Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 179

Astăzi nu știu despre ce să scriu

Content reach for Google search „Andreea Micu”

E adevărat. Astăzi nu știu despre ce să scriu. Ba chiar, aproape aș îndrăzni să las și foaia goală ca o glumă nesărată, care îmi amintește de acele cărți de tipul „Ce trebuie să știm despre femei”, pe care le deschizi și în care nu scrie nimic, sunt doar pagini goale. Cel mai amuzant lucru din toată treaba cu aceste cărți e faptul că cineva s-a decis să scoată din tipar o asemenea carte, iar mulți alții au decis să o cumpere. Sunt bestselleruri, cărțile astea cu pagini goale. Am și eu una în bibliotecă. Încă nu am citit-o.

Dar nu am îndrăznit să las foaia goală. Iaca, nu pot. Și nici nu îmi place introducerea de mai sus, așa că o șterg. Sau, cel puțin, mă prefac că o șterg, ignorați-o, așadar, ca și cum nu ar fi (dar nu până la capăt, pentru că asta ar însemna să las foaia goală și ajungem de unde am plecat).

Să o luăm de la început, cum spuneam. Încerc să aștern pe hârtie o parte din mine, dar azi chiar nu îmi iese. Trebuie să ai starea necesară, se zice. Dacă vrei să scrii în mod autentic, să nu te prefaci. Uite că azi nu am starea potrivită, dar e musai să scriu ceva pentru rubrica noastră. Mi-au zis înainte câțiva scriitori că pentru fiecare vine vremea așa-numitului „writer’s block”. Mă uit chiar acum pe Wikipedia să văd ce înseamnă, e acea „condiție”, ca să folosesc un englezism, care este asociată cu scrisul și care presupune că un autor își pierde capacitatea de a produce noi texte sau trece printr-o încetineală a procesului creativ. Mă simt puțin eliberată, nu de definiția în sine, și nici de faptul că acest proces e comun în tagma celor care scriu (mai des sau mai rar), ci din simplul motiv că am mai umplut cu două rânduri pagina mea, goală cu puțin timp înainte. Și nu am făcut-o oricum, ci șmecherește, reproducând o definiție, ceva cu caracter tehnic aproape, ce nu poate fi pus la îndoială, cu avantajul că, în timp ce am copiat-o, nici măcar nu m-am mai gândit la nimic și, totuși, am completat pagina. Sunt un pic mai aproape de țintă acum.

Și sunt chiar pricepută. Nu am vorbit despre nimic până acum, dar presupun că rândurile de mai sus au fost pasionante, altfel nu m-ați fi urmărit cu sufletul la gură. Cred că sperați că voi scrie ceva până la urmă. O să fiu sinceră. Și eu sper același lucru. Pentru că atunci când scriu, pornesc cu o idee în minte, dar ideea se transformă în timp ce scriu și apare altceva din ea, neașteptat. Mă gândesc la ceva, dar din eul meu vin noi și noi gânduri de care nu știam înainte, care se aștern singure. Aproape niciodată nu știu cum se va termina ceea ce scriu. E, cumva, o alegere pe care chiar cuvintele care se leagă între ele o fac, undeva pe la mijlocul drumului lor din mine spre în afară. Și eu mă mir uneori unde ajung, de felul în care mă simt după ce așez ultimul punct.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Nu am plecat încă. Am luat, însă, o pauză de la foaia goală și mă gândeam cum s-o marchez, așa că am pus un rând de puncte, nu de alta, dar astfel am mai umplut un rând și fiecare rând se calculează în această seară, când nu știu despre ce să scriu.

Despre mine aș fi vrut să scriu despre tine. Eram în clasa a XI-a când mi-am dat seama cât de mult îmi place să citesc. În general, nu mă omoram după textele propuse în programa școlară, mi se păreau ori prea învechite, ori prea reci, ori temătoare în a depăși limite, ori nesurprinzătoare. Dar când am ajuns la proza Simonei Popescu, o scriitoare reprezentantă pe atunci a tinerei generații, a celor care ieșeau din tipare (și care, în mod miraculos, aterizase și în manualul nostru), majoritatea elevilor din clasă s-au dat bătuți. I-au mărturisit profesoarei de limba și literatura română că nu pricep despre ce e vorba în propozițiile Simonei. Era atât de încâlcit tot conținutul cuvintelor, spuse pe un ton direct și fără niciun fel de înveliș scriitoricesc tipic, încât te întrebai dacă nu cumva era de fapt o transcriere a vreunei înregistrări anapoda ori o reproducere scoasă din context a unui dialog sărit de pe fix între oameni care se joacă de-a viața.

Eu, însă, am înțeles pe loc miezul textului. Așa cum spune chiar titlul acelei proze uimitoare, Simona vorbea despre ea și, în același timp, vorbea despre mine. Nu îmi amintesc nimic din text acum, nu aș putea scrie nici măcar un cuvânt, o propoziție din el. Dar titlul îl știu pe dinafară. Tot pe dinafară știu și cum m-am simțit când am citit acea proză. De atunci, aproape de fiecare dată când scriu, o fac în felul acela: despre mine aș fi vrut să scriu despre tine. Asta e, de fapt, esența literaturii, puntea creată între cel ce scrie și cel ce citește, o legătură magică dincolo de timp și spațiu. Iar în clasa a XI-a, copiii chiar au nevoie de acest miracol al dialogului. Cum spuneam, textul Simonei era atât de neinteligibil încât pricepeai de îndată că ea vorbește despre neînțelesul fiecăruia dintre noi, imposibil de explicat, de atins și totuși atât de prezent în noi, pe care nu îl putem cuprinde în cuvinte, deși vrem, dar însuși efortul de a-l explica, deși e lipsit de orice rezultat, ne aduce mai aproape de ceea ce suntem.

Acel text a făcut de atunci pereche cu poemul care nu distruge corola de minuni a lumii și nu ucide cu mintea tainele ce le-ntâlnește în calea sa, poemul acelui Lucian, desigur, calea în versuri spre binecuvântata imposibilitate a noastră de a desluși miracolul vieții, din afară și dinăuntru, și dulcea condamnare de a fi mereu pe drum, mereu pe cale să, dar niciodată acolo.

Și iată-mă acum, vorbind despre nimic, în timp ce îmi amintesc cum am ajuns să scriu astăzi.

Am mințit, desigur. Știu despre ce să scriu, dar nu știu ce să aleg încă.

Aș începe cu luna albastră care a strălucit duminică pe cer, de pe la ora șase seara, mare ca și cum ar fi fost mingea îngerilor și amintindu-mi de marinarii care aveau parte de ea o dată la 19 ani și o venerau acum sute de ani, și care acum umbrea fuga unei vulpițe pe o potecă de țară.

Sau aș alege amintirea mirosului de bebeluș nou-născut, miros pe care l-au avut și Minu și Rumbi, dar pe care l-au schimbat între timp cu mirosul de copil neastâmpărat. Minu miroase mai mult a ciocolată neagră acum, iar Rumbi a vanilie, dar nu pot să spun care îmi place mai mult.

Și, dacă mă gândesc mai bine, aș scrie despre oamenii de munte și sufletul lor pur ca stâncile pe care se cațără, fără compromisuri, privind doar în sus, spre culme și spre cer, ce n-aș da să fiu ca ei, dar eu sunt fiica mării și în mine se amestecă toate adâncurile albastre.

Aș vrea să nu uit de tine, suferință, care îi încerci de atâtea ori pe oameni, zdrobindu-i și ridicându-i, prin aripi dumnezeiești nevăzute și de felul în care, atunci când credem mai puțin, dispari nevăzută în vreo carte, sau în ochii unui bătrân ori în amintiri îngropate în trecut.

Dar poate cel mai mult azi aș vrea să pot să scriu despre tine, Doamne, Tu care ne-ai spus, cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide, căci oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.

 

Credit foto: © Mihnea Ratte

Sumar Literomania nr. 179

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.