„Fiu de ticălos” de Sorj Chalandon (fragment)

Roman finalist la Premiul Goncourt 2021, „Fiu de ticălos” de Sorj Chalandon este o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.

Fiul de ticălos este nimeni altul decât autorul cărții. Reporter special însărcinat cu relatarea unor evenimente cruciale, Sorj Chalandon scrie acum un roman autobiografic, folosind deopotrivă condeiul obiectivității reportericești și pe cel al confesiunii amare, cutremurate de descoperirea adevărului despre tatăl său. Din poveștile copilăriei aflase că acesta luptase în Rezistența franceză, dar, căpătând un târziu acces la arhive, coroborând documente până atunci clasificate, declarații de la martori, procese verbale de anchetă, concluzii ale investigatorilor oficiali, autorul-fiu-de-ticălos realizează că, de fapt, tatăl său avusese maimulte vieți și dusese mai multe războaie. Fusese colaboraționist și comunist, îl păzise pe însuși Hitler în buncărul său berlinez și dezertase, din motive obscure, din cinci tabere diferite. Sau că era posibil să fi fost și să fi făcut toate acestea. Pentru că poveștile lui prezente, amestecate cu confesiunile trecute și cu înscrisurile din dosar, dezvăluie un personaj care de fapt fabulează permanent, care-și visează vieți paralele și ajunge să creadă în ele, care minte cum respiră și dincolo de momentul când nu mai poate respira. O Șeherezadă mereu vinovată, care își inventează biografii convenabile, doar ca să dea bine în ochii celorlalți și mai cu seamă în ai săi.

„Cândva, bunicul mi-a zis că sunt un fiu de ticălos.

Da, sunt un fiu de ticălos. Dar nu din pricina războaielor tale în devălmășie, tată, a cizmelor tale nemțești, a trufiei tale, a nebuniei care te-a însoțit pretutindeni. Nu asta înseamnă ticălos. Nici din cauza rolurilor pe care le-ai jucat: SS-ist de doi bani, patriot de ocazie, partizan inventiv, care a salvat niște francezi doar ca să le culeagă aplauzele. Ticăloșia nu are nici o legătură cu lașitatea sau cu vitejia.

Nu, ticălos e bărbatul care și-a azvârlit fiul în viață ca într-o mocirlă. Fără urme, fără repere, fără lumină. […] Ticălos este tatăl care m-a trădat.”

„Un roman important, venit într-un moment când adevărul nu mai este un fapt, ci o opinie.”

Le Figaro littéraire

„Mărturia onestă a unui fiu de colaboraționist: fără îndoială cel mai puternic text al acestei toamne literare. […] O carte bună? Nu, mai mult decât atât, o carte rară, o carte a luptei, a dezgustului și a… iubirii! Jurnalist excepțional, romancier copleșit de premii, Sorj Chalandon și-a făcut timp să elaboreze o operă. Iar acest opus este superior tuturor poveștilor lui precedente.”

Challenges

„Divină surpriză, al zecelea roman al fostului reporter este dintre cele mai izbutite. Fără tremurări în glas, fără emfază, iată un text deopotrivă sensibil și erudit, plin de demnitate.”

L’Express

Fiu de ticălos

Sorj Chalandon

Fluviul era plumburiu. De ani de zile, tata și Saône împărtășeau un secret. Pe acest chei, maijos, veneasă se izoleze, să respire, să se ascundă de oraș. Sau pur și simplu să scape de noi. Nu ne vorbise niciodată despre locul acela. L-am surprins într-o seară când ieșisem cu clasa, ploua. Eu și colegii ne întorceam de la muzeu, într-o iarnă, când se lăsase seara. L-am văzut pe tata pe malul apei, în plin vânt, mângâind suprafața vălurită cu o lanternă de buzunar. M-a văzut, din depărtare. Un semn cu mâna. Iar seara m-a lămurit.

— E singurul loc din Lyon unde nu se aude nimic.

Ca de obicei, mânca ținând gura deschisă și făcând zgomot.

— Nici mașini, nici dobitoci, nimic.

Și-a ridicat furculița.

— Așadar, când mă simt obosit de toate astea, mă așez pe treptele alea.

M-a privit.

— Și știi ce?

Am scuturat din cap.

— Când se înnoptează, am impresia că sunt pe malul unui lac.

Și-a apucat paharul, l-a ridicat în dreptul ochilor. Nu mă mai vedea. Adesea, tatăl meu pleca altundeva. Privirea i se eschiva, gesturile îi erau mai lente.

— Și-apoi, acolo, nimeni nu mă calcă pe bătături.

S-a întors iar la mine. A zâmbit.

— Într-o seară, a venit un tip împreună cu câinelelui. Mi-am zis: dacă-l lași să treacă, o să devină un obicei.

Mama era la bucătărie. Tata a coborât vocea.

— Știi ce-am făcut?

Nu știam.

— M-am ridicat, cu mâna vârâtă în gabardină, de parcă aș fi avut un pistol.

Nu spuneam nimic. „Îl știi pe taică-tău, mai bine-l lași să depene“, zicea mama adesea.

Și-atunci a depănat. În seara aceea, se imaginase polițist. El și colegii lui făceau o anchetă asupra unui ucigaș de câini care acționa pe cheiuri. Pe Saône, pe Rhône, lovea peste tot în oraș. Trecătorul nu auzise de el.

— Ba da, apăruse un articol mare în Le Progrès!

Tata îl întrebase dacă a remarcat ceva, un individ suspect, un amănunt care să-i fi atras atenția. Acela a răspuns „nu“ pe linie. Era livid. Pleca de-acolo cu o misiune: să le dea de veste tuturor celor care aveau un câine. A promis și apoi a urcat înapoi spre stradă pe cele mai apropiate scări.

— Nu l-am mai revăzut pe individ.

Tata a râs, pocnind cu paharul de masă de parcă ar fi fost o piesă de domino.

Pe chei, se așeza mereu în același loc. Nu pe o bancă, nici prin bălării, ci pe treptele de piatră care coborau spre apă. Stând foarte drept, mângâind cu privirea mișcările apei și agățându-se cu mâna de un belciug de ancorare prins în pavaj. Iar acum, înțelesesem. Adineaori, povestindu-mi despre fuga lui, despre agitația parașutiștilor englezi, despre plonjonul în apa rece, privea fluviul de pe trotuar. Tata nu venea să viseze pe un chei din Lyon, ci pe malul unui lac din Pomerania. Refugiul lui lyonez era o amintire de război. O suprafață neagră, uleioasă, răsfrângând strălucirea lunii, măturată de razele lanternelor, șfichiuită de gloanțe, zădărâtă de înaintarea câinilor armatei. Noaptea aceea când își spusese că nu are de ce să se-ngrijoreze. Când și-a jurat că va izbuti. Că va traversa acel lac. Că va ajunge pe celălalt mal. Că va scăpa de urmăritori.

Fluviul avea miros de mâl. În ciuda blândeții aerului de mai, ai fost străbătut de un frison.

— Cât mai stai aici?

Trei zile, poate mai mult.

Voiam să-și isprăvească povestea.

— Și pe urmă? După lac, ce-ai făcut?

Discuția noastră îl obosise.

— După lac m-am amestecat printre ceilalți. Cei eliberați din Stalaguri1, din Oflaguri , cei scăpați de munca obligatorie. Printre cei fără căpătâi, cum ar veni. Nu mă știa nici vântul, nici pământul. Și când eram la check-pointuri, spuneam aceeași poveste ca și ceilalți. În timpul războiului? Am smuls cartofi, am prășit la sfeclă, am împrăștiat bălegar, am adunat buruieni de pe câmp, am îngrijit porci, am cărat cărbune și mi-am ținut gura. În ce sat? Un nume nemțesc. N-am putut niciodată să-l pronunț. Pe stăpâna fermei o chema Ursula, iar soțul ei murise în război. Așa că, ce să-i faci, ducea lipsă de bărbați.

A râs pentru prima dată.

— Și știi care-i chestia? Spuneam asta făcându-i cu ochiul soldatului care mă luase la întrebări și ne hlizeam ca doi colegi de cameră.

M-am uitat la el.

— Și, una peste alta, îl făcea scăpat pe un soldat SS?

Tata și-a scos mâinile din buzunare.

— Din fericire nu erau prea isteți, altfel nu te-ai afla aici, drăguţă!

Mă stabilisem la un hotel de lângă Bellecour.

— Tata a fost SS-ist.

Mi-a trebuit o noapte întreagă să rumeg această propoziție și tot ce decurgea din ea. Să mi-o repet în minte mergând prin vechiul Lyon, alungat de la un bar la altul de cârpa umedă plimbată de patron pe tejghea. Și apoi să mi-o spun cu glas tare, stridența ei în noapte.

— Tata a fost SS-ist.

L-am revăzut pe tata, cel din copilăria mea, umbra lui amenințătoare care, pentru mine, își transforma întotdeauna mâinile în pumni. Dintotdeauna tata m-a bătut. Își disciplinase băiatul așa cum dresezi un câine. Când mă bătea, zbiera în nemțește, de parcă ar fi vrut ca limba noastră să n-aibă de-a face cu asta. Izbea cu gura schimonosită, urlând vorbe cazone. Când mă bătea, tata nu mai era tata, ci un Minotaur prizonier al unor coșmaruri pe care nu le cunoșteam. Era cel care umilea. Cel care le știa pe toate, care le trăise pe toate, care luptase în acel război, dar și în toate celelalte. Care povestea despre Indochina, Algeria. Care-și bătea joc de cei care nu erau el. Care-i zdrobea cu aceleași cuvinte:

— Sunt cel mai nimerit să știu.

De data asta însă, îl credeam. Îl revedeam pe bunicul aplecat deasupra mașinii de gătit. Îl văzuse pe tata îmbrăcat în neamț. Spovedania lui dovedea că totul era adevărat.

Tata fusese SS-ist. Am înțeles ce însemna copil de ticălos. Fiu de asasin. Cu toate astea, în fața lui am tăcut. Nu l-am contrazis nicicum. Cu nici o vorbă. Și era cumplit. Multă vreme mi-l închipuisem purtând bereta miliției franceze și iată că acea cască nemțească mi se părea acum mai ușoară. De la criminalul de drept comun, care profitase de război ca să-i terorizeze pe cei mai slabi, trecuse la stadiul de soldat rătăcit care-și apărase cu îndârjire ideile. Nu era un netrebnic care-i vânase pe evrei prin Franța. Nu-i jefuise și nici nu-i maltratase. Nu fusese un Lacombe Lucien2, bandit gestapovist care-i aresta la Crucea Roșie pe niște amărâți lătrându-le „Poliția germană“ cu accent lyonez. Nu fusese printre câinii din haită. Nu-i urmărise pe partizani, nu fusese arestat de patrioți, nu-i torturase pe cei bravi. Mă simțeam aproape ușurat.

Tata îmi întinsese o cursă. Mă pusese să aleg între miliție și SS, între doi monștri. Între scelerații care comiseseră asasinate în țara noastră și ucigașii care linșaseră oameni pretutindeni. Privirea lui hipnotică, cuvintele lui anesteziante. Așa cum izbutise să păcălească posturile de control aliate povestindu-le istoria fermierei însingurate, așa îl dusese încă o dată de nas pe propriul său fiu. Tăcerea mea la masa lui făcuse din mine un complice.

După câteva ceasuri și câteva beri, îi reușise o altă șmecherie. Să transforme un nemernic într-un erou. Un bărbat care alesese „partea greșită“, cum zicea tatăl său, dar care își riscase pielea. Și bunicul era anticomunist, și aici, pe trotuarul ăsta și după atâta amar de ani, mi-am amintit de certurile lor, pe vremea când tatăl și fiul încă se mai vedeau.

— Critici Moscova de la tine din bucătărie, e tot ce știi să faci! îi spunea tata.

Bunicul nu răspundea. Nu îndrăznise niciodată să-l înfrunte.

— În vreme ce eu am luptat într-adevăr cu Roșii!

Nu înțelesesem nimic din strigătele lor. În ziua aceea, nașă îmi oferise două drajeuri Vichy. Pentru că îmi era frică. Iar când am întrebat-o pe mama cine erau „Roșii“ cu care luptase soțul ei, mi-a răspuns:

— Încă o șmecherie de-a tatălui tău!

Da, atunci la masa lui nu auzisem decât asta: nu făcuse niciodată rău vreunui francez. Imagini din Rusia, din Polonia și din Ucraina îmi sfârtecau țeasta. Einsatzgruppen, Shoahul prin gloanțe, masacrul de la Babi Yar, fotografia acelei femei ocrotindu-și copilul și fiind împușcată în spate, acei bătrâni îngenuncheați cu un glonț în ceafă, acele procesiuni ale sărmanilor care mergeau spre moarte. Întorcându-mă la hotel, mi-am promis să-l sun din nou. Ca să mărturisească ce făcuse după ce a îmbrăcat uniforma germană. Crimele SS-iștilor erau consemnate în cărțile negre, dar el, puștiul de 20 de ani, născut într-un sat din Loire, ce anume făcuse?

Tata a fost SS-ist. Am adormit în vuietul acestei atrocități. La trezire, mi-a fost rușine că m-am simțit ușurat de mărturisirile lui. Nu făcuse rău Franței, mare scofală! Poate că ucisese în toate celelalte țări pe unde 61 fusese. Am vrut să-i dau telefon chiar în acea dimineață. Și a doua zi. Și în ziua următoare. Dar până la urmă, nu! M-am întors la Paris cu acest sac de pietre pe umeri. Nu mai puteam să aud nimic despre el.

Tata a fost SS-ist.

La 31 de ani, plecam mai departe în viață cu această rușine și cu această povară.

Sorj Chalandon, „Fiu de ticălos”, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), București, 2023; roman finalist la Premiul Goncourt 2021

1. În Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un Stalag (abreviere de la Kriegsgefangenen-Mannschafts-Stammlager) desemna un lagăr pentru detenția soldaților simpli și a subofițerilor. Ofițerii erau deținuți în Oflaguri (Offizier-Lager).

2. Lucien Lacombe, film al lui Louis Malle. Personajul principal este un tânăr care, în timpul ocupației germane a Franței, încearcă să intre în mișcarea de Rezistență și nu e acceptat din pricina vârstei. Ulterior, se alătură Gestapoului. Îndrăgostindu-se de o evreică, băiatul e vânat deopotrivă de Gestapo și de Rezistență.

Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la Le Canard enchaîné. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, şi de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel şi Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs. Pentru romanul Al patrulea zid (Le quatrième mur, 2013; Humanitas Fiction, 2014) a primit Goncourt des lycéens și Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain. În 2015 publică romanul Profession du père, urmat de Le jour d’avant (2017) și Une joie féroce (2019). În 2021 apare Fiu de ticălos (Enfant de salaud), roman finalist la Premiul Goncourt.