra oamenilor trebuie să se folosească doar de calităţile şi pasiunile inferioare, căci numai ceea ce este legat strâns de egoism are permanenţă şi poate fi considerat ca demn de luat în seamă în toate domeniile; intenţiile mai înalte sunt nesigure, contradictorii şi schimbătoare ca vântul. Omul acesta, care ştia că mai devreme sau mai târziu imperiile aveau să fie conduse asemenea fabricilor, privea vălmăşagul de uniforme, de chipuri orgolioase, acum minuscule, de sub el cu un surâs în care se amestecau superioritatea şi melancolia. Nu mai putea exista nici o îndoială: dacă Dumnezeu avea să se întoarcă astăzi pentru a stabili împărăţia milenară printre noi, nici un singur om cu simţ practic şi cu experienţă nu avea să‑i acorde încredere, atâta vreme cât Judecata de Apoi nu avea să se însoţească şi cu un sistem de măsuri pentru executarea pedepselor, pentru poliţie, jandarmerie, instituţii militare, paragrafe de lege privind înalta trădare, departamente guvernamentale şi tot ceea ce mai e necesar în această direcţie, pentru a restrânge incalculabilele capacităţi ale sufletului la cele două principii de bază, şi anume că viitorul locuitor al cerurilor nu va consimţi decât prin intimidare şi strângerea şurubului să acţioneze cum se cade, sau prin mituire, pe scurt, numai prin «măsuri de mână forte».”
Nu pot să nu mă mir cât de bine pare să fi intuit Robert Musil, prin Arnheim, arogantul pragmatism al lumii capitaliste actuale, un pragmatism brutal, de care dau dovadă din plin oamenii de afaceri, dar și conducătorii de state (democratice!). Este o aroganță pe care spiritul fin al lui Musil a surprins-o foarte bine și cu o ironie pe măsură. Dar când suporți consecințele unei astfel de viziuni, oare câtă ironie îți mai rămâne la îndemână ca să reziști? Să nu uităm, Ulrich, opusul lui Arnheim, avea, la rându-i, o avere considerabilă. Așadar, rezistența costă.
Robert Musil, „Omul fără însușiri”, traducere de Mircea Ivănescu (ediție îngrijită de Monica-Maria Aldea), Humanitas Fiction, 2018
Citește „Musiliada I” în Literomania nr. 403
Citește „Musiliada II” în Literomania nr. 405
Citește „Musiliada III” în Literomania nr. 408-409
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu