Amintiri și adevăruri

Încă de la începutul romanului „Tot ce nu-mi amintesc”, al scriitorului suedez Jonas Hassen Khemiri, protagonistul e deja mort, cartea mizând mult pe procedeul personajului absent. Astfel că misiunea (deopotrivă etică și estetică) a textului devine să descopere ce s-a întâmplat în ultimele zile ale vieții lui Samuel și, mai cu seamă, de ce s-a întâmplat totul.

Impus rapid atenției criticii și a publicului cititor, tânărul Jonas Hassen Khemiri (născut în 1978) are o activitate literară prodigioasă (a publicat deja patru romane și șase piese de teatru), încununată cu numeroase și importante premii care i-au fost acordate atât în Suedia, cât și în alte țări europene. Recompensat cu râvnitul Premiu August în anul 2015, romanul „Tot ce nu-mi amintesc” este un veritabil experiment literar, un text profund inovator la nivelul strategiilor narative utilizate de autor, un soi de complicat puzzle, ale cărui piese recompun adevărul (sau ceea ce, în epoca noastră, mai poate purta numele de adevăr!) cu privire la viața protagonistului și, în egală măsură, la realitățile existenței cotidiene.

Samuel, personajul central, s-a stins în urma unui teribil accident de automobil. Dar a fost accident, sau sinucidere? Pentru a răspunde, fie și parțial, la această întrebare, naratorul, un scriitor care are, pe de altă parte, și propriile sale preocupări (nu numai literare!), pornește pe dificilul drum al elucidării numeroaselor enigme din care e compusă existența lui Samuel, tânărul dispărut prematur, la doar douăzeci și șase de ani, în circumstanțe atât de tragice. Iar pentru a-și duce la îndeplinire proiectul, acest narator care, deloc întâmplător pentru genul de proză preferat de Jonas Hassen Khemiri, provine tocmai din lumea culturală, îi contactează pe apropiații lui Samuel. Aceștia, fie că e vorba despre vecini și vagi cunoștințe, despre mama lui, fosta iubită, Laide, ori despre Vandad, cel mai bun prieten, se transformă pe nesimțite în martori, rememorând, fiecare, fragmente din viața unui tânăr care, deși păruse multora și multă vreme un om ca oricare altul, devine subiectul (și obiectul!) unui mare mister. Cine a fost, până la urmă, Samuel? Nepotul iubitor, care își vizita periodic bunica bolnavă? Prietenul loial, iubitul ideal, funcționarul implicat în problemele celorlalți? Nimic din toate astea sau câte ceva din fiecare? Ori și ceva pe deasupra?

La prima lectură, romanul pune în încurcătură cititorul, mai ales pe acela care așteaptă ca lucrurile să se petreacă rapid. Lectura devine, cel puțin în prima parte a cărții, de-a dreptul frustrantă, câtă vreme totul s-a petrecut, iar amintirile apropiaților lui Samuel nu fac altceva decât să recompună un portret contradictoriu și aflat mereu în mișcare. Treptat, însă, totul primește o neașteptată coerență – narativă și simbolică – și „Tot ce nu-mi amintesc” se transformă, dintr-un aparent text de investigație (construit, la început, după regulile consacrate ale narațiunii polițiste) în meditație profundă asupra condiției umane și a marilor probleme cu care oamenii se confruntă în fiecare zi. Identitatea, relațiile cu ceilalți, dragostea și moartea reprezintă, pentru Jonas Hassen Khemiri, preocupările majore și principalele teme pe care le abordează, cu maturitate și cu subtilitate, în acest roman.

Una dintre tentativele pe care le întreprinde această excelentă carte este să sugereze, în momentele cele mai importante ale narațiunii, că ceea ce suntem știm doar noi înșine, portretul pe care cei din jur ni-l pot face, în anumite circumstanțe, fiind, în mod fatal, incomplet și marcat de subiectivitatea celui care își amintește ori povestește.

Imediat după apariție, cartea a fost considerată o emoționantă și fragmentată poveste despre iubire și amintirea sa, ca și despre capacitatea oamenilor de a-și aduce aminte cine sunt persoanele cele mai apropiate. Dar, deopotrivă, „Tot ce nu-mi amintesc” e și o foarte bine orchestrată poveste despre un scriitor pe cale de a scrie un roman, ceea ce înscrie cartea lui Jonas Hassen Khemiri în orientarea livresc-metatextuală atât de frecventă în literatura contemporană. Numai că autorul suedez se individualizează și în această privință, câtă vreme respectivul scriitor, naratorul niciodată identificat printr-un nume (și, exact din acest motiv, considerat de unii exegeți a reprezenta o imagine, fie ea și metaforică, a lui Khemiri însuși) se află și în căutarea adevărurilor propriei vieți și încearcă mereu să descopere sensul artei căreia a ales să-și dedice viața. În fond, ce se află dincolo de tot ceea ce-și amintesc oamenii? Desigur, ceea ce ei nu-și amintesc, nu pot sau nu vor cu adevărat să-și amintească. Una dintre tentativele pe care le întreprinde această excelentă carte este și să sugereze, în momentele cele mai importante ale narațiunii, că ceea ce suntem știm doar noi înșine, portretul pe care cei din jur ni-l pot face, în anumite circumstanțe, fiind, în mod fatal, incomplet și marcat de subiectivitatea celui care își amintește ori povestește. Căci, dacă, de pildă, Pantera, prietena din copilărie a protagonistului absent al romanului, se mută la Berlin, lăsându-l pe Samuel la Stockholm, să caute singur drumul spre marea dragoste și să se întrebe mereu dacă a găsit-o în persoana lui Laide, Vandad încearcă să-i rămână alături și să înțeleagă (să-l înțeleagă!), până când și el este exclus din intimitatea reală a lui Samuel.

Khemiri reușește să mențină suspansul până la sfârșit și să configureze un text aparent plin de (voite) ingenuități, pentru a explora, prin intermediul numeroaselor întoarceri în timp ce compun romanul, teritoriul nesigur ori voit înșelător al identității și al imaginii pe care oamenii o construiesc despre ei înșiși doar pentru a o arăta celorlalți. Indirect, problema vinovăției și importanța responsabilității sunt și ele abordate – și rezolvate într-un mod de fiecare dată neașteptat. Aglomerarea de viniete din care „Tot ce nu-mi amintesc” e compus pare a amenința câteodată să sufoce cititorul, făcând dificilă identificarea personajului care își amintește, iar o a doua lectură e aboslut necesară în cazul unui astfel de text. În plus, romanul abordează problema stringentă a refugiaților ajunși în Europa, a dificultății adaptării lor la ritmurile unei civilizații și al unui mod de viață diferit – dar și a dificultății Lumii Vechi de a face față unor asemenea provocări.

Recompunând tot trecutul prin intremediul naratorilor (necreditabili, firește…) și al imaginilor trecute mereu prin filtrul unor conștiințe lucide (dar care, oricât ar încerca, nu pot deveni și imparțiale!), romanul acesta face din Samuel și din tragica sa dispariție, ce va rămâne pentru totdeauna învăluită în mister, locul geometric unde se întâlnesc amintirile și credințele tuturor celor din jur și unde totul, chiar și o viață pierdută, se poate transforma în poveste, menită nu a justifica ceea ce s-a întâmplat, ci a-i ajuta pe cei rămași în viață și, în egală măsură, pe cei care se apleacă asupra lecturii să se înțeleagă mai bine.

Jonas Hassen Khemiri, „Tot ce nu-mi amintesc”, traducere și note de Daniela Ionescu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2018