Atelier

Caiet de cenzor (fragment)

Am descoperit într-o duminică o fustă neagră din stofă bună, material de calitate, cam strâmtă, dar care putea fi lărgită. O pusesem deoparte că mă strângea prea mult, dar mi-a venit în cap s-o lărgesc la croitorie, avea rezerva de material și putea fi modificată. Știam o croitoreasă de nădejde pe Lipscani, m-am dus, mi-a făcut-o cum am vrut eu, guraliva tovarășă sfătuindu-mă să frec puțin locul unde a fost cusătura cu apă și oțet și nu se va mai vedea că a fost mai îngustă cândva. Am ieșit mulțumită de la ea și, când să mă întorc, n-am luat-o tot pe Lipscani ca să ies mai repede pe Calea Victoriei, ci am coborât pe Smârdan și am mers paralel cu strada Lipscani, nu știu pe ce străduță în construcție. Am zărit bisericuța. Eu nu cred în Dumnezeu, nu mă gândesc la el și nu respect sărbătorile religioase, nu mă rog, cred că o făceam în copilărie, când mă rugam împreună cu bunica, ea mă învăța rugăciuni, mă lua la biserică, dar timpurile s-au schimbat și am uitat tot.

Sunt păgână, în accepția oamenilor din satul de unde am plecat. M-am păgânit, ar zice ei. Nu am educație religioasă, nu se poate, nu se poartă. Dar am o scuză, chiar mai multe, dacă mă gândesc. Uneori caut ceva, uneori e loc pentru mai mult. Și nu știu dacă găsesc ceea ce caut sau îmi imaginez că găsesc. Cred că am ascuns undeva, că nu piere ce a fost sădit adânc, în primii ani ai vieții; bunica mea fiind foarte credincioasă, m-a învățat multe. Ca să n-o supăr, nu-i ziceam ce ne spunea la școală. Scuzabil, oricum nu ar fi trecut de partea mea, era și bătrână, și bolnavă. Dar eu sunt tânără, încă vreau să ajung la Securitate, la bărbatul meu și am scos din mine tot ce m-ar fi putut împiedica să-mi ating țelul. Și El m-ar fi putut împiedica! Deci nu-i, nu există. Nu citesc eu bibliile voastre învechite! Nu mă tentează să intru în bisericile voastre, nu intru, nu intru… Pot spune că cenzorii nu cenzurează doar pe alții, ci și pe ei înșiși. Dar iată acum, ceva cineva mă trage, mă cheamă, picioarele mă duc singure pe drumul acela, în timp ce capul nu se gândește la nimic. Și drept în fața bisericii mă trezesc.

Am privit în stânga, în dreapta, să văd dacă nu e vreun cunoscut. La urma urmei, poți studia o clădire veche și frumoasă. Dar totuși, nu frumusețea mă interesează… Nu știu ce anume… Mă tem să nu mă prindă cineva cum merg, ditamai cenzorul, la biserică! Nimeni, pustiu, niciun om prin preajmă. Îmi vine să intru în biserică, deși pot doar să admir pe din afară clădirea și să-mi văd mai departe de drum. Dar îmi vine să intru. Mă mir de acest imbold al meu și de propriul meu curaj (sau nebunie, prostie?) și intru. Mă uit iarăși împrejur. Pe unii, oricine i-ar vedea într-o biserică, nu-i amenință nimic. Pentru mine e nu doar riscant că mi-aș pierde slujba, dar e și foarte rușinos. Ce să caut eu la un Dumnezeu pe care îl scot din toate textele? Nimeni în biserică. Singură în biserică. Iar mă mir. Pășesc și aud sunetul clar al propriilor pași. În tăcerea din jur, aud ecoul lor distinct, pașii răsună. Biserică este mică și desenele sunt șterse, în semiîntuneric nu văd aproape nimic, la început. Apoi ochii se obișnuiesc și încep să disting picturile de pe perete. Nu e deloc rău că nu-i nimeni în biserică, nu mă vede nimeni, pot să stau în voie, să mă uit cu atenție pe pereți. Mă așteptam să găsesc măcar o bătrânică pioasă, măcar un suflet de om care să stea contemplând în vreun colț. Chiar nimeni! Când mergeam eu cu bunica la biserică, era plin de lume, nu aveai pe unde să calci, putea să-ți ia foc broboada de la lumânările aprinse prea înghesuite. Era cald înăuntru de la prea multă lume. Iar aici, ce pustiu, ce răcoare, te ia cu frig pe la spate.

Mă opresc mai mult cu privirea asupra unui sfânt pe cal, Sf. Gheorghe, l-am recunoscut și descopăr, surprinsă, că în loc de balaurul asupra căruia își îndrepta, războinic, sulița, era un manuscris mare, desfăcut. Pe pagina pe care tocmai o smulsese sulița sfântului era un balaur desenat migălos, în culorii vii și aurite, în colțul drept de sus al paginii. Mă uit mai atent pe pereți și văd că toți sfinții țin în mâini cărți mari, strălucitoare, din care smulg pagini și le aruncă. Una câte una, paginile ieșeau din icoane și pluteau lin prin biserică. Amenințător. Încruntați, severi, rup sfinții bisericii paginile din cărți, într-un mod distins, elegant, cu mâna dreaptă, cu degete lungi și fine, în timp ce cărțile le țin cu stânga. Iau toți sfinții la rând, mă rotesc prin biserica pustie, poate-poate găsesc măcar unul care n-are a face cu cărțile. Caut o icoană fără carte. Silabisesc numele tuturor, mă opresc în dreptul fiecăruia, mă apropii să văd mai bine, poate mi se năzare, am vedenii sau halucinații. Chipurile din icoane mă privesc malițios, trăgând cu două sau trei degete subțiri și uscate câte o filă și aruncându-mi-o drept în față. Mă apăr, mă feresc. În jurul meu plutesc paginile. Pâlpâie focul iadului cu flăcări din care se văd cărți arse, plin iadul de cărți păcătoase, luminează raiul de la cărți mari, albe, lumninoase, plin deci și raiul de cărți și de îngeri citind. Și sus, și jos, file plutind, precum niște aripi pedepsite să-și poarte ultimul zbor. M-am speriat și m-am grăbit să plec mai repede. Când să ies, deasupra ușii stătea probabil chiar Dumnezeu, cu o biblie uriașă și grea. Abia o ținea și mă temeam că mi-o scapă drept în cap când voi trece pe sub el. Mi s-a părut că și din marea carte curgeau filele.

Mare-i grădina Ta, Doamne! Și plină de cenzori!

Am ieșit și am răsuflat ușurată, încă ceva timp mi s-a părut că o pagină smulsă s-a lipit de mine, iar Sf. Gheorghe ochește o săgeată în urma mea… Lupta lui cu manuscrisul care semăna cu un balaur o am și acum în fața ochilor! Scriu și las aici, și uit! Să rămână doar o amintire într-un caiet care va fi, și el, ars! Picior de-al meu nu va mai fi prin biserici! La Casa Scânteii e mai multă liniște.

Dacă stau bine și mă gândesc, mă cenzurez în toate domeniile importante, dragoste, credință, libertate. La capitolul „Viață și moarte!” nu știu ce să spun, n-aș găsi vreun argument, vreo dovadă că mă cenzurez în aceste domenii. Nu am viață și moarte… Am atât de puțin timp de-a lungul unei zile, dar duminica sau în concediu nu știu ce să fac. Aproape întotdeauna mi-e dor de serviciul meu, de această ocupație care îmi absoarbe toată ziua și toată viața. Îmi place biroul meu, îmi place Casa Scânteii. Când vin dimineața la serviciu și văd de departe clădirea minunată și impozantă, cea mai frumoasă din București, mă gândesc cu mândrie și satisfacție: Eu lucrez aici! Da, viața mea aparține cenzurii, aparține poporului meu. Încerc să-mi slujesc Patria cât pot de bine, cu mult drag și toată abnegația! Și dacă cei mai importanți conducători ai noștri spun că religia este un opiu al popoarelor și trebuie stârpită, așa este, o stârpim, o scoatem cu cleștele din noi și o punem pe foc. Trebuie să credem în realizările luminoase ale poporului, în iubiții conducători, în asta credem și nu cercetăm, nu punem la îndoială! Dar ieri am fost în biserică. Am văzut sfinții și dumnezeii rupând cărți, zburau pagini prin toată biserica, ardeau cărțile pe pereți, am simțit pericolul, am fost tulburată, am avut viziuni prea puțini comuniste…, care sunt rodul educației mele înapoiate, mă trag din țărani care au crezut în Dumnezeu și au mers toată viața la biserică, au mers cu Dumnezeu înainte, așa cum mergem acum, noi, tinerii, cu partidul. Păi ce, în vremuri grele burghezo-moșierești, au avut ei parte de asemenea partid iubitor, de asemenea conducător iubit, viitor luminos? Nu, doar un Dumnezeu sever și mulți sfinți neierători și încruntați, care așteaptă o mică greșeală ca să-ți trântească o carte în cap! Precis că au stropit cu ceva în biserica ceea, cu vreo aghiazmă mai puternică sau cu altceva și de asta am avut eu halucinații nepatriotice. De mult nu intrasem în lăcașuri religioase (dacă mă gândesc, de când am venit în Capitală!) și urmă de-a mea nu va mai fi în viitorul apropiat, precum și cel îndepărtat. Te pomenești că, dacă mai intru o dată, chiar mă trezesc cu vreun cucui în cap de la cărțile lor aruncate. Câtă lipsă de civilizație și de respect pentru incunabule prețioase! Dar nu pot să nu mă gândesc la asta, simt o neliniște care nu-mi dă pace, nu pot scăpa de ea. Bine, dar în alte timpuri, când existau cenzori, dar încă nu existau comuniști, erau aceștia persoane religioase, puteau fi cei din secolul al XIX-lea, de pildă, credincioși? Așa ceva nici pe Z. nu îndrăznesc să-l întreb, că cine știe ce se poate gândi. Dacă pun asemenea întrebări mistice, te pomenești că le vine în cap să mă transfere și pe mine la vreo asociație de apicultori…

De ce n-am strigat în biserică, dacă tot eram singură:

Doamne, dacă exiști, de ce m-ai făcut cenzor?

Poate primeam un răspuns… O carte în cap ar fi fost, de asemenea, un răspuns…

M-am săturat să tot aud că noi, cenzorii, suntem niște criminali, că trebuie să ne ascundem, să plecăm nasul, capul în jos, vinovat, umil. Dar eu sunt un cenzor adevărat și mă mândresc cu asta! Nu sunt un rebut de la partid sau din altă parte, care a fost alungat, declasat, degradat cu trei trepte și pedepsit să fie cenzor, frustrat, amărât, acrit până la pensie și după. Nu sunt nici amantă de suspus, adusă la loc călduț, plătit și ferit de vorbe grele și pericole. Avem și proaste care nu știu a citi o carte și a scrie un referat, puse să așeze ziarele în stânga și cărțile în dreapta, la vamă, la oficiile poștale, cu salarii ca ale noastre. La altceva nu se pricep, dar să vezi câtă importanță își dau, ce aere de superioriate despre obligațiile lor! Ce concepții despre responsabilitate la serviciu, despre confidențialitate și simț politic! Fără munca lor vigilentă și fundamentală s-ar prăbuși nu doar cenzura, ci și jumătate de partid, căruia noi îi punem mură în gură tot rezultatul muncii noastre! Stau și discută ce cadouri le-au mai făcut amanții de partid, tovarăși cu soții și copii acasă. Și noi închidem ochii!

Îmi pare rău că instituția activează în secret, că ne obligă să mințim de față cu alții în privința locului nostru de muncă. Lumea acum nu-i proastă, nu mai crede tot ce spui, ca înainte, oamenii s-au hâtrit și, la o mică ezitare în privința detaliilor asupra lucrului – zici că ești corector la un ziar și dai peste unul în domeniu, te încurci, devii nesigur –, celălalt nu insistă, înțelegător, dar în sinea lui te crede securist împuțit care ascultă telefoane și face rapoarte de urmărire. Interlocutorul te va evita, discret, disprețuitor. Nu sunt securist deloc! Și gazda mea tot securistă mă crede. Nici nu suflă când mă întorc acasă, nu pune nicio întrebare în privința serviciului, de parcă nu ar avea nicio curiozitate. Ce nu știu eu că mă bârfește cu toate babele? Numai ies din casă și se apucă să mă muște de fund: uite, securista!

O viață ca o zi lungă, fără anotimpuri, intemperii. În birou, aceeași temperatură constantă, aceleași texte temperate, mereu aceeași ocupație. Acasă, la țară, aveam primăvară, când totul învie, gheața se topește, avem toamnă, când culegem roadele, vara, cu arșiță și multă muncă, strâns de fân pentu animale, iarnă cu cârpit, cusut, țesut, murături, cuptor cald. Aici – o cameră unde iarna-vara-i la fel, un serviciu, unde textelor nu le pasă de schimbarea anotimpurilor, ele țin cont doar de schimbarea vântului politic. M-am îndepărtat de viața normală, când și orășenii se bucură, la o adică, de prima zăpadă, de ghiocei înfloriți în Cișmigiu. Nu simt că aș fi o orășeancă adevărată, nu mai știu cum e să fii țăran (țărancă), am cam uitat, știu doar cum e să fii cenzor. Simt că duc o viață ireproșabilă de cenzor, o viață oarecum clandestină, când am voie să merg alături de oameni, alături de cititori în tramvai, dar nimeni nu știe cine sunt și ce fac. Nimeni nu are voie să știe. Nu mă pot desprinde, nu mă pot îndepărta, nu pot și nu vreau. Când mă culc, plapuma mea devine o pagină uriașă de manuscris. Adorm învelită în texte. Visez rezolvarea problemelor din manuscrise, din textele citite în timpul zilei, apar cuvintele pe care nu le găseam, soluțiile, fragmentele interpretabile, suspecte, mai delicate, care nu mi-au atras atenția pe loc și nu mi-am dat seama pe moment de potențialul lor dușmănos.

Pe corpul meu, sensibil și alb, apar cuvinte interzise. Mă îmbrac să le ascund. Nu le pot șterge, dacă mă spăl intens și le frec, ele tot nu dispar, pot doar să le acopăr. Îmi vine în gând că s-ar putea să apară și acolo unde nu ai ce îmbrăca, pe față, pe frunte, pe obraji. Mă uit în oglindă, speriată. Pe fruntea mea, cu litere mari: Căcat comunist!

Mă trezesc din acest coșmar profesional, îmi frec ochii și fruntea.

Fragment din volumul Caiet de cenzor, proaspăt apărut la Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2017, 360 p.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003, Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teza de doctorat, 2003). A publicat romanele: Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, distins cu Premiul Radio România Cultural şi cu Premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Despre autor

Liliana Corobca

Liliana Corobca

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul „Negrissimo” (2003, Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu „Personajul în romanul românesc interbelic” (teza de doctorat, 2003). A publicat romanele: „Un an în Paradis” (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), „Kinderland” (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, distins cu Premiul Radio România Cultural şi cu Premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi „Imperiul fetelor bătrâne” (Cartea Românească, 2015). A scris şi un monolog în trei acte, „Cenzura pentru începători”, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Scrie un comentariu