Chus Pato: „Scrisoare deschisă către Europa”

În 2017, Days of Poetry and Wine, unul dintre cele mai importante festivaluri de poezie din Europa Centrală, a lansat proiectul „Scrisoare deschisă către Europa”. Scrisorile din proiect sunt adresate Europei, sau, poate, lumii întregi, și își propun să readucă limbajul artei, gândit, precis și riguros, înapoi în discursul public. În fiecare an, directorul artistic al festivalului, împreună cu echipa, selectează un poet sau un gânditor preeminent și le oferă oportunitatea unică de a se adresa Europei și de a prezenta problemele pe care le consideră cele mai presante. Scrisorile sunt întotdeauna foarte bine primite și discutate de factorii de decizie politici, precum și de publicul european larg, și au fost traduse și publicate în mai mult de 10 limbi. Toate scrisorile deschise către Europa sunt publicate pe www.versoteque.com și ca publicații separate. Acestea sunt livrate personal tuturor deputaților în Parlamentul European și Comisiei Europene. Scrisorile sunt publicate de principalele mass-media europene și au o greutate semnificativă în întreaga Europă.

Autorii „Scrisorii deschise către Europa”:

2017 Stefan Hertmans (Belgia)

2018 Athena Farrokhzad (Suedia)

2019 Ilija Trojanow (Germania)

2020 Krisztina Tóth (Ungaria)

2021 Durs Grünbein (Germania)

2022 Chus Pato (Spania)

„Scrisoarea deschisă către Europa” face parte din proiectul ArtAct, cofinanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. (Simona Nastac)

Chus Pato

Scrisoare deschisă către Europa

În luna august 2009, conform orarului, avionul în care călătoream a aterizat la Lviv. Albul ca zăpada al aeroportului m-a uimit.

Erín Moure, poeta canadiană care s-a hotărât într-o bună zi să traducă o carte de-a mea în engleză, și care de atunci a devenit una dintre cele mai bune prietene ale mele, și-a dorit să îngroape cenușa mamei sale în cimitirul din satul ei natal, Velyki Hlibovyichi. Am vrut s-o însoțesc și să vizitez delta și gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră. Destinul a ales, iar numele destinului era Ucraina.

Europa? Da, și asta este Europa. Mereu plecăm din Europa

Europa este un teritoriu care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, și-a expulzat fără milă populația către Americi. Și așa se întâmplă că două poete care locuiesc pe continente separate se pot întâlni în Lviv. Cea care vine din Québec și mă așteaptă în aeroport este fiica unei femei care a emigrat în copilărie din Galiția austro-ungară/poloneză — în prezent Ucraina — și a unui tată al cărui bunic a emigrat din Galicia (Spania), unde locuiesc eu. Trei dintre bunicii mei au emigrat în Argentina și Cuba, iar unul este înmormântat în Camagüey. Eu și Erín avem aceeași vârstă, ne-am născut în 1955; amândouă avem strămoși născuți într-o Galiție sau în alta. Suntem rezultatul acestui dus și venit, al acestor traversări și retraversări ale Atlanticului.

Un popor – umanitatea – este o ființă ce se ridică precum râurile. Se ridică și, pentru că se poate ridica, poate să și cadă. Este indestructibil – adică poate fi sacrificat de un milion de ori, dar niciodată distrus. Este de neuitat – adică un lucru viu ce nu are nevoie de noi ca indivizi pentru a exista. Nu este niciodată de partea puterii, indiferent de putere; este de partea potențialului, a posibilității, și răspunde acelei posibilități. Nu trebuie confundat cu reprezentanții săi și nici cu cei care îl guvernează, pentru că nu este o reprezentare, ci o prezență pe Pământ.

Distanța dintre Lviv și Velyki Hlibovychi este de aproximativ treizeci de kilometri și luăm trenul. Cel mai apropiat oraș este Bibrka. Acolo, la scurt timp după sosirea naziștilor, 200 de rezidenți evrei au fost trimiși în lagărul de exterminare de la Belzec. Mai târziu, pe 13 aprilie 1943, încă 1300 de evrei au fost împușcați pe drumul către Volove. Majoritatea evreilor ucraineni au fost uciși astfel în al Doilea Război Mondial, aruncați în gropi comune din afara satelor lor. Majoritatea susținătorilor galicieni ai Republicii Spaniole au fost uciși de falangiștii lui Franco în același mod, împușcați și aruncați în gropi din apropierea satelor lor în timpul războiului civil. Există tendința de a considera că locurile din care provin emigranții sunt înapoiate. Nu numai din punct de vedere economic: sunt văzuți și ca izolați, în afara Istoriei. Aș vrea să subliniez că a îndura Istoria, fiind tratat ca forță de muncă ieftină exportabilă, este un mod de a o trăi. De asemenea, vreau să adaug că familii precum cele ale poetelor noastre, care se întâlnesc în ceea ce a fost odată capitala Galiței austro-ungare, au avut și au mai departe contact continuu cu Americile, precum și cu statele europene unde au emigrat în anii 1960; în toate aceste locuri, au făcut parte din proletariatul care a lucrat la reconstrucție după cel de-al Doilea Război Mondial.

Europa? Da, Europa e plină de popoare. De popoare nu ne despărțim niciodată

Un popor – umanitatea – este o ființă ce se ridică precum râurile. Se ridică și, pentru că se poate ridica, poate să și cadă. Este indestructibil – adică poate fi sacrificat de un milion de ori, dar niciodată distrus. Este de neuitat – adică un lucru viu ce nu are nevoie de noi ca indivizi pentru a exista. Nu este niciodată de partea puterii, indiferent de putere; este de partea potențialului, a posibilității, și răspunde acelei posibilități. Nu trebuie confundat cu reprezentanții săi și nici cu cei care îl guvernează, pentru că nu este o reprezentare, ci o prezență pe Pământ.

Un popor are amintirea multor feluri de guverne și moduri de producție care l-au traversat, dar corpul său le precede pe toate. Este o forță care răstoarnă orice vechi regim, și toate regimurile sunt vechi. Este acțiunea de a te ridica, de a izbucni, de a cânta, de a fi învins sau de a învinge, dar niciodată de a guverna. Este incompatibil cu guvernul, cu orice fel de guvern.

Un popor este o intensitate ce nu trebuie confundată cu statul, cu un stat-națiune sau cu orice diviziune administrativă. Este un rizom și crește și se extinde fără a lua în considerare niciun obstacol birocratic. Unui popor îi lipsesc întotdeauna actele. Instituțiile, orice fel de instituție, nu îl entuziasmează, dar le știe prețul corect. O umanitate este, se prezintă, răstoarnă, poate cădea, este contemporană, înaintează.

Europa? Da, Europa abundă de gândire. De gândire nu ne despărțim niciodată

Speranța știe să aștepte, dar noi, oamenii sapiens, suntem antrenați să disperăm.

Disperăm pentru că uneori suntem incapabili să imaginăm un viitor diferit de cel azi. Disperăm pentru că am fost învățați să avem convingeri. Convingerea neutralizează incertitudinea, dar nu poate preveni catastrofa. Suntem obișnuiți să trăim în catastrofă și tot ce știm este că ne așteaptă încă una.

În eseul său „De la viitor la timpul care va veni: revoluția virusului”, publicat pentru prima dată în ziarul „Le Monde”, Jean-Luc Nancy pune în contrast convingerea cu credința.

Credința, pentru el, este acea virtute prin care admitem că nu putem ține totul sub control. Credința așteaptă și speră pentru că știe că riscul este la rădăcina libertății. Credința este o gândire capabilă de singurul act pe care îl putem realiza cu adevărat în viața noastră: riscul de a trăi. Înseamnă deschiderea către un viitor diferit de unul de capitulare și catastrofă.

Credința mută munții pentru că ne dă putere să acționăm în moduri ce nu duc la iluzia controlului și a puterii. Poate reșim să vedem, de aici, că democrația este cea care ne permite să intrăm împreună în viitor. Ceea ce ne oferă democrația este o modalitate de a împărți, în egalitate, povara finitudinii și a ignoranței, pentru că toți ne confruntăm cu aceeași incertitudine.

„În prăbușire ne regăsim din nou”, conchide Nancy.

Europa? Da, Europa e plină de artă. De imagini nu ne despărțim niciodată

Și așa vom visa din nou.

Vom visa din nou la speranță, visul speranței, așa cum apare în sculptura în relief a lui Andrea Pisano de pe ușile Baptisteriului din Florența. Îl vom visa în frescele din Capela Scrovegni, unde Giotto a pictat speranța și aici o vom contempla din nou.

Utopia — speranța — are aripi, dar nu le folosește; întinde mâinile și nu știe dacă munca ei de așteptare va fi într-o zi încununată de succes.Trăiește în incertitudine și așteaptă.

Am acceptat invitația de a scrie această scrisoare în august 2021. În acel moment, eram concentrați pe pandemie. Acum, când scriu această scrisoare, la sfârșitul primăverii lui 2022, am văzut cu toții calul roșu al războiului ieșind din frumoasa carte a Apocalipsei.

Primul război din memoria mea a fost Războiul de șase zile. Copil fiind, am fost captivată de imaginile tancurilor, în alb-negru, pentru că așa era televiziunea atunci. Mi s-a părut imposibil să le asociez cu numele teritoriilor prin care se rostogoleau. Numele erau cele pe care le știam din istoria biblică studiată la școală. La acea vârstă, nu aveam cuvinte să descriu ceea ce trăiam; astăzi pot spune că una dintre posibilele definiții ale războiului este fractura care se produce între limbă și teritoriu. Limba, indiferent care ar fi aceasta, este sfâșiată de război și nu mai poate fi niciodată ceea ce a fost. Amară este Troia și amară furia cântată de muză.

La începutul acestui an, pe 17 martie, aeroportul din Lviv a fost bombardat. Mă gândesc la bombele albe cu fosfor și la satele Hostomel și Irpin, iar ceea ce îmi apare necontenit în minte sunt amintiri ale călătoriei mele în Ucraina în 2009.

Cu siguranță, unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea a fost să mă îndrept spre portul Odesa pe treptele pe care Serghei Eisenstein a filmat câteva dintre cele mai memorabile imagini din „Crucișătorul Potemkin”.

De la Odesa, pornim spre Vyklove și „Kilometrul Zero”, unde un canal al Dunării se varsă în Marea Neagră. Igor, un localnic lipovan, ne-a adus cu mica lui barcă la această linie de demarcație extraordinară.

Am stat pe strada Avhhustyana Voloshyna și am fost fericiți în Ucraina, la Lviv.

Europa? Da, Europa e plină de imperii care vor să o unească, să păstreze Estul și Vestul sub stăpânirea lor exclusivă. De schisme și imperii ne despărțim mereu

Nu trebuie să vă reamintesc nimic din toate acestea; le-am studiat cu toții la școală. Vreau doar să vă ofer un gând – posibil absurd – și să vă spun o poveste.

Gândul este că Europa e duală: vestul Romei și estul Constantinopolului/Moscova. Vestul este o colonie a SUA, estul o colonie a Chinei. Atât timp cât Occidentul nu recunoaște Orientul și viceversa, atât timp cât cele două jumătăți ale simbolului nu se unesc, Europa — Europa — va rămâne acea tânără răpită de pofta unui zeu străvechi și patriarhal.

Acum povestea. O tânără, care ar fi putut fi modelul lui Giotto, ajunge la un avanpost din deșert. Știm că este o cerșetoare după zdrențele pe care le poartă. Acolo, în acel deșert, Timpul își revarsă darurile asupra ei. Alături de ei (Utopia și Timpul) este un bărbat care în fiecare noapte își mâzgălește furia pe un paralelipiped de lemn. Este bătrân și a trăit toată viața într-o țară în care copacii cresc ușor; în tinereţe a fost tăietor de lemne. Casa în care locuiește are o grădină, iar pe unul dintre pereții acesteia a instalat un paralelipiped din lemn masiv pe care l-a tăiat în timp ce curăța pădurile. În fiecare noapte se duce la perete și zgârie blocul de lemn cu toată puterea. Este amortizorul lui. Ceea ce vrea cu adevărat de fapt este să-și lovească capul de perete până i se deschide craniul, astfel încât să fie eliberat de oroarea vieții – în ciuda faptului că aceasta este fericită. Zgâriatul lemnului noapte de noapte îl ajută să-și controleze furia și să nu devină un criminal.

Cei trei își întind brațele la fel ca Speranța – cunoscută și sub numele de Utopia –, fără să știe dacă își vor satisface vreodată dorința, dacă își vor putea folosi aripile și zbura fericiți. Actul lor va muta munții pentru că știu să aștepte și știu să-și creeze un viitor diferit de cel care îi subjugă. Ei aleg să trăiască în mijlocul celor care refuză să fie numărați printre ucigași.

Fie ca toți să vedem un răsărit în care Europa, Europa, să nu sufere capriciile unui zeu patriarhal și nici gelozia consoartei sale divine.

Fie ca încă o mie de primăveri să vină pe aceste câmpuri pe care le împărțim și peste limbile încă ponegrite azi în care unii dintre noi scriem și vorbim și în care iubim înflăcărat.

Traducere din galiciană de Erín Moure
Traducere din engleză de Simona Nastac

Chus Pato (Ourense, 1955) scrie în limba galiciană și este autoarea a 11 cărți de poezie, publicate între 1991 și 2019. Cărțile sale sunt traduse și publicate în SUA, Marea Britanie, Canada, Spania, Argentina, Portugalia, Țările de Jos și Bulgaria, iar poeziile ei au fost incluse în zeci de antologii spaniole și internaționale. A susținut lecturi la festivaluri de poezie din Europa și din America și a fost distinsă cu diverse premii, inclusiv Premiul Național al Criticii Spaniole și, de două ori, Premiul Losada Diéguez. Pato locuiește în centrul Galiciei, în nord-vestul Spaniei, lângă pădurea Catasós, unde se află cei mai bătrâni castani din Europa. Cea mai recentă carte publicată este „Un libre favor”, tradusă de Erín Moure cu titlul „The Face of the Quartzes” (Veliz Books, 2021). Pato este membră a Academiei Regale și PEN din Galicia.

Sursă foto aici