Literatura la feminin Cărți pentru copii fără limită de vârstă

„Ai răbdare, copila mea, zânelor le place să fie ascultate”

Aflăm prima dată despre povești ascultându-le de la părinți sau bunici, cu mult înainte de a învăța să citim. Adulții ni le spun cu seriozitate, își acordă timp pentru a ne explica pe îndelete motivațiile personajelor și logica evenimentelor. De aceea nu e greu să înțelegem – când felia de lume cunoscută de noi este atât de mică și suntem atât de nerabdători să o lărgim –, de ce pornim cu certitudinea că ele vorbesc despre fapte reale, care au existat cândva și care ni se pot întâmpla și nouă.

Și chiar când începem, pe măsură ce creștem, să punem sub semnul întrebării veridicitatea faptică a poveștilor, ne apropriem realitățile lor psihologice, le „jucăm” de-adevăratelea. Adulții, conștient sau nu, folosesc poveștile ca instrumente de civilizare – prin intermediul lor îi introduc pe copii în rețeaua complicată de legi, îndatoriri și obiceiuri ale societății istorice din care fac parte și, într-un sens mai larg, ale umanității. Poveștile funcționează ca instrumente versatile, dar implacabile, de educație morală. Vezi ce i s-a întâmplat Scufiței Roșii dacă a vorbit cu străinii? Și Fetei Babei dacă a fost nepăsătoare și leneșă? Cum a sfârșit Mama Vitregă a Albei ca Zăpada din cauza vanității sale?

Ascultând poveștile adulților, învățăm să fim ascultători, să ne schimbăm comportamentul, să controlăm impulsuri, dorințe și nevoi periculoase, prin consecințele lor, în egală măsură pentru noi și pentru ceilalți. Acest lucru l-a înțeles pe deplin și autoarea „Poveștilor cu zâne”, Contesa de Ségur, atunci când a decis să pună pe hârtie poveștile formatoare pe care le spunea celor opt copii ai săi, pentru a le transmite mai departe nepoților.

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de contesa de Segur

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur

Ca lucrurile să fie clare și să identificăm cu ușurință personajele și calitățile lor, scriitoarea le definește prin nume și titulatură – eroul uneia dintre povești este „Bunul și micuțul Henri” (nu vom avea nicio surpriză aici legată de integritatea și curajul acestuia), personajele masculine pozitive poartă nume ca Prințul cel Grațios sau Prințul cel Minunat, și stabilim imediat cărei tabere aparțin zânele – fie că este vorba despre Zâna cea Furioasă sau despre Zâna cea Puternică.

Poveștile Contesei de Ségur păstrează aceeași claritate și simetrie și în structura narativă: personajul principal, de regulă o tânără prințesă fermecătoare, dăruită cu un număr impresionant de calități dezirabile – frumusețe, grație și, mai ales, cumințenie – atrage, nejustificat, prin simpla sa existență, ostilitatea unei zâne rele sau pe a propriei familii. Eroina este supusă unor probe pe care le depășește cu succes, prin intervenția ocrotitoarei ei – zâna cea bună și puternică; încercările prin care trece sunt tot atâtea prilejuri de a persevera în virtuțile cu care a fost înzestrată la naștere. Natura bună a eroinei nu o ferește, însă, de ispită – de cele mai multe ori intră în încurcătură atunci când adversarii profită de slăbiciunile sale (puține, dar care îi pot fi fatale).

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur

Așa este cazul prințesei Rozalia, din povestea „Șoricelul cenușiu”, despre care aflăm că a fost crescută de tatăl ei „cu multă dragoste și blândețe”, dar și cu mare grijă „să nu se dezvolte în ea cusurul curiozității”. Educația primită de Rozalia, ca și a celorlalte eroine, întărește calitatea pozitivă cea mai importantă pe care o poate avea un copil – aceea de a fi cuminte și ascultător. Neputința Rozaliei de a-și stăpâni curiozitatea, de a nu afla ceea ce nu se cade a fi aflat înainte de vreme, o transformă în marioneta nemesis-ului familiei sale – Zâna cea Nesuferită (nimic nu este mai nesuferit decât un copil care arde etapele și nu are răbdare, pare să spună autoarea).

Rozaliei îi este interzis să pătrundă într-o încăpere a casei înainte de a împlini vârsta de cincisprezece ani, și ea știe foarte bine acest lucru, însă nu i se explică de ce, și mai ales nu i se spune ce se află în acea încăpere. Tatăl său îi cere Rozaliei să reziste tentației de a afla, considerând că, de-a lungul timpului, „o obișnuise să fie ascultătoare”. Mai mult, nu pierde nicio ocazie pentru a o avertiza: „Curiozitatea este un cusur urâcios”. Cu cincisprezece zile înainte de aniversare, Rozalia rămâne singură acasă, în posesia cheii de la camera interzisă, și se comportă așa cum ne-am aștepta de la un copil obișnuit – încalcă interdicția. „Curiozitatea fu mai puternică decât cumințenia”, subliniază autoarea. Secretul ținut sub cheie este un șoricel cenușiu, aparent inofensiv, chiar dacă dezgustător, care-și spune Zâna cea Nesuferită, și în a cărei putere cade atât Rozalia, cât și familia acesteia. Toate încercările de a-și ascunde transgresiunea în fața tatălui său și de a scăpa de animal au efect contrar – apa fierbinte care ar fi trebuit să-l ucidă pe șoarece se transformă în lapte care îl hrănește, deși ascunsă în spatele picioarelor fetei, Zâna cea Nesuferită își face simțită imediat prezența.

„Așa se întâmplă totdeauna când nu asculți”, declamă tatăl, numit, în mod oportun, Duhul cel Prevăzător, „crezi că faci un rău mic, și când colo, aduci nenorocire asupra ta și a altora.” Rozalia pleacă în exil, târâtă de șoricel, după ce asistă la prăbușirea casei părintești; tatăl său îi spune clar că, de acum înainte, este pe cont propriu – zâna nesuferită nu îi va permite să intervină. Urmează alte două situații în care Rozalia este ispitită – asemenea Sfântului Petru – de șoarecele manipulator. Este interesant că, deși Rozalia devine conștientă de consecințele dezastruoase ale slăbiciunii sale, asta nu o împiedică să cadă pradă tentației, când i se oferă următoarea ocazie. Zâna cea Nesuferită îi stimulează curiozitatea și nerăbdarea, făcând-o să se gândească necontenit și chiar să viseze obiectul interzis. Momentul în care Rozalia devine puternică și refuză să tragă cu ochiul, să descopere înainte de vreme ceea ce, oricum, ar fi aflat la timpul oportun, este cel în care nu doar că privește neputincioasă la suferința pe care a provocat-o celorlalți prin comportamentul său, dar își și asumă întreaga responsabilitate, adică, ar fi spus părintele ei dacă ar fi fost de față, se maturizează, interiorizează interdicția: „Eu sunt de vină (…). Dacă nu era curiozitatea mea nenorocită și nerecunoștința mea, șoarecele cenușiu n-ar fi reușit să mă facă să săvârșesc o faptă atât de rea”. Dar ca asta să se întâmple, tot de manipulare este nevoie. Regina Zânelor, protectoarea fetei, recunoaște candid că a înșelat-o, spre binele ei: a făcut înadins ca Rozalia să vadă cum casa tatălui său se prăbușește, deși acest lucru nu s-a întâmplat cu adevărat: „Am vrut să te fac să urăști și mai mult curiozitatea și să te ferești de a-i mai cădea pradă a treia oară”.

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur

Ilustrație de A. Smișleaev pentru volumul „Povești cu zâne” de Contesa de Ségur

Ascunse în poveste, dincolo de morală, stau nu doar valorile în spiritul cărora adultul îl educă pe copil (și care țin de spațiul cultural – Contesa de Ségur scrie în Franța secolului XIX), ci și modul de a acționa al procesului educativ – o încleștare de forțe cu mijloace similare, dar intenții diferite, pe câmpul de luptă care este ființa umană. Pe de o parte, slăbiciunile – inerente naturii umane, ademenitoare, insensibile la consecințe, promițând satisfacția imediată (acum și aici, nu mai târziu), care se manifestă prin vise și dorințe. Pe de alta, virtuțile agreate social, favorizând grupul, implacabile, avertizând asupra pericolului încălcării ordinii. Rolul eroinei este de a alege pe care dintre cele două voci o ascultă, nu de a vorbi. Și când vorbește, o face reiterând discursul ascultat și interiorizat, şi aflăm că Rozalia „s-a lecuit pentru totdeauna de cusurul curiozității”.

Contesa de Ségur, „Povești cu zâne”, traducere din franceză de Ecaterina Micu, Editura Ion Creangă, București, 1977

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu