Despre moravuri și năravuri

„Dar cărțile s-au dovedit a fi mai periculoase chiar decât cel care le-a scris. Ele circulă mai ușor și ajung mai departe, sunt traductibile în toate limbile, sunt multiplicabile la nesfârșit și, ceea ce este mai important, îi supraviețuiesc scriitorului. Din fericire, cărțile supraviețuiesc nu numai cărturarului care le scrie, dar și dictatorului care le arde.”

(Andrei Oișteanu, „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”)

În 2021 a apărut cel mai nou volum marca Andrei Oișteanu, volum despre care s-a scris mult mai puțin în comparație cu cele anterioare ale autorului, ceea ce s-a întâmplat, de altfel, cu multe alte cărți apărute în perioada 2020-2021, imediat după o pandemie devastatoare (iată o temă care i s-ar potrivi lui Andrei Oișteanu) și pe fondul unor anomalii socio-politico-economice al căror punct culminant a fost atins prin războiul împotriva Ucrainei. Volumul, structurat în șaisprezece capitole, se numește „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”. Și ce poate fi mai potrivit decât „moravurile” și „năravurile” pentru a ilustra mentalitățile care definesc, într-o anume perioadă istorică, un anumit grup etnic și nu numai?

Spre deosebire de studiile anterioare, dintre care aș enumera „Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european” (2001), „Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească” (2004, reeditat într-o ediție revăzută, adăugită si ilustrată în 2013), „Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură” (2010, reeditat apoi în 2011, 2014 și 2019) sau „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” (2016, reeditat, de asemenea, într-o ediție revăzută, adăugită si ilustrată în 2018), „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților” este, vom vedea, ceva mai variat ca tematică. Astfel, cititorul este purtat, de la un capitol la altul, prin diverse spații culturale, cu diverse apucături sau năravuri, cu accent, însă, trebuie spus, pe spațiul românesc. Tematica este, cum spuneam, variată și tentantă – de la garderoba boierului și intelectualului român de secol XIX, până la dezbaterile legate de etnogeneza și istoria găgăuzilor sau disputele teologice din Europa medievală, care puneau față în față cele trei religii – iudaică, creștină și musulmană. Capitolele pot fi citite, așadar, separat fără a se pierde ceva din savoarea cărții.

În rândurile de față, o să mă opresc doar la câteva exemple din acest volum, lăsând eventualului cititor plăcerea de a descoperi multele moravuri și năravuri surprinse cu savoare și, nu de puține ori, cu un umor fin și discret, de Andrei Oișteanu. Printre capitolele care mi-au atras atenția în mod special sunt și cele două despre duelul la români, adică despre acea conjunctură sau situație în care cineva este pus față-n față cu altcineva, „obligat” fiind să-și apere onoarea într-un cadru supus anumitor reguli – ce-i drept, destul de oscilante și vagi. În secolul al XIX-lea, duelul pătrunde și în spațiul românesc, creând oareșce furori printre boieri și intelectuali. Această formă de apărare a onoarei rezistă – sub aspectul ei teatral, fără consecințe de vreun fel – chiar și în secolul al XX-lea, Andrei Oișteanu trecând în revistă câteva cazuri celebre în epocă. Nicolae Iorga, de exemplu, a fost provocat la duel de Alexandru Averescu, în urma denigrării celui din urmă de Iorga într-un discurs ținut în 1924 la tribuna Parlamentului României. Nicolae Iorga se va sustrage duelului, preferând să-și ceară scuze de la aceeași tribună. În 1941, Dan Botta îl provoacă la duel pe Lucian Blaga, pe care-l acuza că i-ar fi furat ideile și conceptele legate de „solidaritatea sufletului românesc cu spațiul”, prezente mai întâi în dialogul filosofic „Charmion sau Despre muzică” al lui Botta. Duelul nu a avut loc, bineînțeles, Lucian Blaga susținând că nu a fost provocat în primele 48 de ore de la producerea ofensei, așa cum cerea protocolul instituit prin art. 75 din „Codul de onoare” întocmit de maiorul Iosef Drăghici.

Iată, prin urmare, un „nărav” care nu a prins pe meleagurile noastre, deși tentative au existat. „Din diverse motive, pe care am încercat să le trec în revistă – concluzionează Andrei Oișteanu –, duelul propriu-zis nu a prea primit în spațiul românesc «drept de împământenire» (formularea îi aparține lui Vasile Alecsandri). Ar fi totuși câteva excepții. Printre ele, duelurile reale, practicate de iuncherul B.P. Hașdeu (cu precizarea că s-au produs în coordonatele civilizației cazone țariste), duelurile virtuale, prezente în dramaturgia lui Camil Petrescu și alte câteva. În rest, majoritatea duelurilor din istoria/ cultura română este de regulă compusă din înfruntări ratate, trucate, mimate, simulate, caricaturizate, refuzate, neterminate sau amânate. În orice caz, din toată această «afacere de onoare» pare să lipsească taman sentimentul ultragiat al onoarei și lupta pentru redobândirea lui.”

„Bunele moravuri” au coexistat, iată, de-a lungul istoriei omenirii cu „moravurile ușoare” și cu „năravurile” mai mult sau mai puțin periculoase, iar confruntările dintre ele au dat naștere unor momente unice, antologice, precum cele surprinse de Andrei Oișteanu în cartea sa din 2021.

Un alt capitol care mi-a atras atenția este și cel despre incendierea cărților și a bibliotecilor („delict de bibliocid”, cum îl numește Andrei Oișteanu) – capitol din care am publicat un fragment în Literomania. Fie că e vorba de arderea în public a cărților (nici secolul XX nu a fost scutit de acest flagel sinistru), fie că e vorba de distrugerea propriilor manuscrise, gestul în sine are ceva sumbru, prevestește sau chiar este un simptom al unor vremuri întunecate, sinistre. „Într-adevăr – scrie Andrei Oișteanu – înainte să înceapă să incinereze oameni în cuptoare, naziștii și-au făcut mâna pe cărți.” Comunismul apoi, la rândul său, va pune vânjos umărul la distrugerea literaturii și a cărților prin cenzură și prin, în cazul multor scriitori, interzicerea dreptului la semnătură. Au existat și alte metode: „scăderea continuă a numărului de titluri publicate anual (3.100 în 1974, față de 1.700 în 1989), reducerea drastică a tirajelor sub paravanul crizei de hârtie, cenzurarea aberantă, interzicerea reeditărilor, publicarea de tone de maculatură nocivă, scoaterea din circuitul public a zeci de mii de cărți și «arestarea» lor la «Fondul S[pecial]» al bibliotecilor”: „Toate acestea – constată pe bună dreptate autorul nostru – echivalează cu incendierea mai multor biblioteci”. În decembrie 1989, Biblioteca Centrală Universitară este incendiată, un ultim gest disperat de a distruge cuvintele scrise sau tipărite, fie ele din manuscrise, scrisori sau cărți – „Cremație versus Creație”, cum o numește Andrei Oișteanu, martor al efectelor acestui gest criminal: „Când, la câteva ore după «arderea-de-tot» (=holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a mai rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților…”. Atunci și acolo au ars, trebuie spus, mai mult de 500.000 de volume, inclusiv întreaga bibliotecă Maiorescu.

„Bunele moravuri” au coexistat, iată, de-a lungul istoriei omenirii cu „moravurile ușoare” și cu „năravurile” mai mult sau mai puțin periculoase, iar confruntările dintre ele au dat naștere unor momente unice, antologice, precum cele surprinse de Andrei Oișteanu în cartea sa din 2021 – carte pe care o recomand atât celor care îl cunosc pe autor din volumele sale anterioare, cât și celor care, din varii motive, nu l-au descoperit încă pe Andrei Oișteanu. Și, nu în ultimul rând, trebuie menționat că „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților” a primit Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2021 și Premiul „Scriitorul lunii ianuarie 2022”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România.

Andrei Oișteanu, „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, Editura Polirom, 2021