Stau la o cafea lîngă Acropole ca doi clienți ai locului și ca doi oameni obișnuiți. Ceea ce și sînt, ar putea replica cineva. Da, sînt aşa ceva, ca orice om; dar mai sînt și doi dintre cei mai mari scriitori ai secolulul XX, și nu prea înțeleg cum stau doar acolo, privind spre cameră.
Niciodată n-o să înțeleg. Sigur, nici Kazantzakis, nici Istrati nu se mișcă – gesturile le-ar trăda poate geniul. Oricum, nici n-ar arăta bine omul „etichetat”: ăsta e geniu, ăsta e un tîmpit, nici viața n-ar mai fi atît de incitantă. Dar te amăgești că talentul, gîndurile, atitudinile, deprinderile, viața de scriitor te formează totuși.
Sigur, ei nu au fost scriitori de tipul lui Proust sau Thomas Mann, ci mai curînd ca Hemingway, dar tot scriitori au fost și ei: curioși, nărăvași, inteligenți, meșteșugarii existenței. Și stau acolo eleganți, cu pantofii lustruiți, cu cravată, ca doi aghiotanți ai ministrului de finanțe.
„Zorba grecul” și „Ciulinii Bărăganului” sînt două capodopere, dar nu ele figurează acolo. Omul e mereu mai puțin, mai supus greșelii, mai formalizat, mai om decît opera. Punctum-ul fotografiei e și numele lor (nu m-ar interesa dacă n-ar fi ei în fotografie) și cum se uită cei doi spre cel care face poza. Sînt și surprinși, și resemnați, ceea ce e, de fapt, un lucru profund scriitoricesc. Să știi cum e omul și să cauți încontinuu ce este el cu-adevărat – iată ce caută, iată după ce sapă un artist pursînge.
Și unde este analiza?