„Piața Mauá” de Clarice Lispector

„Fericire clandestină. Proză scurtă 1971–1977” este cel de-al doilea volum din integrala prozei scurte lispectoriene, apărută pentru prima dată în limba română la Editura Humanitas Fiction. Cele optzeci și cinci de povestiri reunite în două volume – cel dintâi a văzut lumina tiparului în 2021, sub titlul „Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964” – constituie un eveniment editorial, înscriindu-se într-un adevărat boom al redescoperirii scriitoarei braziliene Clarice Lispector, din a cărei operă s-au publicat în ultimul deceniu peste 300 de ediții internaționale.

Fetițe, adolescente, femei tinere, mature și bătrâne, femei care își așteaptă marea dragoste sau sfârșitul, femei care dau viață sau aduc moartea… Poveștile lor, adunate în acest volum, sugerează un prelungit jurnal intim, sinuos, labirintic, o întreagă parabolă poetică și biografică a Claricei Lispector, cel mai mare nume al intimismului în literatura braziliană, care, prin călătoria ei insolită în labirintul subconștientului, a adus experiența interioară în prim-planul creației.

„Proza scurtă a Claricei Lispector este excepțională, este dovada că ea reprezintă, alături de Jorge Luis Borges, Juan Rulfo și Machado de Assis, una dintre vocile cele mai originale ale literaturii sud-americane.“

The New York Times

„Clarice Lispector a vrut să transforme nu numai modul nostru de a vedea lumea, ci și felul în care suntem și existăm în lume.“

Oliver Precht

Piața Mauá

Cabaretul din Piața Mauá se numea Erotica. Și numele de luptă al Luisei era Carla.

Carla era dansatoare la Erotica. Căsătorită cu Joaquim, care se omora cu munca lui de tâmplar. Și Carla „muncea“ în două moduri: dansând pe jumătate dezbrăcată și înșelându⁠-și bărbatul.

Carla era superbă. Avea dinți mărunți și talie fină. Era cât se poate de fragilă. Aproape că nu avea sâni, însă avea șolduri bine rotunjite. Îi trebuia o oră să se fardeze: după care arăta ca o păpușă de porțelan. Avea treizeci de ani, dar arăta mult mai puțin.

Nu avea copii. Joaquim și ea nu se intersectau. El muncea până noaptea la zece. Ea începea să lucreze exact la ora zece. Dormea cât era ziua de lungă.

Carla era o Luísa leneșă. Ajungea noaptea, în momentul când trebuia să se prezinte publicului, începea să caște, avea chef să stea în cămașă de noapte la ea în pat. O făcea și din timiditate. Oricât de incredibil ar părea, Carla era o Luísa timidă. Se dezbrăca, da, dar primele momente de dans și unduiri erau o rușine. Se „încălzea“ abia după câteva minute. Atunci se îndoia, se unduia, dădea totul din ea. La samba era însă bună. Dar și un blues foarte romantic o incita.

Era chemată să bea un pahar cu clienții. Primea comision pentru fiecare sticlă de băutură. O alegea pe cea mai scumpă. Și se prefăcea că bea: nu-⁠i plăcea alcoolul. Pe client îl făcea să se îmbete și să cheltuiască. Era plictisitor să stea la discuții cu ei. Ei o mângâiau, își plimbau mâinile peste minusculii ei sâni. Și ea în bikini sclipitori. Superbă.

Când și când, se mai culca cu câte un client. Lua banii, îi ascundea bine în sutien, și a doua zi se ducea să⁠-și cumpere haine. Avea la haine de nu se mai terminau. Își cumpăra blugi. Și coliere. O mulțime de coliere. Și brățări, inele.

Uneori, doar ca să mai schimbe ceva, dansa în blugi, fără sutien, cu sânii balansându⁠-se printre mărgelele scânteietoare. Purta breton și își picta deasupra buzelor delicate o aluniță cu dermatograf negru. Era adorabilă. Purta cercei care atârnau, lungi, uneori din perle, alteori din imitație de aur.

În momentele ei de nefericire, se agăța de Celsinho, un bărbat care nu era bărbat. Se înțelegeau bine. Ea îi povestea necazurile ei, se plângea de Joaquim, se plângea de inflație. Celsinho, un travestit de succes, o asculta și îi dădea sfaturi. Nu erau rivali. Fiecare avea partenerul său.

Celsinho era de familie nobilă. Abandonase totul, ca să-⁠și urmeze vocația. Nu dansa. Însă folosea ruj și gene false. Marinarii din Piața Mauá îl adorau. Iar el făcea fițe. Nu ceda decât în ultimă instanță. Și era plătit în dolari. Investea banii schimbați la negru la Banca Halles. Îi era foarte teamă că va îmbătrâni și va ajunge neajutorat. Și mai ales pentru că un travestit bătrân este ceva jalnic. Pentru a avea putere, lua zilnic două pliculețe de proteine sub formă de pulbere. Avea șolduri late și, datorită cantității mari de hormoni pe care îi lua, se pricopsise cu un fel de sâni. Numele de luptă al lui Celsinho era Moleirão¹.

Moleirão și Carla aduceau bani frumoși patronului de la Erotica. Atmosfera era învăluită în fum și cu damf de alcool. Și pista de dans. Era nasol să fii târât la dans de marinarii beți. Dar n⁠-aveai încotro. Fiecare cu al său métier².

Celsinho adoptase o fetiță de patru ani. Îi era ca o adevărată mamă. Dormea puțin, ca să aibă grijă de copilă. Aceasta nu ducea lipsă de nimic: avea tot ce era mai bun. Și o bonă portugheză. Duminica, Celsinho o ducea pe Claretinha la Grădina Zoologică, la Quinta da Boa Vista. Și mâncau amândoi floricele. Și le dădeau de mâncare maimuțelor. Claretinha se temea de elefanți. Întreba:

— De ce au nasul așa de mare?

Atunci, Celsinho îi spunea o poveste fantastică în care apăreau zâne rele și zâne bune. Sau o ducea la circ. Și mestecau gumă, făcând baloane pe care le spărgeau cu zgomot, cei doi. Celsinho își dorea pentru Claretinha un viitor strălucit: căsătorie cu un bogătaș, copii, bijuterii.

Carla avea un pisoi siamez care o privea cu ochi albaștri și severi. Dar Carla nu avea timp să se ocupe de animale: ba dormea, ba dansa, ba mergea la cumpărături. Pe pisoi îl chema Leléu. Bea lapte cu limbuța lui roșie și subțire.

Joaquim abia dac⁠-o vedea pe Luísa. Refuza să îi spună Carla. Joaquim era gras și scund, descendent din familie de italieni. O vecină portugheză îi dăduse numele de Joaquim. Se numea Joaquim Fioriti. Fioriti? Nu avea nimic în comun cu florile.

Menajera lui Joaquim și a Luisei era o negresă guralivă care șterpelea cât se poate. Luísa aproape că nu mânca deloc, pentru a⁠-și păstra silueta. Joaquim se îndopa de minestroni. Menajera știa tot, dar își ținea gura. Trebuia să curețe bijuteriile Carlei cu un produs Brasso e Silvo. Când Joaquim dormea, și Carla era la muncă, menajera asta, pe nume Silvinha, purta bijuteriile stăpânei. Și avea o culoare neagră spre cenușiu.

Așa s⁠-a întâmplat ceea ce s-⁠a întâmplat.

Carla îi făcea confidențe lui Moleirão, când a fost chemată să danseze pentru un bărbat înalt, cu umeri lați. Celsinho îl plăcea. Și murea de invidie. Era răzbunător.

După ce a terminat dansul, Carla s⁠-a dus să se așeze lângă Moleirão, dar acesta abia se abținea de furios ce era. Iar Carla nevinovată. Nu avea nici o vină că era atrăgătoare. Și bărbatul mătăhălos chiar îi plăcuse mult. Îi spuse lui Celsinho:

— Cu ăsta m-⁠aș culca și pe gratis.

Celsinho tăcea din gură. Era aproape trei dimineața. Erotica era plin de bărbați și femei. Multe femei cu bărbat și copii acasă se duceau acolo să se distreze și să mai câștige un bănuț.

Așadar, Carla îi spuse:

— E așa de bine să dansezi cu un bărbat adevărat.

Celsinho sări în sus:

— Dar tu nu ești o femeie adevărată!

— Eu? Cum adică nu sunt? se sperie tânăra, care în noaptea aceea era îmbrăcată în negru, o rochie lungă, cu mâneci lungi, părea o călugăriță. O făcea special ca să-⁠i excite pe bărbații care⁠-și doreau o femeie pură.

— Tu, strigă Celsinho, nu ești nici o femeie! Nu știi nici măcar să faci un ou ochi! Dar eu știu! Eu știu! Eu știu!

Carla devenise Luísa. Palidă, perplexă. Fusese atinsă în feminitatea ei cea mai profundă. Perplexă, uitându⁠-se la Celsinho, care avea o figură de vrăjitoare.

Carla nu a scos nici un cuvânt. S⁠-a ridicat, a stins țigara într-⁠o scrumieră și, fără să dea explicații, lăsând baltă petrecerea când era în toi, a plecat.

Stătea îmbrăcată în negru, în Piața Mauá, la trei dimineața. Precum cea mai vagaboandă dintre prostituate. Singură. Ne-consolată. Era adevărat: habar nu avea să prăjească un ou. Și Celsinho era mai femeie decât ea.

Piața era întunecată. Luísa respiră adânc. Se uita la stâlpii iluminați. Piața pustie.

Și pe cer stelele.

Dar va ploua.

Din volumul „Fericire clandestină. Proză scurtă 1971–1977”, traducere și note de Anca Milu-Vaidesegan, postfață de Benjamin Moser, Editura Humanitas Fiction, 2022

Clarice Lispector (10 decembrie 1920-9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului „Aproape de inima vijelioasă a lumii”. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice, pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, eseuri, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri „Legături de familie” (1960), „Legiunea străină” (1964), „Fericire clandestină” (1971), „Via Crucis a trupului” (1974), „Unde ai fost noaptea trecută” (1974), „Viziunea splendorii” (1975), „Frumoasa și bestia” (postum, 1979) și de romanele „Candelabrul” (1946), „Orașul asediat” (1948), „Patimile după G.H.” (1964), „O ucenicie sau Cartea plăcerilor” (1969) și „Ora stelei” (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă cititorilor integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul „Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964” (Humanitas Fiction, 2021), iar cel de-al doilea „Fericire clandestină. Proză scurtă 1971–1977” (Humanitas Fiction, 2022).