„…căci Dumnezeu creează lumea, iar în vreme ce o creează
se gândește că ea ar putea la fel de bine să fie altfel.”
(Robert Musil, „Omul fără însușiri”)
Dacă în episodul anterior, am încercat să conturez o imagine a „omului fără însușiri”, raportându-l la valorile și așteptările unei societăți aflate în pragul unei schimbări radicale, prin noi actanți și noi viziuni, în acest episod vă propun cazul concret al lui Ulrich, protagonistul romanului vizionar semnat de Robert Musil.
Suntem în Viena lui 1913. O lume veche, Imperiul Austro-Ungar, pe care Musil îl ironizează sub numele de „Kakania”, este pe cale să se destrame. În această lume, aflată la granița dintre vechi și nou, dintre tradiție și modernitate, evoluează eroul nostru Ulrich – un tânăr de 32 de ani, provenit din marea burghezie a Imperiului, fost ofițer în armată, inginer și matematician. În 1913, aflat într-o criză existențială, își ia „un concediu de la viață”, obosit să caute un sens al existenței. Altfel spus, se transformă într-un „om care nu face absolut nimic”. Dar, în unele cazuri, „un om care nu face absolut nimic” face totuși ceva: devine un vigilent și sarcastic observator al lumii din jurul său. O postură deloc eroică, în contrast, vom vedea, cu posturile celorlalte personaje ale romanului, în mare parte victime ale unor idei ca „acțiune eroică” (moștenire din lumea veche) sau „om de acțiune” (concept care s-a născut odată cu lumea nouă, modernă, și care a supraviețuit până în zilele noastre!). Ei bine, Ulrich nu este nici „erou”, nici „om de acțiune” (adică „un om important”).
Spirit lucid și analitic, Ulrich privește cu scepticism idealurile consacrate și refuză, nu fără tentative eșuate, să accepte valorile colective doar pentru că sunt unanim împărtășite. De altfel, pune sub semnul întrebării aproape tot ceea ce ține de lumea veche și, în aceeași măsură, de lumea nouă, modernă, sterilă, pierdută în detalii banale și seci. În momentul în care încearcă să-și renoveze casa, un mic palat, Ulrich ajunge să chestioneze chiar sensul acestui efort. Ce rost are amenajarea minuțioasă a unui spațiu dacă „omul modern se naște într-o clinică și moare tot într-o clinică”? „Oare această pauză între naștere și moarte, în care căutăm cu tot dinadinsul să ne simțim bine, comod în casele noastre, merită atâta efort?” pare a se întreba eroul nostru.
La un alt nivel, patriotismul, iubirea de patrie, face parte, pentru Ulrich, din aceeași categorie a idealurilor calpe, consumatoare de timp și efort. În fond, așa cum scrisese într-o compunere pe când era elev, „un adevărat patriot nu ar trebui niciodată să-și considere propria patrie cea mai bună, iar acestei propoziții suspecte îi mai adăugase chiar, într-o străfulgerare care i se păruse a fi deosebit de frumoasă, deși fusese mai mult orbit de strălucirea ei decât în stare să vadă ce se petrecea în lumina acesteia, o a doua, în sensul că probabil până și Dumnezeu prefera să vorbească despre lumea sa făcând uz de coniunctivus potentialis (hic dixerit quispiam – aici ar putea cineva să obiecteze…), căci Dumnezeu creează lumea, iar în vreme ce o creează se gândește că ea ar putea la fel de bine să fie altfel”.
Iată o idee cu iz blasfemator chiar și astăzi, într-o lume în care patriotismul continuă să fie invocat drept justificare pentru conflicte și sacrificii colective. O idee „mare” care, ca orice idee „mare”, este imprecisă și vagă (însă, ne atenționează Musil, „imprecizia deține într-adevăr o forță care exaltă și înnobilează”). Reîntorcându-ne la micul Ulrich, în urma scandalului provocat de această compunere, a fost propus pentru exmatriculare, lucru care, în cele din urmă, nu s-a întâmplat „pentru că cei în drept nu se putuseră hotărî dacă remarca aceasta excesivă a lui trebuia înțeleasă ca o defăimare a patriei sau ca o blasfemie”.
Am putea spune, în ton cu personajul lui Musil, că adevărata libertate începe în momentul în care refuzi să confunzi realitatea cu singura ei posibilitate. Musil numește această disponibilitate de a imagina alternative „simțul posibilului” (Möglichkeitssinn), facultatea de a vedea nu doar ceea ce este, ci și ceea ce ar putea fi:
„Cine posedă un asemenea simț nu spune, de exemplu: aici s-a întâmplat, se va întâmpla, trebuie să se întâmple cutare și cutare lucru; ci devine ingenios; aici s-ar putea, ar trebui sau ar fi cu putință să se întâmple ceva; iar când i se explică faptul că ceva este așa cum este, el gândește: de fapt s-ar putea să fie și altfel. Astfel că simțul posibilității poate fi definit drept acea capacitate de a concepe faptul că totul poate să fie și de a considera ceea ce există ca nefiind cu nimic mai important decât ceea ce nu există. Consecințele unei asemenea dispoziții creatoare pot fi remarcabile; în mod regretabil, nu arareori ele fac să pară fals ceea ce oamenii admiră, iar ceea ce este tabu să fie socotit admisibil, sau și una, și alta deopotrivă indiferente. Asemenea oameni ai tuturor posibilităților trăiesc, cum se spune, prinși într-o întrețesere fină, țesătură alcătuită din negură, închipuiri, visare și subjonctive; copiii care manifestă asemenea înclinații sunt cu severitate dezvățați să le dea curs și, în fața lor, oamenii de acest fel sunt numiți vizionari, visători, nereușiți, oameni care le știu pe toate și cusurgii.” (din cap. 4, „ Dacă există un simț al realității trebuie să existe și un simț al posibilității”)
Rezumând cele de mai sus, Ulrich, tocmai prin faptul că pune sub semnul îndoielii aproape totul, se poziționează mereu undeva la mijlocul lucrurilor, dincolo de precepte și interdicții. Este și un personaj deschis față de orice. Un om al posibilităților. Un visător lucid, de unde și incapacitatea sa de a acționa concret. Această deschidere către posibil nu este, iată, lipsită de consecințe: tocmai pentru că vede în permanență alternative, Ulrich este adesea indecis, incapabil să aleagă și, nu de puține ori, paralizat de propriile posibilități. Voi încheia acest episod dedicat vastului roman al lui Musil, prin nelămurirea formulată de însuși Ulrich:
„Un om care caută adevărul devine erudit; un om care vrea să dea frău liber subiectivității, ajunge poate scriitor; dar ce trebuie să facă un om care se situează între cele două năzuințe?”
Robert Musil, „Omul fără însușiri”, traducere de Mircea Ivănescu (ediție îngrijită de Monica-Maria Aldea), Humanitas Fiction, 2018
Găsiți primul episod al seriei „Musiliada”, în Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu