Atelier Literatura la feminin Nr. 185

La mulți ani!

Nisipuri mișcătoare într-o junglă. Asta-i viața omului. De când a ieșit la pensie gândește în metafore. De sărbători, cel puțin, nu se poate abține. Are tot dreptul. Îi calmează neliniștea. Nu s-a simțit niciodată grozav de sărbători. Poate doar în copilărie, dar e atât de mult de atunci. Viața ei de adult a început cu un amor nefericit și se va termina cu o pandemie. Floare învoaltă a tinereții, speranța s-a ofilit într-un sejur de zece zile la mare. Două exemplare de rasă: ea, cea mai frumoasă femeie din București, cum i-a spus un poet, el, arhitect cu bani, cultivat, apreciat, prezentabil. Erau ca și logodiți… După câteva zile de fericire, iubitul a plecat undeva, nu știe nici astăzi unde, și s-a întors la sfârșit ca s-o ducă acasă. S-a căsătorit peste doi ani cu o femeie cumsecade. Altă femeie. Cu toate că n-a înțeles ce s-a întâmplat, relația lor a rămas amiabilă, cum se cuvine între oameni civilizați. Nici nu știu ce pierd cei care se-agață de gâtul partenerului cu o disperare uneori criminală. Nimic nu-i mai plin de farmec ca glasul iubirii din tinerețe pe care-l aude an de an, de Crăciun, când e ziua ei. O sună ca să-i spună „La mulți ani”. Bine că nu-i urează viață veșnică. Vorbesc despre case, pasiunea lor comună. Nici nu contează ce spun. În cuvintele lor se strecoară melodia fericirii ce ar fi putut să fie, mai vie decât orice trecut.

A înțeles mai târziu că ființele bovarice intră perfect în schema didactică a tragediei antice: A iubește pe B, C iubește pe B, B iubește pe D, D iubește pe A și tot așa, într-un haos specific iluziei sentimentale ca surogat spiritual. Când a  început ultima tinerețe, adică pe la vreo cincizeci de ani. Tot la mare. Stătea pe plajă, la Neptun, cu o prietenă, fericită în somnolența indusă de foșnetul valurilor mici și de soarele serii și a simțit că o acoperă umbra. Un domn o privea de ceva timp, s-a ridicat nervoasă într-un cot, dar n-a mai fost timp de admonestare, pentru că a auzit cea mai frumoasă declarație de amor din lume în cea mai potrivită limbă de pe pământ: „Vous êtes si belle! C’est incroyable!”  De-atunci îl vizitează pe Pat în țara lui în fiecare vară câteva săptămâni. Ia avionul până la Malmö, apoi un autobuz și traversează podul imens al Mării Baltice. I se pare totul de pe altă lume. Abia așteaptă să se întoarcă. Pat o sună în fiecare săptămână, de două ori, joia și duminica. O cheamă mereu în lumea lui cu ape întinse, cețuri, vânt și soare puțin. Noroc că el e blond. Umbre sunt oamenii. Alcătuite dintr-un labirint cromozomial.

I-a iertat pe amândoi, dar a rămas cu un fel de neliniște. De când a început pandemia, nu mai vede pe nimeni. Seara e mai greu, mai ales în decembrie, când e noapte deja la ora cinci. Cerul e plumburiu și se lasă un frig pătrunzător de vreme umedă. A dat drumul la gaze de prin octombrie, o să dea toată pensia pe facturi. Atâta pustietate, putea să fie pe Marte, nu-i nicio diferență! Nepoții nici măcar un telefon nu-i dau. Mai trece câte unul să repare câte ceva, într-un sfert de oră termină. De când cu carantina, nu mai vin. Nici la cumpărături nu iese cu prea mult avânt. Doar o dată pe săptămână și cheltuiește o grămadă de bani. Înainte cumpăra haine, acum ce-i oferă supermarketul. Are în frigider o colecție mică de iaurturi. Trebuie să le scoată, să vadă care a expirat. Știe că suferă de oniomanie, dar nu se poate abține. Duminica se duce la cimitir. În rest, privește strada și curțile din apropiere. Vecina din față stă tot timpul în casă. E văduvă, a lucrat pe undeva și s-a întors acasă astă-primăvară. Ce-o fi făcând acolo, înăuntru?! Ea n-are stare, cât e lumină își face de lucru pe-afară. Toamna asta a strâns saci de frunze. Apoi s-a trezit cu o grămadă de porumbei sălbatici în gutuiul din față, fac o mizerie… Vin să doarmă noaptea, nu știe cum să scape de ei. Ei, lasă-i să doarmă acolo, își spune până la urmă. Un porumbel sălbatic este mai odihnitor decât un om. E plăcut să se trezească în ciripit de turturele…

I-a iertat pe amândoi, dar acum e neliniștită. Din nou. Crăciunul pică joia anul ăsta și nu-i un lucru bun. Ar putea s-o sune în același timp. Dacă se întâlnesc în aer apelurile și telefonul ei va fi ocupat, se va bloca? Vor crede că și-a găsit, în sfârșit, singura, adevărata dragoste. Aceea care acționează ca un turnesol. Scoate la suprafață miezul viu, nemuritor, al ființei tale. Colorat în roșu. Flacăra. Te face să zâmbești în fiecare dimineață. Cui să-i răspundă până la urmă? Iubirii nefericite sau iubirii inexistente? Mai bine n-ar mai suna. Ei, nu…Tocmai acum în pandemie… Cu ce să se mai distreze? Își va pune o rochie neagră din mătase naturală și va aștepta cu două pahare de șampanie alături. Mă rog, un fel de șampanie, a mai rămas ceva  într-o sticlă de Courvoisier. Le va răspunde. Și uneia, și alteia. Să le spună „la mulți ani”. Particule fine de nisip sunt oamenii în jungla luxuriantă a vieții. Labirint lângă labirint. La mulți ani!

Sumar Literomania nr. 185

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.