Mittelstadt Nr. 179

Casa în care se nasc numai băieţi

Reach content for Google search „Marian Ilea”

Întîi și la urmă a fost Carolina! Bărbatul nu i s-a mai întors din Primul Război Mondial. N-a apucat să tragă un cartuş cu mauserul. De fapt, o dată a scăpat degetul pe trăgaci de spaimă, dar a ridicat arma înspre cer. Undeva lîngă Pecs. Imediat după, ungurii l-au trecut la muncă la liniile ferate din spatele frontului. S-a îmbolnăvit de boală la maţe şi a murit într-un cort-spital de lîngă Budapesta.

În Ieud, Carolina a rămas după bărbat cu opt băieţi. S-a recăsătorit cu alt bărbat din sat. A murit și ăla, dar nu înainte de a-i face și el doi băieţi: un Ion şi un Aurel. Aurel a crescut şi a plecat în străinătate hăpt înainte de Al Doilea Război Mondial. Ion a rămas acasă, s-a-nsurat, i s-a născut Onorica – excepție la regula familiei – chiar în ziua votului. În comună se afişau sloganuri electorale cu: „Sus Maniu-n vîrful căsii / Jos cu Groza-n pizda mă-sii”. Ion a votat cu Maniu, ca tot Ieudul. De cîştigat a cîştigat Groza. Nu s-a supărat. Şi-a spus că sînt și zile nenorocoase și că-n lume nu prea cîştigă cine merită. Că jocurile le fac alţii şi nu Ionu’ Carolinei din Ieud, că urnele cu voturi s-au adus cu căruţa trasă de cai pînă la gura Ieudului, dar acolo a apărut o altă căruţă cu alţi cai şi cu alte urne de voturi care au fost duse la Sighet.

„Deștept o fo’ Aurel c-o plecat !”, şi-a spus Ion şi a declarat închis subiectul. Unii, care n-au făcut ca Aurel, au îndurat ani grei de temniţă comunistă.

„Cu Marian Ilea prin Mittelstadt” – o coproductie Maramures TV – Revista ROBARNA Barcelona

În 1996, cînd a împlinit cincizeci de ani, Onorica s-a măritat în Anglia cu unu’ din Ieud cu care-l avea deja pe Mihai. Mihai a plecat și el în Anglia, unde-l aşteptau mă-sa şi tată-său. Au rămas acolo. Ieudul a uitat-o pe Onorica.

Dar Carolina a mai avut un alt Ion şi un alt Aurel de la bărbatu-so dintîi. Tot cu el, i-a mai avut pe Toader şi pe alţi cinci frați. Aurel şi Toader, prin anii treizeci, s-au dus în Banat, unde-au deschis o patiserie, pînă-n Timişoara vindeau amandine. Au început să apară neînţelegerile. Aurel ţinea mult la mă-sa. Nu era și cazul lui Toader. Carolina s-a îmbolnăvit şi apoi a murit, Aurel a fost de mai multe ori s-o vadă și a fost și la înmormîntare. După cîteva zile s-a betejit şi el. Întors în Banat, n-a mai dat nici un randament la patiserie. Aşa i-a și spus frate-său, Toader, care a tras concluzia: „Aurele, ce te-a apucat să mergi și la înmormîntare, c-ai venit cu beteşuguri de-acolo?”. Patiseria a dat faliment. Toader a deschis o alta, în centrul Timişoarei, de unul singur. Aurel a murit de inimă rea şi a fost îngropat în Banat.

Carolina toată viaţa ei a rămas săracă. Mergea prin Ieud la muncă, să-i poată îmbrăca şi hrăni pe băieţi. Reușea performanța să facă, dintr-o cană de făină: plăcinte, pită şi ciurigăi. Organiza clăci la ea acasă. Femeile se înghesuiau la clăcile Carolinei, îi lucrau cînepa, îi dădeau o mînă de ajutor în gospodărie, îi mîncau plăcintele şi ciurigăii. Apoi s-au prezentat și bărbaţii din Ieud să-i facă lucrul bărbătesc Carolinei. Au învăţat cu toții să se ajute, să umble de la unul la altul și să-și ridice case. Fără nici o plată. Se mînca doar şi se bea. La Văsălie, la Grigore, la Găvrilă… şi tot aşa, pînă s-au ridicat casele, mîncîndu-se căruţe de plăcinte şi roabe de ciurigăi. Asta a fost învăţătura Carolinei. Bunînțeles, de-o nouă casă a avut parte și ea. Tot pe-atunci a apărut presa de făcut cărămizi și din pămîntul din grădina Carolinei au ieșit frumusețe de cărămizi arse. Casa Carolinei a fost întîia în Ieud din cărămidă. Dacă nu ținem cont de aia din vechime, a baronului Stoltz, ajunsă mai tîrziu sediul C.A.P.-ului.

*

Înainte, casele erau din lemn ori din lut. Alea din lut se muruiau pe dinăuntru şi pe dinafară, la Crăciun şi la Paşti. În casă era piatră pentru căldură şi cuptior din lut. Se muruia şi-acela. O dată cu casa nouă a Carolinei, în Ieud s-a pierdut muruiala, s-au învăţat numai cu tencuitul. În vecini de casa Carolinei, încă mai sta în picioare o casă de lut locuită de un om singur. Toată ziua acela lipea păreţii cu lut. Degeaba. Casa o să se urnească peste patul lui într-o noapte şi-o s-o-nghită pămîntu’.

La drumul din centru pînă la casa Carolinei i se zice uliţa Carolinei. Mai e şi o uliţă a lui Hereş, o alta a Irinei, Irina lui Filip, femeia care ţine magazinu’. Alte uliţe mai sînt în sus de centrul comunei, acolo îi Podereiul, în jos îi Ponorul. Dar astea-s dintr-o altă poveste.

Despre Carolina se ştie că primul ei bărbat a luat-o cînd era fată de douăzeci de ani. Dacă o mai lăsa numa’ un an, Carolina ar fi primit de la ieudeni primul ei moş de paie cu un bileţel frumos care s-o anunţe că-i deja fată bătrănă şi că de-amu’ o s-o mărite comuna. Asta ar fi picat chiar în ziua de ANUL NOU. Dar marea batjocură n-a avut loc.Toate fetele din Ieud se măritau la timp.

În Ieud, după ea a rămas o casă de cărămidă şi o uliţă. În casă cresc numai băieţi. C-aşa-i tradiţia. Şi nu-i lucru rău. Îi caută fetele din satele de pe Valea Izei. Toate alea vor să nască băieţi. Cu băieţii care cresc în casa Carolinei, de pe uliţa Carolinei din Ieud, fetele de pe Valea Izei merg la sigur.

Cum spuneam, de Onorica nu-şi mai aducea nimeni aminte. Se zvonea doar de unu’ Mihai care locuia într-o suburbie a Londrei și era căsătorit cu o scoţiancă. Avea cu ea şase băieţi.

 

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.