Arca lui Giorgio (piesă de teatru în două acte, cu un epilog) (I)

„Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem… ”
(Hortensia Papadat-Bengescu)

Personajele:

Causio zis Gheorghe zis Giorgio
Lacsi-bacsi – fost tâmplar
Preotul
Călugăriţa în alb

Actul unu

Causio zis Gheorghe zis Giorgio împreună cu Lacsi-bacsi sunt în capela din cimitirul oraşului.

La început stau întinşi pe două canapele înălţate. În stânga şi-n dreapta scenei, la vedere, sunt două costume noi, cămeşi albe noi, pantofi noi, ciorapi noi.

În faţa acestora – două lighenaşe verzi pline cu apă, aşezate pe suporturi de lemn. Săpunuri şi prosoape. Pe parcursul dialogului, cei doi se vor îndrepta spre ele. Se vor spăla. Se vor bărbieri fără a avea oglinzi. Se vor îmbrăca pentru ca, la finalul actului unu, să se aşeze pe cele două canapele. Canapeaua lui Causio e în faţă, înspre mijlocul scenei. Canapeaua lui Lacsi-bacsi e mai în spate.

La începutul actului unu, cei doi sunt îmbrăcaţi în cămeşi lungi, verzi, transparente, ce te duc cu gândul la sălile de operaţie ale spitalelor.

Suntem în capela orăşelului. Undeva în Transilvania. La început de secol douăzeci şi unu.

Causio: Bună seara la toată lumea…

Lacsi-bacsi: Mai exact, Causio vă spune bună seara…

Causio: Pentru că mă cunosc toţi, Lacsi-bacsi. De aia. Aşa. Da’ nu te-am văzut de multă vreme. Da’ cum am ajuns aici, în frigul ăsta, în condiţiile astea inumane. Nici un pic de respect… Am crezut c-ai murit de mult, Lacsi-bacsi…

Lacsi-bacsi: Nu vorbi de funie… Causio. Tata ştia nemţeşte şi alte trei limbi. Când voia să nu-l înţeleagă nimeni, vorbea în limbile pe care le ştia. Să nu înţeleagă ceilalţi. Pe mine tata m-o făcut. Ufff, la vârsta asta îmi cam pierd memoria.

Causio: (se ridică de pe canapea) Pe mine tata m-o făcut. Pe mine tata m-o făcut. Doar nu te-o făcut cu limbile pe care le ştia, Lacsi-bacsi. De ce-ţi ungi picioarele cu unsoarea aia din tub?

Lacsi-bacsi: Lasonil, Causio, Lasonil. Hemoroizi, tromboză, varice, dureri… parcă mă mai îngăduie.

Causio: Interesant. Şi-n condiţiile astea avem dureri. Săptămâna trecută (cade pe gânduri) am cumpărat salămuri, cârnaţi, ţuică… de toate să merg acasă la muiere. Adică în Genova. Cu microbuzul ăla, cu şoferul ăla urât şi rău. Mai era trei călugăriţe şi două doamne.

Lacsi-bacsi: Ai luat şi papagalul?

Causio: Io sono messaggero di Dio, zicea, acolo, în punga lui. Dacă nu-l scoteam ar fi rupt-o. Am uitat să-i pun vasul cu apă. Sute de kilometri, Lacsi-bacsi, până în localitatea aia: Balaton Szemeş, unde am coborât. Unde am căutat o gară. Unde am lăsat, pe marginea autostrăzii: salămurile. Unde mi-am luat strictul necesar. Unde am găsit gara. Unde nu mai aveam decât patru euro în buzunar. Unde urcam în trenuri. Unde mă întrebau: ticket. Unde îmi spuneau: la prossima jos. Unde mă rugam împreună cu papagalul… Nu… asta a fost peste două zile. În gara Nyugati din Budapesta.

Lacsi-bacsi: E bine când îţi spune cineva: La prossima jos, Causio. E foarte bine.

Causio: Nu puteam să nu-i dau apă. Sute de kilometri fără oprire. Dacă ai fi papagal ai înţelege, Lacsi-bacsi. Dacă ai fi fost papagal, ai fi rupt punga aia, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: Te freci cu lasonilul ăsta și-ţi dispare durerea.

Causio: Mergeam la familie cu şoferul ăla şi urât, şi rău. O să afle tot mondo dacă nu opreşti maşina asta. Aşa i-am spus când eram la Balaton Szemeş. Credinţa a dispărut din oameni, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: Regimentul doi cavalerie, cea mai vestită armă ungurească. „Aicea tare mulţi crapă loviţi de cai”, zicea comandantul către tata. Mare minte avea când dădea examene. Ieşea primul. Dădea comandantu’ ăla cu cascheta de pământ. De ciudă. Să ajungi ofiţer la austrieci. Să le înveţi poeziile. Să te înjure şi ăia. Să-ţi zică şi ăia: triţi-friţi. Să-ţi dea zece coroane şi-un drum către casă. Să-ţi cumperi o scroafă cu opt purcei aicea în orăşelul ăsta. Pentru familie, pentru nevastă. Şcoala de război de la Viena. Mare lucru, la vremea aia, Causio.

Causio: Fiecare vreme cu lucrurile ei mari.

Lacsi-bacsi: Şi inima mi-e slăbită. Se poate şi câteva lacrimi sau în condiţiile astea e interzis?

Causio: Mă rugam. În mijlocul gării Nyugati. În genunchi. Pe peroane. Aveam ţigările. Nu mâncam. Fumam. M-am plimbat prin parcuri. Dădeam legi scrise şi nescrise.

Lacsi-bacsi: Gândul aduce păcatul, Causio.

Causio: Exact, Lacsi-bacsi. Da ce bine că te-am întâlnit şi-n condiţiile astea. Şi faptele bune mântuiesc păcatul. Exact. Exact. Eşti plin de bunătate, umbli în cămaşa aia verzulie, nici şlapi n-ai în picioare. Ca să-ţi arăţi modestia. Şi aşa era. Fumul ăla de ţigară îmi ţinea de foame.

Lacsi-bacsi: Erau luptele alea. Că erau lupte de cavalerie, de artilerie şi când îşi mâncau caii, se transforma cavaleria în infanterie. Oriunde mergi, trebuie să ai conducător. Tata era tare deştept. La Volga, la fabrica de ţevi învăţa ruseşte. Lângă Berlin, la fabrica de avioane ştia nemţeşte. Contabila aia rusoaică, tata frumos, bine, deştept. Îţi fac o fată, zicea contabila. Mă înscriu voluntar, zicea tata. Şi se drăgosteau. Aşa erau luptele alea…

Causio: După minerit, aici în oraş, mi-am luat lumea în cap tocmai la Genova. Dar iniţierea mea ca artist fără diplomă, Lacsi-bacsi, a avut loc la mină… că am descoperit… că Brâncuşi… adică ai voie să ţii o daltă în mină şi să dai cu ciocanul şi fără diplomă.

Lacsi-bacsi: Ruşii ăia, în luptele alea, erau tare proşti. Adică erau tare credincioşi, trăgeau numai în sus. Mai bine crăpau ei, că erau mulţi. De aia li s-a făcut comunismul. Să înveţe să tragă în ţinte. Îi ţineau câte şase luni la şcoli pentru cunoscut omul, apoi îi trimiteau să lupte. Pe atuncea căile ferate treceau prin mijlocul oraşelor, comandanţii aveau pinteni, săbii lucitoare. Iuliska-neni era mama.

Causio: Am zis că nu-s apreciat fără şcoala aia de artă. Dar am cunoscut un regizor frumos. Richard se cheamă. Chiar i-am făcut o invitaţie la mine. Chiar a rămas impresionat când mi-a văzut lucrările. S-a uitat la „Arca lui Giorgio”. Un an şi zece sau unşpe luni de muncă. Ce nu s-a mai văzut.

Lacsi-Bacsi: Într-o luptă din aia veneau ungurii aicea în oraş. Le-am învăţat imnul cu gura plină de sânge. Eram levenţei băgaţi în pădurea aia de lângă deal. La copacii ăia fără crengi. Urcam şi coboram strigând: „săptămâna asta începe bine”. Că era lunea. Şi urma marţea. Ne scăldam în balta porcilor şi veneam în patru labe în Piaţa din centru făcând ca porcii. Jandarmii ăia aveau cocoş la pălăriel, Causio.

Causio: Într-un fel sau altul, ziua în care am plecat din acest oraş a fost cu emoţii. Pentru că mergeam într-o ţară străină în care n-am mai fost. Exact aşa cum m-am dus, am şi venit. Când am ajuns… Genova, peisaj frumos, vreau să spun case ca-n desenele animate pentru că la noi n-am văzut aşa ceva decât la Sinaia, la Braşov. Ziceai că-i un vis, nu-i adevărat, nu se poate. Pentru că vreau să spun că am ajuns, că m-am prezentat la cumnată-mea, Ruxăndrica se cheamă, nu m-am dus la nimeni, c-o aveam pe ea. M-am dus cu: „Ultima cină”, cu „Sfântul Gheorghe” şi cu o scenă de vânătoare. Lucrări mari. De cincizeci pe optzeci. Ca să le vând. Da’ între timp, nici italienii nu se mai omoară după artă. Sunt oameni rari ăia care mai cumpără. Dar cineva mi-a spus, Giorgio du-te acolo şi acolo că se lucrează în faleria-meria, adică în tâmplărie pentru mobilă şi o să ai succes. Şi m-am dus la băiatul foarte fain, Richii, Dumnezeu să-i dea sănătate. Richii, Maurizio, o grămadă, vreo patru-cinci, Diego… aşa. Nu ştiam italiana aia, niente.

Lacsi-bacsi: Adică, dacă dădeau cu capu’ tău în stâlp, jandarmii ăia, îţi curgea sânge din nas. Ziceau: Lacsi, spală-te că nu mai mergi cu noi la gară. N-am apă, ziceam. Pişă-te în pălmi şi ai, ziceau. Nu-mi ajunge, ziceam. Ne pişăm şi noi şi-ţi ajunge, ziceau.

Causio: Aveam la mină tricoul ăla pe care scria Causio, înţelegi Lacsi-bacsi. De acolo îmi vine numele ăsta. Da toţi mă cunosc aşa. Făceam buraj din argilă pentru găurile de perforare. Erau ca pulele din lut. Aşa înveţi meserie, Lacsi-bacsi. Causio, adu-ne burajul în front, zicea minerul. Zeci de pule din argilă, perfecte, modelate, bune de băgat în găurile alea.

Lacsi-bacsi: În lupta aia am ajuns şi-n Budapesta. În Nyugati. Faină gară, scaune pluşate, lumini, ca-n rai. Unde mergi, zicea un ceferist. Nu ştiu, ziceam. Îs rămas aicea din nouăsute optsprezece. De la altă luptă, zicea ceferistu’. Îi curgeau lacrimile. M-am dus să văd un bombardament.

Peste tot oamenii sunt deştepţi şi proşti. Bogaţi şi săraci. Peste tot e la fel. Unii apăreau călare. „Unde mergi, de unde vii”, te întrebau. Dacă răspundeai frumos, te luau de slugă. Mai scăpai de luptele alea. Mai slugăreai.

Causio: Înţelegi, le-au plăcut lucrările mele. Şi zice Richii: ai familie? Atuncea eu am scos o poză din buzunar, înţelegi, pentru că aveam doi copii şi o fiică. Deci am răspuns frumos: Richii, eu am doi copii şi o fiică. La care toţi au râs. Da’ eu nu mi-am dat seama. Da’ ei pe jos, din atelierul ăla de mobilă erau toţi. Da’ Richii mi-a spus: Giorgio che hai detto tu? Apoi am aflat că fica înseamnă chestia aia de la femeie, adică gaura aia, înţelegi?

Lacsi-bacsi: De fapt, eram bine, sănătos, aveam ce bea, aveam ce mânca. De fapt, slugăream pe lângă Carei. De fapt, grajdu’ stăpânului ăla era cu casa într-un loc. De fapt, era: grajdu’, futergamul şi casa. În futergamul în care Margitka mă iubea, dormeam eu. Aveam şi haine de stofă. Închideam ochii şi mergeam călare pe iapa aia neagră până în oraşul ăsta. Mă vedea mama. Călare. Plângea. Iapa era spume. O ştergeam cu paie. Eram sluga lui Ioji-bacsi care o avea pe Margitka. Şi când am plecat, Margitka se ruga nemţeşte să mă întorc. În luptele alea mai şi plecai, te mai şi întorceai.

Causio: Giorgio, tu stai aici, lucrezi aici, uite atelierul şi ta-ta-ta şi li-li-li. Toate condiţiile. Şi pe atuncea nu mai aveam unde să dorm şi Richii ăsta, prietenul ăsta, Dumnezeu să-i dea sănătate la el şi la familia lui, că-i un băiat extraordinar, zice: „Giorgio, nu spui la nimeni că te las să dormi în atelier, pentru că am fost furaţi de nu ştiu cine şi ta-ta-ta şi li-li-li”. Înţelegi, pentru că acolo lucrau în asociaţie şi îmi zicea: tu dormi şi dimineaţă te scoli şi te apuci de treabă ca si când ai sosit atuncea. Mi-a adus şi o saltea, pături, cerceafuri, condiţii acceptabile. Da pe jos. Da pe beton. Da, mă mai ducea acasă la el la duş. De asta vreau, în aceste condiţii, să-l mai salut încă o dată, Richii nu ştiu dacă mai poţi simţi că te salut pe tine şi pe familia ta şi-ţi mulţumesc. „Grazie Richii, vai…” pentru că şi tu eşti latin, adică primitor. Şapte luni am muncit. Dar lucrările mele nu se vindeau. Foarte rar. Foarte puţin. Dar cunoşteam limba. Ştiam să vorbesc. Munceam în piastrele, tonagare, zidărie, gletuire. Aveam deja nevastă, copii şi fiică. Exact. Acolo. La Genova.

Lacsi-bacsi: Mâncam găluşte de orez, cartofi şi apă în loc de supă. La fabrica de cânepă. Cu evrei şi cu sârbi. Sărea din noi burta câte-un kilometru. Nu ne dădeau pauze. „Vă căcaţi şi vă pişaţi pe voi”, ne spuneau. Aşa şi făceam. Făceam adăposturi în Mohaks. Tranşee în Munkacs, unde-i dealul ăla cu lupta aia cu turcii. Răşălăvoaie, evreica, era ca o mamă. P-acolo. Eu n-am cântat niciodată împotriva evreilor.

„Scheiss, brat, finker”, atâta mai ştiu în limba aia. Erau luptele în care am avut noroc cu numele de fată al mamei. Schutt. Ziceam: „Heil…” mai ceva ca şeful popotei. Primeam mâncare pe săturate când alţii răbdau de foame prin tranşee. Umblam printre ăia şi ziceam râzând: ya, ya, ya că aveam sânge de Schutt în vene. Ungurii strigau p-acolo: Vilag vilek. Că venea sfârşit de lume.

Causio: Fiică-mea făcea un studiu de manichiură, mai exact învăţa să cunoască tot sistemul. Horia muncea la o biserică la telefoane şi Andrei muncea la Londra. Eu eram cu doi doctori. Aurelio şi Binario, un chirurg şi-un criminalist, îi salut şi pe ei, cu ocazia asta şi-n condiţiile astea.

Genova aia avea şi are arhitectură, spun pe cuvânt domnule, eu nu zic că nu sunt un artist, chiar dacă sunt fără diplomă, pentru că am primit acest dar care să mă facă să cioplesc mai bine decât să desenez, deşi, oricum, mi-am descoperit acest talent extraordinar. Pentru că de altfel, Lacsi-bacsi, de când eram eu mic, fără tată, de la şase ani, oamenii din acest oraş, îmi spuneau că tatăl meu a fost cel mai bun tâmplar şi dumneata niciodată nu l-ai ajuns din urmă. Şi de altfel în acea vreme am fost botezat de Gheorghiu-Gheorghiu Dej. Când mergeam eu la şcoală, cu merindea în geantă şi cu un chipiu, aşa, pentru că eram săraci, aşa, pentru că aşa erau timpurile, întotdeauna un om bătrân îmi spunea: „Gheorghiţă, da’ tu ştii de cine eşti botezat?” Şi întotdeauna eu spuneam: NU! De Gheorghiu-Gheorghiu Dej şi-mi dădea mere. Acela m-a botezat, pentru că maică-mea, fie iertată, a fost o mamă eroină care a dat acestui oraş şi acestei ţări doisprezece copii şi a primit o sumă oarecare cu felicitări şi complimente.

Eu sunt cel mai mic, îi salut pe toţi fraţii mei şi pe cei care nu mai sunt, Dumnezeu să-i ierte.

Pentru mine botezul meu este un orgoliu.

Aşa că am rămas impresionat de arhitectura şi construcţia de clădiri pe care nu eram capabil măcar să le desenez. Atâta măiestrie, Lacsi-bacsi. Italia, ţin să anunţ, a fost binecuvântată de artişti, dom’le. Au: Michelangelo, Leonardo da Vince, Picasso, Saverio, dar şi alţii cu lucrări de calitate.

Lacsi-bacsi: În luptele alea ţara se trăda pentru două cutii de conservă. Dacă-ţi era foame. Plutonierii ziceau: suntem gata să ne trădăm ţara care ne-a flămânzit de patru zile. Eu traduceam. „Mă, pe tata l-a împuşcat un ungur la cotu Donului”, zicea câte un rus. „Te împuşc şi eu cu şpakina asta”, şi trăgea. Şi ungurul cădea mort. Toţi umblau cu spaima după ei. Am cunoscut în acele timpuri, păduchii americani, româneşti şi ruseşti.

Ăia curaţi şi albi erau americanii, româneştii aveau o dungă neagră şi erau cenuşii, şi ăia roşii, care pe unde treceau făceau prăpăd, erau ruseşti. Aveam stomac mic, da’ ştiam alfabetul morse.

Causio: Ta-ta-ta şi li-li-li făcea cumnată-mea. Şi nu mi-a convenit. Şi am plecat de acolo. Şi mi-am luat lucrările mele. „Ultima cină” şi „Sfântul Gheorghe” şi m-am supărat şi m-am dus în gara aia. Am zis că n-are importanţă dacă o să dorm în gară, dacă o să mă prindă carabinierii, dacă o să mă trimită acasă cu trenu, mi-e equale. Nu mai contează. Într-adevăr în gara din Genova era un aparat de făcut caricaturi. Şi cum eram puţin supărat, aşa m-am pus pe desenat, trăgeam linia cu degetul şi gata… Ieşea lucrarea, ieşea caricatura. Şi vin carabinierii. Mamma mia. Sunt mort. Nu mai contează. Ştiam că n-am furat. Ştiam că n-am dat în cap. Ştiam că… fie ce-o fi şi că ce a fi, aia a fi. Şi ta-ta-ta şi li-li-li şi desfac sacul ăla mare de voiaj cu „Ultima cină” şi cu „Sfântul Gheorghe”. Şi, domnilor carabinieri, pe cuvântul meu că eu am făcut lucrările astea şi domnilor carabinieri, uitaţi şi dălţile din gentuţa mică. Şi au plecat şi mi-au transmis felicitări şi complimente de carabinieri.

Şi-un maraquin din ăia cum sunt în gara din Genova la care nu-i ştiu numele lui împuricat, că aşa au maraquinii nume de nu le poţi da de capăt, că-s nume fără o explicaţie, greu de spus şi greu de reţinut, se bagă-n seamă cu mine. El ale lui. Eu ale mele. Îi fac semn că n-am unde să dorm. „Non ti preoccupare”, îmi spune. „Vieni con me”, îmi mai spune. Şi ne-am dus într-un frumos compartiment de tren unde am dormit exact o săptămână, ca un stranier. C-aşa era atunci. Nu ca azi când am o casă relaxată în Genova. Când am reuşite de servici. Când muncesc în Portul Antic pentru că Genova e tare, are şi Port Antic şi altele pe care le poţi vizita.

Lacsi-bacsi: Ofensiva, Causio, oriunde ofensiva e cea mai bună tactică. În orice ţară străină vorbeşti cu proştii dacă nu stăpâneşti limba prea bine. Deştepţii se prind că nu eşti de-a lor. Aşa-i în toate luptele. Pe bulevardul Rakolczi era ceaţă de Dunăre. Februarie. Ora patru dimineaţa. Trăgeau brand-urile. La fiecare rănit era un sanitar. Ciuruiţii veneau traşi pe foaie de cort prin zăpadă. Găseam scrisori. „Dragă tată învăţ bine. Da hai acasă.” Duceam documentele alea la comandant.

Puteau anunţa familiile că ostaşii aceia au murit în lupta aceea.

Eram slab că un vânt puternic m-ar fi suflat din Budapesta până-n Berlin. La numărul o sută unşpe era ambasada noastră pustiită. Uşi deschise, dosare, maşini de scris. Aproape de Nyugati. Ceaţă mare, frig… Mi-am luat din ciurgăul de la Szent Istvan, lângă Lanţ Hid, apă. Când eşti rănit ai nevoie de apă. Curgea printr-un cap de leu. M-am întors către armata aia şi am zis: armată te părăsesc că tare m-am speriat. În carlinga unui avion la Pecs am găsit perechea de cizme. Îmblănite. Bocancii mă strângeau. În cizme era bine.

Vaja-Szeged-Szambor era ţara lui Dobredam doar Dobre spuneam că veneau ruşii. Şi când am ajuns în acest oraş, pe zăpadă, aveam lanternă, era noapte şi am plâns…

Causio: În Portul acela Antic am lucrat la signor Tulio care era patron. Angajat ca mecanic în port, da munceam la noua lui locuinţă. Signor Tulio şi doamna lui Asyn Cynthia. Un an de zile şi a venit o criză aşa de mare că Portul Antic era zarva. „Giorgio mi dispiace” mi-a spus signor Tulio. Era criză şi ta-ta-ta şi li-li-li. Dar suntem prieteni signor Tulio, i-am spus. Şi nevastă-sa Asyn Cynthia mă iubea mult. Le plăceau dizainele pe care le făceam. Le plăcea bolta aia din piatră. Am zis: „Signor Tulio, ma scuză-mă, dammi qualcosa”, adică un mic cadou, ceva la liquidazione. „No, Giorgio, ţi-am pagato tutto”, mi-a zis. „Vai a sindicato, dove vuoi”, adică să-mi cer drepturile unde doresc. Adică era o relaţie bună şi frumoasă cu signor Tulio şi cu doamna lui Asyn Cynthia. Şi m-am dus. Era o fată faină la biroul ăla. Şi îi spun: to-to-to şi li-li-li şi că nu mi s-a dat liquidazione. Şi zice fata aia frumoasă: “Bravo, Giorgio, câştigăm”.

Da am fost prieten cu signor Tulio şi cu nevastă-sa şi nu vreau să-i fac rău . Şi ta-ta-ta şi li-li-li. Şi am înaintat procesul. Şi mă întâlnesc pe stradă cu signor Tulio. Şi toate erau bune. La care, îi întind mâna. Şi el are o expresie destul de urâtă. Adică zice: „Io nu dau mâna con un merda”. Adică: eu nu dau mâna cu un căcat. Şi m-am retras. Adică am câştigat opt mii de euro şi două mii erau ai sindicatului. Mi-a părut rău de signor Tulio şi de nevastă-sa Asyn Cynthia.

Lacsi-bacsi: În toate luptele ţi se închide inima, Causio. Medicul Sicheiss şi plantele medicinale m-au pus pe picioare. Nu dormeam în camere încălzite. Era vremea duşmanilor poporului. Războaiele se câştigau prin propagandă. Era unu Gheorghe-Gheorghiu-Dej care umbla prin ţară cu un automotor adus din Elveţia. Era unu Leonte, aicea în oraşul acesta, mergea la căminul cultural cu patru cocoşi. Punea doi să se bată până se umpleau de sânge. Îi aducea pe ăilalţi doi. Le smulgea penele. Rămâneau goi, supăraţi şi liniştiţi pe scenă. Iată cum trebuie să arate burghezia, zicea Leonte. „Să le smulgem penele”, mai zicea acela şi pleca mândru ca un curcan.

Causio: Sunt mulţi stranieri în ţara lor. Nici nouă nu ne-ar plăcea dacă-n ţara noastră ar veni alţii. Dar am reuşit să trimit lucrarea mea, „Arca” mea. Din Genova până în orăşelul ăsta. Prin colete de poştă. „Arca” am construit-o într-o extraordinară credinţă. Cu un suflet imens. Uriaş. Aş dori să mai am credinţa aia. Dar sunt cum sunt, destul de acceptabil în condiţiile acestea.

Da, „Arca” asta s-a născut pentru că sunt şi deziluziile astea, înţelegi, vezi, de multe ori eşti ocupat, plăteşti chirie, cauţi să munceşti, apare scopul de a trăi mai bine financiar şi atuncea… „Arca” a fost prin toată Italia. A stat pe la biserici. Nu a dorit-o nimeni. Nevasta mi-a spus: „Causio, fă o donaţie la biserica din orăşelul acesta”. Pe adresa preotului bisericii orăşelului acesta va sosi din Genova, donaţia. Măi, aşa e, biserica asta merită. Aici mai există credinţă. Uite Lacsi-bacsi, mi se ridică părul de pe mână. Uite Lacsi-bacsi, e o temă biblică, „Arca” asta a mea. Poate încălzeşte sufleteşte pe cineva.

Lacsi-bacsi: E cam rece în capela asta, Causio. Dar în condiţiile date, e bine.

Causio: E o capodoperă. Da, Lacsi-bacsi. „Arca” asta a mea, dacă mă gândesc mai bine e o capodoperă. O dau acestei biserici şi dacă o primeşte sunt fericit.

Lacsi-bacsi: Am muncit apoi prin birouri cu stofe roşii pe scaune, Causio. Am fost şi proletar orăşenesc agricol. Aveam şi alte atribuţii. Zideam casa. Aveam boala banilor şi a celor şase costume.

„Regina Angliei doarme tot într-un pat şi mănâncă tot cu o lingură. Lacsi, la ce-ţi trebuie să aduni averi? Pâinea se câştigă cu două mâini şi se mănâncă cu o gură, Lacsi”, mai zicea muierea.

Causio: Uite, Lacsi-bacsi, deja sunt fericit.

Lacsi-bacsi: Lumea asta s-a făcut în şase zile, Causio, în a şaptea s-au mai făcut vreo şase orânduiri. A şaptea n-o cunoaşte nimeni.

Causio: În gara aia din Nyugati ajunsesem cerşetor de cafea. În barurile alea. Pe peroanele alea. Zile după zile. Nopţi după nopţi. Înainte de a pleca, am băut apă dintr-un ciurgău.

M-am aşezat la o masă. O doamnă s-a apropiat şi mi-a oferit o cafea. Lacsi-bacsi, am fost foarte fericit. Acea doamnă a ghicit ce îmi doream. A avut răbdare. Am terminat de băut. M-a luat de mână şi mi-a şoptit: „Bine că te-am găsit, Giorgio! Haide să mergem bu!”

Uite, Lacsi-bacsi, înainte de a pleca, am simţit că sunt fericit!

Notă: Causio şi Lacsi-bacsi sunt îmbrăcaţi în costume. Se întind pe cele două canapele.
Se lasă întunericul.
Cortina.

Sfârşitul actului unu

(va urma)