Cronici Nr. 208-209

În lumea violenței și puterii

Reach content for Google search „mario vargas llosa”, „vremuri grele”, mario vargas llosa carti”



Majoritatea romanelor lui Mario Vargas Llosa sunt plasate în Peru, acesta fiind cadrul preferat de desfășurare a acțiunilor în care sunt angrenate personajele imaginate de laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2010. Numai că preferat nu înseamnă exclusiv. Căci, uneori, Vargas Llosa descrie alte locuri și își poartă cititorii prin universuri diferite, de la Brazilia din „Războiul sfârșitului lumii”, până în Irlanda (în „Visul celtului”), în Tahiti (în „Paradisul de după colț”) sau în Republica Dominicană (în „Sărbătoarea Țapului”). Așa se întâmplă și în „Vremuri grele”, romanul publicat de scriitorul peruan în anul 2019 și de curând apărut în limba română, la Editura Humanitas Fiction din București, în excelenta traducere semnată de Marin Mălaicu-Hondrari, tălmăcitor întotdeauna inspirat al câtorva mari (și extrem de dificili!) scriitori de limbă spaniolă, de la Mario Vargas Llosa („Eroul discret”, „Cinci colțuri”) la Julio Cortázar sau Roberto Bolaño, ca să amintim doar aceste nume. În „Vremuri grele”, cititorul este introdus în lumea plină de tensiuni a Guatemalei anilor ’50, când interesele financiare ale marilor companii americane sunt amenințate de reformele ambițioase ale președintelui Jacobo Árbenz. Numai că, în urma unei lovituri de stat atent orchestrate cu sprijinul CIA și al dictatorului dominican Trujillo (care apărea în „Sărbătoarea Țapului”!), guvernul democratic este răsturnat de către Carlos Castillo Armas, care instaurează un regim de teroare și dezlănțuie îngrozitoare violențe, care vor marca numeroase destine și vor schimba definitiv viețile oamenilor.


Vargas Llosa încearcă, practic, la fel cum procedase și în alte creații ale sale, să istoricizeze violența și să evalueze efectele acesteia asupra oamenilor dintr-un anumit spațiu, dintr-o epocă definită istoric.


Pretextul pe care s-a întemeiat intervenția americană a fost reprezentat de faptul că Jacobo Árbenz ar fi susținut implicarea Uniunii Sovietice în afacerile interne ale Guatemalei (fapt niciodată demonstrat…), realitatea fiind dorința americanilor de a proteja afacerile derulate de influenta United Fruit Company, care pe lângă faptul că se folosea de muncitori cărora le oferea salarii de mizerie, încerca să nu plătească taxe în Guatemala, situație pe care președintele legitim dorea să o schimbe. Omul de încredere al dictatorului dominican Rafael Trujillo, maleficul Johnny Abbes García, torționarul prezent și în „La fiesta del chivo”, va juca un rol-cheie în evenimentele din „Vremuri grele, alături de Marta Borrero Parra, zisă Miss Guatemala, unul dintre cele mai pregnante personaje ale cărții, care va deveni amanta președintelui Castillo Armas și care, după asasinarea acestuia, va fugi cu Abbes García în Republica Dominicană.

Titlul romanului, „Vremuri grele”, „Tiempos recios”, face trimitere la o celebră sintagmă folosită de Teresa de Ávila, în capitolul 33 din lucrarea autobiografică „Vida de la Madre Teresa de Jesús”: „andaban los tiempos recios”, dorind să descrie epoca extrem de dificilă în care îi fusese dat să trăiască. Evenimentele pe care le avea în vedere autoarea erau, în primul rând, arestarea, în anul 1559, de către Inchiziție, a arhiepiscopului de Toledo, Bartolomé Carranza, arderea pe rug, la Valladolid, a învățatului cleric Agustín de Cazalla, dar și publicarea celebrei liste a Inchizitorului General Fernando de Valdés, cuprinzând cărțile a căror lectură era interzisă și care trebuiau ulterior arse, printre acestea aflându-se și numeroase titluri care exercitaseră o profundă influență asupra gândirii Teresei de Ávila. Convins că Guatemala anilor ’50 era caracterizată de tensiuni și contradicții sociale și spirituale asemănătoare, Vargas Llosa evidențiază, pa parcursul romanului său, nu doar expresiile violenței, ci și semnificațiile și urmările acesteia asupra existenței umane, evaluând, de asemenea, cu mare atenție, complicatele mecanisme ale puterii.

Căci, după cum consideră Alonso Cueto, în universul creaţiei lui Mario Vargas Llosa, puterea este unica garanţie a supravieţuirii sociale, cheia cu ajutorul căreia se poate ajunge la deţinerea supremaţiei într-o lume dominată de legea violenţei. Interesant este, însă, că dorința de putere nu se manifestă doar în plan social sau politic, ci se vădeşte şi în relaţiile intime ale personajelor, în sentimentele lor şi în iubirile ascunse, în reacţiile pe care le au în anumite momente, la fel ca şi în ambiţiile ori dorinţele de care sunt caracterizate. Prin urmare, se poate afirma că opera scriitorului peruan analizează efectele pe care le are asupra ființei umane simplul fapt de a trăi într-o lume definită în primul rând de funcţionarea clară a unor mecanisme ale violenței dezlănțuite. În acest univers, doar cei puternici, adică cei mai cruzi și mai nemiloși, găsesc resursele de a se impune asupra celorlalţi. Istoria este relatată întotdeauna de către victime, căci naratorul (şi autorul) se situează mereu alături de ele. Pentru Vargas Llosa, chiar istoria puterii e povestită din perspectiva reacţiilor celor oprimaţi. În plus, instinctul de exhibare a puterii este, într-un fel sau altul, fundamental pentru personajele din romanele sale. Toţi răzvrătiţii devin sau, dacă nu, cel puţin aspiră să devină, la rândul lor, atotputernici, paradox tragic ce sfârşeşte prin a-i anula.

Toate acestea sunt evidente și în romanele pe care scriitorul peruan le-a publicat după indiscutabila capodoperă, „Războiul sfârșitului lumii” (1981), de la „Istoria lui Mayta” sau „Lituma în Anzi”, până la „Sărbătoarea Țapului” sau „Vremuri grele”. Dar ideile acestea se regăsesc și în eseurile sale, mai cu seamă în acelea unde se discută raportul dintre literatură și realitate, între ficțiune și istorie, precum „Adevărul minciunilor” (1990). Interesant este și că această complicată relație e analizată preponderent în acele texte în care Vargas Llosa tratează tema violenței, convins fiind că legăturile literaturii latino-americane cu resorturile intime ale violenței sunt adesea elementele esențiale ce definesc întregul continent. De aceea, în „Adevărul minciunilor” scriitorul va încerca să clarifice dezbaterea cu privire la adevărul ori veridicitatea romanelor sale și va sublinia importanța independenței estetice a acestora, necesară tocmai într-un climat marcat de o violență din cercul tragic al căreia parcă nu mai există scăpare. Așadar, autorul va evidenția pe de o parte diferența, în cheie ontologică, dintre ficțiune și realitate, iar pe de alta, deosebirea, de astă dată în cheie pragmatică, între literatură și istorie. Pactul obligatoriu dintre autor și cititor trebuie, deci, stabilit, în condițiile acestor disocieri, pe fondul temei atotprezente a violenței, adevărată obsesie a lui Vargas Llosa. Privit din această perspectivă, romanul „Vremuri grele” poate reprezenta o veritabilă bătălie pentru păstrarea memoriei, pentru recontextualizarea istoriei latino-americane într-un cadru definit de legile puterii și ale violenței. Vargas Llosa încearcă, practic, la fel cum procedase și în alte creații ale sale, să istoricizeze violența și să evalueze efectele acesteia asupra oamenilor dintr-un anumit spațiu, dintr-o epocă definită istoric.


Citește și „Războiul sfârșitului lumii” de Mario Vargas Llosa – un război apocaliptic

 


Narațiunea nu urmează linia strictă a cronologiei, căci Mario Vargas Llosa încearcă să împletească mai multe planuri, marcate de prezența unor personaje care definesc evenimentele, atât la nivelul istoric, cât și la cel ficțional. Unul dintre cele mai importante este, desigur, Árbenz însuși, descris de-a lungul ascensiunii sale, mai întâi militare, apoi politice. Oponent al lui Jorge Ubico, ajuns ulterior președintele țării sale, Árbenz are în vedere îndrăznețe reforme agrare și fiscale, care, însă, se vor lovi de o dură opoziție în rândul cercurilor influente din Guatemala, aflate în directă relație cu anumite interese nord-americane. Prin urmare, va fi dezlănțuită asupra sa o campanie de defăimare orchestrată abil în Statele Unite, fiind acuzat de simpatii comuniste și de privilegierea sovieticilor. O altă linie narativă este centrată pe destinul sinuos al lui Johnny Abbes García, șeful serviciilor secrete ale lui Trujillo, dictatorul din Republica Dominicană, care se folosește de el pentru a-l submina pe Carlos Castillo Armas, cu toate că inițial îl susținuse pe acesta. Dar cel puțin la fel de interesant – dacă nu mai interesant! – este drumul urmat de Martita Borrero Parra, fiica unui conservator catolic, pasionată de politică și încă și mai mult de influența politicienilor aflați la putere, participantă activă și deopotrivă martor (implicat!) a numeroase dintre evenimentele romanului de față.

„Am inventat un Peru de apocalips”, spunea la un moment dat scriitorul, încercând să surprindă esența creației sale narative, „o țară devastată de războaie și mereu pradă intervențiilor venite din partea puterilor străine. Evident că nimeni nu va fi dispus să recunoască nimic din toate astea și cu toții vor pretinde a crede că e vorba despre pura ficțiune.” Iar aceste cuvinte pot defini, la fel de bine, și situația esențială din „Vremuri grele”. Care e, desigur, un text ficțional, însă în numeroase fragmente regăsim datele concrete ale realității dure, crude, violente care a marcat istoria  atât de dură a ultimului veac latino-american. Frontiera dintre realitate și ficțiune poate fi discutată la infinit, de bază rămâne, însă, preocuparea autorului față de tema care a reprezentat preocuparea sa majoră, elaborarea unui veritabil imaginar apocaliptic, ale cărui elemente fundamentale cititorii operei lui Vargas Llosa le cunosc deja din „La guerra del fin del mundo”. Iar acesta determină imagini extrem de pregnante ale distrugerii, haosului, catastrofei, anihilării individuale și colective. Guatemala din „Vremuri grele” este descrisă în pragul colapsului economic și social, dominată de o clasă politică coruptă, iar realitatea violenței e codificată ea însăși în termeni apocaliptici. Nu vom mai avea, deci, de-a face doar cu o ficțiune ce recreează un fapt istoric, ci mai degrabă cu o întreagă lume care își evidențiază la tot pasul esența ficțională, iar viața devine o expresie clară a literaturizării. „Într-o lume ca aceea de unde vin eu, violența stă la baza tuturor relațiilor dintre oameni. Se face simțită în toate manifestările existenței, iar individul e silit să se afirme, din punct de vedere social, într-un cadru violent, în care tortura și crima au devenit norma, nu excepția”, spunea Vargas Llosa. Creația sa, privită în ansamblu, va deveni, exact din acest motiv, o explorare a violenței, dar și a violenței dorinței (erotice), a dorinței și a nevoii de violență într-o lume care nu mai știe să trăiască în absența ei. Toate marile sale romane vor explora, deci, și limitele libertății – de alegere și de acțiune – pentru a afirma aspirația umană de a se elibera de aceste reguli ale cruzimii și de a-și afirma, fie și in extremis, umanitatea profundă. Concluzia este evidentă: pentru a înfrunta puterea, individul (scriitorul!) are nevoie de acea putere care să-i aparţină, în mod real sau iluzoriu, numai lui, căci nu există nici o formă inocentă de opoziţie în faţa unei realităţi care stă sub semnul forţei brute, anonime, şi al violenței extreme – iar acea putere este, cel puțin pentru Mario Vargas Llosa, ficțiunea.

Mario Vargas Llosa, „Vremuri grele”, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, București, Editura Humanitas Fiction, 2021

 

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.