Avanpremieră

Cântec lin (fragment)

 

Leïla Slimani, scriitoarea franceză distinsă în 2016 cu prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul „Cântec lin”, a venit la București în zilele de 25 și 26 octombrie 2017 pentru lansarea ediției românești a acestui roman, publicat în colecția „Literary Fiction” a Editurii Pandora M, imprint al Grupului Editorial TREI. 

Când Myriam, mamă a doi copii mici, se hotărăște, în ciuda reticenței soțului ei, să-și reia activitatea, cuplul începe să caute o bonă. După o serie de interviuri, o angajează pe Louise, care cucerește rapid afecțiunea copiilor și ajunge să ocupe un loc central în căminul familiei. Treptat, însă, cercul dependenței reciproce se închide, ducând la producerea unei tragedii. Dincolo de descrierea minuțioasă a tânărului cuplu și a personajului fascinant și misterios al bonei, se întrevede tabloul epocii în care trăim, cu concepțiile sale despre dragoste și educație, raportul dintre dominație și bani, prejudecăți de clasă ori culturale. Stilul frust și tranșant al Leïlei Slimani, întrepătruns de frânturi de poezie sumbră, învăluie povestea încă de la primele pagini într-un suspans captivant.

 

— Întârzie. Începe prost.

Paul se impacientează. Se îndreaptă către ușa de la intrare și privește prin vizor. Este ora 14:15 și prima candidată, o filipineză, nu a sosit încă.

La 14:20, Gigi bate încet la ușă. Myriam se duce să-i deschidă. Observă imediat că femeia are niște picioare foarte mici. În ciuda frigului, e încălțată cu teniși de pânză și poartă șosete albe cu volănașe. La aproape cincizeci de ani, are niște picioare ca de copil. E îmbrăcată destul de elegant, are părul prins într-o coadă împletită care îi ajunge până la jumătatea spatelui. Paul îi semnalează sec că a întârziat și Gigi își lasă capul în jos bâiguind scuze. Se exprimă foarte prost în franceză. Paul se lansează fără convingere într-un interviu în engleză. Gigi vorbește despre experiența ei. Despre copiii ei, pe care i-a lăsat în țara sa, despre cel mai mic dintre ei, pe care nu l-a văzut de zece ani. Nu o s-o angajeze. Îi pune câteva întrebări de formă și la 14:30, o conduce la ușă. „Vă vom contacta noi. Thank you.“

Urmează Grace, o ivoriană zâmbitoare și fără acte. Caroline, o blondă obeză cu părul nespălat, care se plânge pe durata întregului interviu de durerea ei de spate și de problemele de circulație pe care le are. Malika, o marocană care are o vârstă și care a insistat asupra celor douăzeci de ani petrecuți în meseria asta și a dragostei ei pentru copii. Myriam a fost foarte clară. Nu vrea să angajeze o maghrebiană care să aibă grijă de copii. „Ar fi bine“, încearcă Paul s-o convingă. „Le-ar vorbi ea în arabă, din moment ce tu nu vrei s-o faci.“ Dar Myriam refuză cu îndârjire. Se teme să nu se instaleze o complicitate tacită, o familiaritate, între ele două. Ca cealaltă să nu înceapă să-i spună lucruri în arabă. Să-i povestească viața ei și, curând, să-i ceară mii de lucruri în numele limbii și religiei lor comune. A fost mereu neîncrezătoare față de ceea ce ea numește solidaritatea imigranților.

Apoi sosește Louise. Când povestește despre această primă întrevedere, lui Myriam îi place în mod deosebit să spună că a fost de domeniul evidentului. Ca o dragoste la prima vedere. Insistă mai ales asupra felului în care s-a comportat fiica ei. „Ea a ales-o“, îi place ei să precizeze. Mila tocmai își făcuse siesta, fiind trezită din somn de țipetele stridente ale fratelui ei. Paul s-a dus la bebeluș, urmat îndeaproape de micuța care i se ascundea printre picioare. Louise s-a ridicat. Myriam descrie această scenă, fascinată încă de siguranța bonei. Louise l-a luat pe Adam în brațe cu delicatețe și s-a făcut că nu o vede pe Mila.

— Unde e prințesa? Mi s-a părut că am zărit o prințesă, dar a dispărut.

Mila a început să râdă în hohote și Louise a continuat jocul, căutând-o prin colțuri, pe sub masă, prin spatele canapelei, pe misterioasa prințesă dispărută.

Îi pun câteva întrebări. Louise le spune că soțul ei a murit, că fiica ei, Stéphanie, e deja mare — „are aproape douăzeci de ani, nici nu-mi vine să cred“ –, că e foarte disponibilă. Îi întinde lui Paul o hârtie pe care sunt scrise numele foștilor ei angajatori. Vorbește despre familia Rouvier, care figurează în capul listei.

— Am rămas mult timp la ei. Aveau și ei tot doi copii. Doi băieți.

Paul și Myriam sunt seduși de Louise, de trăsăturile ei netede, de zâmbetul ei cinstit, de buzele ei care nu tremură. Pare imperturbabilă. Are privirea unei femei care poate să înțeleagă și să ierte orice. Chipul ei e ca o mare calmă, ale cărei abisuri n-ar putea fi ghicite de nimeni.

În aceeași seară, ei telefonează cuplului al căror număr le-a fost lăsat de Louise. Răspunde o femeie, destul de rece. Când aude numele lui Louise, își schimbă imediat tonul.

— Louise? Ce noroc aveți că ați dat peste ea! A fost ca o a doua mamă pentru băieții mei. A fost foarte dureros atunci când a trebuit să ne despărțim de ea. Ca să vă spun adevărul, la vremea aceea m-am gândit până și la a mai face un al treilea copil ca s-o putem păstra la noi.

Louise deschide obloanele apartamentului în care locuiește. E trecut puțin de ora cinci dimineața și afară felinarele sunt încă aprinse. Un bărbat merge pe stradă, aproape de ziduri, ca să se ferească de ploaie. Aversa a durat toată noaptea. Vântul a suflat prin burlane și i-a bântuit visele. S-ar spune că ploaia cade pe orizontală ca să biciuiască din plin fațada imobilului și ferestrele.

Lui Louise îi place să se uite afară. Pe partea cealaltă, chiar în fața ei, între două clădiri sinistre, se află o casă mică, înconjurată deo grădină stufoasă. Un cuplu tânăr s-a instalat acolo la începutulverii, parizieni ai căror copii se dau în leagăn și curăță grădina de legume duminica. Louise se întreabă ce caută ei în cartierul ăsta.

Oboseala o face să se înfioare. Cu vârful unghiei, zgârie colțul ferestrei. Degeaba le curăță nebunește, de două ori pe săptămână, geamurile îi par mereu tulburi, acoperite de praf și de dâre negre. Uneori, ar vrea să le curețe până să le spargă. Zgârie,din ce în ce mai tare, cu vârful degetului arătător și unghia i se rupe. Își duce degetul la gură și îl mușcă pentru a opri sângerarea.

Apartamentul nu are decât o singură cameră, care-i folosește lui Louise și ca dormitor, și ca sufragerie. Are grijă, în fiecare dimineață, să strângă la loc canapeaua extensibilă și s-o acopere cu husa ei neagră. Mănâncă la masa joasă, cu televizorul mereu pornit. La perete, cutii de carton au rămas nedesfăcute. Ele conțin, poate, cele câteva obiecte care ar putea să dea viață acestei garsoniere fără suflet. La dreapta canapelei, se află fotografia unei adolescente cu părul roșu, pe un fundal sclipitor.

Și-a întins cu grijă pe canapea fusta lungă și bluza cu nasturi în față. Ridică balerinii pe care i-a așezat pe jos, un model cumpărat acum mai bine de zece ani, dar de care a avut atâta grijă încât par încă noi. Sunt pantofi de lac, foarte simpli, cu tocul pătrat și o fundiță discretă.

Se așază și începe să curețe un pantof, înmuind o bucățică de vată într-un borcănel cu cremă demachiantă. Gesturile ei sunt lente și sigure. Curăță cu o grijă feroce, absorbită pe de-a-ntregul de sarcină. Bucata de vată s-a umplut de murdărie. Louise apropie pantoful de lampa așezată sub măsuța cu un singur picior. Când lacul i se pare suficient de strălucitor, așază pantoful la loc și îl ridică pe celălalt.

E atât de devreme încât are timp să-și refacă unghiile stricate de curățenie. Își pune un leucoplast în jurul degetului arătător și-și întinde pe celelalte degete un lac de unghii de culoare roz,foarte discret. Pentru prima dată și în ciuda prețului, și-a vopsit părul la coafor. Și-l strânge într-un coc deasupra cefei.

Se machiază și fardul de pleoape albastru o îmbătrânește, pe ea, a cărei siluetă e atât de plăpândă, de subțire, încât de departe cineva dacă i-ar da douăzeci de ani. Cu toate astea, are de două ori mai mulți.

Se învârte ca un leu în cușcă în camera care nu i s-a părut niciodată atât de mică, de îngustă. Se așază, după care se ridică aproape imediat. Ar putea să dea drumul la televizor. Să bea un ceai. Să citească un exemplar vechi dintr-o revistă pentru femei pe care o păstrează lângă pat. Dar îi e frică să se destindă, să lase timpul să treacă, să cedeze toropelii. Trezirea asta matinală a făcut-o fragilă, vulnerabilă. O nimica toată ar fi de-ajuns ca să închidă ochii un minut, să adoarmă și să întârzie. Trebuie să-și păstreze mintea trează, să reușească să-și concentreze toată atenția asupra acestei prime zile de lucru.

Nu poate să aștepte acasă. Nu e nici măcar șase dimineața, mai are mult timp, dar merge repede către RER2. Face mai mult de un sfert de oră până la stația Saint-Maur-des-Fossés. În vagon, se așază în fața unui chinez bătrân care doarme, chircit, cu fruntea sprijinită de geam. Se uită fix la chipul lui extenuat. La fiecare stație, ezită să-l trezească. Îi e teamă ca bătrânul să nu se rătăcească, să nu meargă prea departe, teamă că va deschide ochii, singur,la capăt de linie și că va trebuisă se întoarcă. Dar nu spune nimic. E mai înțelept să nu vorbești cu oamenii. Odată, o fată tânără, brunetă, foarte frumoasă, era să-i dea o palmă.

„Și tu de ce te uiți la mine? Hei,ce-ai de te uiți așa la mine?“ a strigat ea.

Ajunsă la Auber, Louise sare pe peron. Începe să se aglomereze,o femeie dă peste ea în momentul în care urcă scările către peroanele metrolui.

Un iz dezgustător de croasant și de ciocolată arsă o strânge de gât. Ia metroul de pe linia 7 de la Opéra și iese la suprafață la stația Poissonnière.

Louise a ajuns cu aproape o oră mai devreme și se așază la o masă la terasa Paradis, o cafenea fără farmec de unde poate să vadă intrarea în imobil. Se joacă cu lingurița. Privește cu jind la bărbatul din dreapta ei, care trage dintr-o țigară cu buzele mari și vicioase. Ar vrea să i-o ia din mână și să tragă un fum lung. Nu mai rezistă. Își plătește cafeaua și intră în imobilul tăcut. Peste un sfert de oră va suna la ușă și, în așteptare, se așază pe o treaptă, între etaje. Aude un zgomot, de-abia are timp să se ridice, e Paul care coboară scările sărindu-le. Ține bicicleta sub braț și are o cască roz pe cap.

— Louise? Sunteți de mult aici? De ce n-ați intrat?

— Nu voiam să deranjez.

— Nu deranjați, dimpotrivă. Poftim, sunt cheile dumneavoastră, spune el scoțând un set de chei din buzunar. Haideți, simțiți-vă ca acasă!

 

Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescu

 

Leila Slimani

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană.

S-a născut la Rabat, în Maroc, și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și studiul mass-mediei la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalistă pentru revista „Jeune Afrique”.

În 2014 a publicat primul său roman, „Dans le jardin de l’ogre” (în curs de apariție la Editura Pandora M), urmat de thrillerul psihologic „Cântec lin”, care a devenit rapid un bestseller cu peste 76.000 de exemplare tipărite în primele trei luni de la apariție.

În 2016, romanul „Cântec lin” a fost distins cu Premiul Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu