„Sfinxul fără taină” de Oscar Wilde

Pentru că tot am avut aici, pe Literomania, un serial despre Oscar Wilde, vă propun în acest număr o proza scurtă, „Sfinxul fără taină” („The Sphinx Without A Secret”), proză aparținând, bineînțeles, scriitorului irlandez tocmai menționat. Povestirea a apărut în 1891, în volumul de povestiri „Crima lordului Arthur Savile” („Lord Savile’s Crimes and Other Stories”). Mai jos, vă propun traducerea anglistului Andrei Bantaș, apărută în revista „Coresi” din Brașov (nr. 9, decembrie 1990). Despre revista „Coresi” pot doar să vă spun că din gruparea acesteia au făcut parte – unii probabil mai mult simbolic – Mircea Ciobanu, Paul Alexandru Georgescu, Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, iar director a fost prozatorul Daniel Drăgan, cel care a condus pentru o bună bucată de vreme, în perioada comunistă, și revista „Astra”. Pe lângă proza lui Oscar Wilde, mi s-a părut potrivit să las și scurta introducere semnată de Viorica Mircea despre demersul de a recupera prozele netraduse în română (înainte de 1990) ale lui Wilde. Lectură plăcută! (Bozz)

*

Promotor al estetismului curent ce se naște în Anglia din starea de spirit specifică acelui fin du siècle ce marchează profund viața artistică a Europei în ultimele decenii ale secolului XIX, — Oscar Wilde izbutește prin nonconformismul și rafinamentul desăvîrșit al creației sale să impună adevăratele valori ale artei în lumea puritanismului victorian, ca alternativă durabilă imposturii culturale și morale, snobismului și pretențiilor nejustificate ale acestuia. Faima cucerită prin mult-apreciatele și îndrăgitele sale poezii, povestiri, piese de teatru sau romanul devenit celebru „Portretul lui Dorian Gray”, firească oricărui mare talent, îi asigură, ca oricărui mare talent, elogiul posterității și permanenta actualitate.

Nu este deci de mirare ca accentele satirice care prin subtilitate și eleganță deveneau tot mai caustice — și cultivarea frumosului în sine („the art for arťs sake”) — ca doctrină estetică, să-i deranjeze nu numai pe contemporani, ci și pe toți asemeni lor, căci urîțenia, fanfaronada și minciuna se regăsesc în toate timpurile. Așa se explică faptul cum cititorul român nu a mai găsit după 1944 (cu excepția celor „inofensive”) fermecătoarele povestiri-parabole ale lui Oscar Wilde, nestemate ce întregesc strălucirea întregii sale creații. Prin publicarea „UriașuIui ce se iubea doar pe sine” și a „Pnuncului-din stele”, revista CORESI intenționează pe de o parte un act moral-cultural — prin repunerea în circulație a unor valori autentice condamnate voit la uitare și reabilitarea lor din punctul de vedere al traducerii prin nuanțatele versiuni realizate de Monica Botez și Andrei Bantaș — iar pe de altă parte un îndemn editurilor de a reedita în întregime povestirile feerice ale lui Oscar Wilde. (Viorica Mircea)

*

Oscar Wilde

Sfinxul fără taină

Un crochiu

Într-o după-amiază ședeam pe terasă la Café de la Paix și priveam în toate părțile pentru a cuprinde splendoarea și mizeria vieții pariziene. Cu paharul de vermut în față mă minunam de panorama stranie a mîndriei și sărăciei desfășurată dinaintea ochilor mei, cînd m-am auzit deodată strigat pe nume. Întorcîndu-mă, l-am zărit pe lordul Murchison. Nu ne mai văzusem de cînd învățam împreună la colegiu, cam cu vreo zece ani în urmă, așa că reîntîlnirea m-a încîntat. Ne-am strîns mîna cu căldură. Fusesem buni prieteni la Oxford. Îl simpatizam foarte tare, căci era nu numai chipeș ci și optimist și de o înaltă ținută morală. Noi colegii ziceam despre el că ar fi cel mai bun băiat dacă n-ar spune totdeauna adevărul, dar cred că de fapt cu toții îl admiram atît de mult tocmai pentru că era atît de franc. Acum mi se părea tare schimbat. Avea un aer îngrijorat și nedumerit, parcă stătea la îndoială într-o privință. Mă gîndeam eu că nu poate să fie vorba de scepticismul modern, întrucît Murchison era un conservator înverșunat și credea cu tot atîta fermitate în Pentateuch ca și în Camera Lorzilor; drept care am tras concluzia că trebuie să fie vorba de o femeie, și l-am întrebat dacă e căsătorit.

– Încă nu, căci nu înțeleg destul de bine femeile, mi-a răspuns.

– Dragul meu Gerald, dar femeile sînt făcute să fie iubite, nu înțelese!

– Nu sînt în stare să iubesc o persoană în care nu am încredere!

– Sînt aproape convins că e o taină în viața ta, Gerald. Vorbește-mi despre ea, am exclamat.

– Hai să facem o plimbare cu trăsura, aici e prea multă lume. Nu, nu vreau o birjă galbenă, oricare altă culoare îmi convine — uite aia verde închis e bună.

Peste cîteva clipe coboram în tropotul cailor bulevardul înspre La Madeleine.

– Unde vrei să mergem? l-am întrebat.

– Mă rog, oriunde vrei! Hai la restaurantul din Bois de Boulogne; cinăm acolo și-mi povestești totul despre tine.

– Mai întîi vreau să aud despre tine, i-am răspuns. Povestește-mi taina ta.

A scos din buzunar o trusă de marochin cu încuietoare de argint și mi-a dat-o. Am deschis-o. Înăuntru se afla fotografia unei femei. Era înaltă și subțirică și avea un aer ciudat de pitoresc, cu ochii ei mari și vagi și părul despletit. Părea un fel de clarvăzătoare, dar era îmbrăcată în blănuri luxoase.

– Ce părere ai de fața asta? E sinceră? m-a întrebat el.

Am examinat cu atenție poza. Mi se părea fața unei persoane care ascunde o taină, dar dacă era vorba de o taină bună ori rea, asta nu mai știam să spun. Frumusețea ei era plămădită din multe mistere – de fapt acea frumusețe care e mai degrabă psihologică decît plastică, iar zîmbetul firav care abia mijea în colțurile gurii era mult prea subtil ca să fie cu adevărat dulce.

– Ei, ce părere ai? m-a întrebat pierzîndu-și răbdarea.

– E o Giocondă în blănuri de samur. Spune-mi totul despre ea.

– Nu chiar acum. După ce mîncăm, mi-a răspuns și a început să vorbească despre alte lucruri.

Citește și Oscar Wilde, în actualitate

Cînd chelnerul ne-a adus cafeaua și țigările, i-am amintit lui Gerald de promisiunea pe care mi-o făcuse. S-a ridicat de pe scaun, s-a învîrtit de vreo două-trei ori prin salon, iar apoi, prăbușindu-se într-un fotoliu, mi-a spus următoarea poveste:

– Într-o seară, de fapt era destul de devreme, abia trecuse de cinci, mă plimbam pe Bond Street la Londra. Era o aglomerație nebună de trăsuri și birje, circulația aproape blocată. Lîngă trotuar stătea un landou micuț galben care mi-a atras atenția. Cînd am trecut pe lîngă el m-a privit dinăuntru chipul pe care ți l-am arătat azi după amiază în poză. M-a fascinat într-o clipă. Toată noaptea m-am gîndit numai la femeia aceea și a doua zi la fel. M-am mai plimbat pe la colțul acela nenorocit, iscodind pasagerii tuturor trăsurilor și așteptînd landoul galben; dar n-am izbutit s-o regăsesc pe ma belle inconnue și în cele din urmă am început să cred că a fost doar un vis. Cam la o săptămînă după aceea luam masa cu Madame de Rastail. Cina era fixată pentru ora opt, dar la opt și jumătate oaspeții încă mai așteptau să fie poftiți în sufragerie. În cele din urmă servitorul deschise larg ușa și o anunță pe Lady Alroy. Era femeia pe care o căutam. Intră foarte încet, arătînd ca o rază de lună îmbrăcată în dantelă gri și, spre bucuria mea nemărginită, tocmai eu am fost rugat s-o conduc de braț în sufragerie. După ce ne-am așezat, am pomenit în treacăt, absolut nevinovat:

– Lady Alroy, am impresia că v-am zărit nu de mult pe Bond Street.

A pălit de moarte și mi-a șoptit cu glasul tremurător:

– Vă rog, nu vorbiți atît de tare. S-ar putea să vă audă cineva.

Eram disperat că am călcat în străchini din capul locului, așa că am abordat cu căldură tema pieselor franțuzești. Doamna vorbea foarte puțin, cu același glas scăzut și vibrant, de parcă tot s-ar fi temut că trage cineva cu urechea. M-am îndrăgostit pătimaș, prostește de ea, iar atmosfera inefabilă de mister care o învăluia mi-a stîrnit curiozitatea cea mai arzătoare. Cînd plecă –aproape imediat după cină – am întrebat-o dacă-mi îngăduie să-i fac o vizită.

După un moment de șovăială s-a uitat de jur-împrejur să vadă dacă nu e cineva în preajmă, iar apoi mi-a răspuns:

– Da. Mîine la cinci fără un sfert.

Am implorat-o pe Madame de Rastail să-mi mai vorbească despre necunoscută; dar n-am putut afla altceva decît că e o văduvă cu o casă frumoasă în Park Lane, iar cînd nu știu ce savant plicticos s-a lansat într-o disertație despre văduve – ca un exemplu al supraviețuirii celul mai înzestrat dintr-un cuplu – m-am ridicat și m-am dus acasă.

A doua zi am ajuns extrem de punctual în Park Lane, dar majordomul mi-a spus că Lady Alroy tocmai ieșise. M-am dus la club, nefericit la culme și încă și mai nedumerit, iar după o îndelungă chibzuință i-am scris o scrisoare, întrebînd-o dacă-mi îngăduie să-mi încerc șansele în vreo altă după-amiază. Cîteva zile n-am avut nici un răspuns, dar în cele din urmă am primit un bilețel prin care mă informa că va fi acasă duminică la ora patru. Adăugase și acest post scriptum extraordinar: „Vă rog să nu-mi mai scrieți, am să vă explic cînd am să vă văd.” Duminică m-a primit și a fost de-a dreptul încîntătoare; dar în momentul cînd îmi luam rămas bun m-a rugat ca, dacă se mai ivește prilejul de a-i scrie, să trimit scrisoarea pe adresa „Doamna Knox, la Librăria Whittaker, Green Street”. Mi-a explicat că există anumite pricini pentru care nu poate primi corespondența în propria ei casă.

În tot cursul sezonului monden ne-am văzut destul de des, dar atmosfera de mister n-a părăsit-o nici o clipă. Uneori mi se părea că se află în puterea vreunui bărbat, însă pe de altă parte avea un aer atît de inabordabil și intangibil încît nu-mi venea să cred una ca asta. De fapt, mi-era foarte greu să ajung la vreo concluzie, căci semăna cu vreunul din cristalele acelea stranii pe care le vezi expuse drept curiozități în muzee: o clipă sînt transparente, iar în momentul următor se încețoșează. În cele din urmă am hotărît s-o cer de nevastă: mă plictisisem de taina aceasta neîncetată cu care învăluia toate vizitele mele, precum și de puținele scrisori pe care i le trimiteam. I-am scris ca atare la librărie ca s-o întreb dacă ne-am putea vedea lunea următoare la ora șase. Mi-a răspuns afirmativ și eram în al nouălea cer de fericire. Mă îndrăgostisem tare de ea: în pofida misterului, îmi ziceam eu atunci, însă după cîte îmi dau seama acum, tocmai datorită acestui cer secretos! O iubeam de-a binelea pe această femeie. Misterul în schimb mă tulbura, mă înnebunea. Dar oare de ce m-a pus soarta pe urmele lui?

– Până la urmă ai descoperit secretul? am strigat

– Mă tem că da, mi-a răspuns. Judecă și tu: cînd a sosit ziua de luni, am prînzit cu unchiul meu și pe la ora patru mă aflam pe strada Marylebone. După cum știi unchiul meu stă în Regenťs Park. Vroiam să ajung în Piccadilly, așa că am luat-o pe scurtătură prin niște străduțe mizere. Deodată m-am trezit în fața mea cu Lady Atroy, cu fața acoperită de un văl impenetrabil și mergînd foarte iute. Cînd a ajuns la ultima casă de pe stradă, a urcat scările, a scos cheia yale din poșetă și a descuiat ușa. „Aha, iată deci misterul”, mi-am zis în sinea mea, și, grăbind pasul, am cercetat casa. Părea să fie un imobil în care se dau cu chirie camere mobilate. Pe prag se afla batista ei, pe care o scăpase din greșeală. Am ridicat-o și am băgat-o în buzunar. Apoi am început să chibzuiesc ce-ar fi mai bine să fac. Am ajuns la concluzia că n-am nici un drept s-o spionez, așa că am luat o birjă și m-am îndreptat spre club. La ora șase m-am dus în vizita anunțată. Am găsit-o întinsă pe canapea, în rochia de interior din mătase argintie, încheiată cu nasturi mari de opal, pe care o purta întotdeauna. Frumusețea ei te copleșea.

– Vai ce bine îmi pare că te văd! N-am ieșit deloc din casă toată ziua, mi-a spus.

M-am holbat la ea înmărmurit și scoțînd din buzunar batista i-am înmînat-o spunîndu-i foarte calm:

– Lady Alroy, azi după-amiază ai pierdut această batistă în strada Cumnor.

S-a uitat înspăimîntată la mine, dar n-a întins mîna să ia batista.

– Ce făceai acolo? am întrebat-o.

– Cine îți dă dreptul să mă supui unui interogatoriu?

– E dreptul unui bărbat care te iubește. Am venit aici ca să te cer de nevastă.

Și-a ascuns fața în mîini și a izbucnit într-un șuvoi de lacrimi.

– Dar trebuie să-mi răspunzi, am continuat.

S-a ridicat drept în picioare și, privindu-mă țintă, mi-a răspuns:

– Lord Murchison, nu am nimic să-ți spun.

– Înseamnă că te-ai dus acolo ca să te întîlnești cu cineva, am strigat. Ăsta e misterul dumitale!

A pălit de moarte și mi-a spus:

– Nu m-am dus să mă întîlnesc cu nimeni.

– Nu ești în stare să-mi spui adevărul! am exclamat.

– Dar ți l-am spus, mi-a replicat.

Eram turbat, scos din minți. Nici nu mai știu exact ce i-am spus, dar în orice caz au fost vorbe foarte grele. În cele din urmă am ieșit furios din casa ei. A doua zi mi-a scris o scrisoare. I-am trimis-o înapoi fără s-o deschid și am plecat în Norvegia cu Alen Colville. După o lună m-am întors și prima știre pe care mi-au căzut ochii în ziar era moartea Ladyei Alroy. Răcise la operă și murise de congestie pulmonară în cinci zile. M-am închis în casă și n-am mai vrut să mai văd pe nimeni. Ce mult o iubisem! Eram nebun după ea. Ah, Dumnezeule! Ce îndrăgostit eram de femeia asta!

– Și te-ai dus pe strada aceea, la casa respectivă? l-am întrebat.

– Da, mi-a răspuns. Într-o bună zi m-am dus în Cumnor Street. Nu m-am putut stăpîni. Mă chinuiau îndoielile. Am bătut la ușă și mi-a deschis o femeie cu o înfățișare foarte onorabilă. Am întrebat-o dacă are vreo cameră de închiriat.

– Da, domnule, aș putea să vă ofer saloanele, dar n-am mai văzut-o de trei luni pe doamna care le închiriase înainte, și cum nu mi-a plătit chiria, le puteți lua dumneavoastră.

– Asta era doamna? am întrebat-o, arătîndu-i fotografia.

– Da, sigur, chiar ea e! Dar cînd se întoarce, domnule?

– Doamna a murit.

– Vai, domnule, nu se poate. Sper că glumiți ! Era cea mai bună chiriașă dintre toți. Îmi plătea trei lire pe săptămînă numai ca să șadă din cînd în cînd într-unul din salonașe.

– Se întîlnea aici cu cineva? am întrebat. Dar femeia m-a asigurat că nici vorbă nu putea fi de una ca asta, că întotdeauna venea singură și nu se întîlnea cu nimeni.

– Bine, dar atunci ce naiba făcea aici? am strigat.

– Păi cum să vă zic, domnule? Ședea uite așa în salon și citea cărți și uneori mai bea cîte o ceașca de ceai, mi-a răspuns femeia.

– N-am știut ce să-i mai zic, așa că i-am pus în palmă o liră de aur și am plecat. Ei, ce crezi că pot să însemne toate astea? Nu cumva îți închipui că femeia spunea adevărul?

– Ba da.

– Dar atunci de ce se mai ducea acolo Lady Alroy?

– Dragul meu Gerald, i-am răspuns, Lady Alroy avea pur și simplu o pasiune bolnăvicioasă pentru mister. Închiriase camerele astea din plăcerea de a se duce acolo cu voalul tras peste față și închipuindu-și că e o mare eroină. Avea o mare pasiune pentru păstrarea tainelor, dar ea însăși era pur și simplu un sfinx fără taină.

– Chiar crezi?

– Sînt convins, i-am răspuns.

Gerald Murchison scoase etui-ul de marochin, îl deschise și scrută din nou fotografia.

– Mde, știu și eu? zise în cele din urmă.

Traducere din limba engleză de ANDREI BANTAȘ