Jurnal la babord

Aterizare la Nouakchott

După o lună de zile de du-te-vino între Marsilia și Corsica – la bordul simpaticului petrolier Solene –, un zbor în Mauritania, la Nouakchott, nu era exact ceea ce mi-aş fi dorit. Nu m-am dat niciodată în vânt după avioane cu vopseaua zgâriată și habitaclul mirosind a transpirație de berber, mai ales pe o rută acoperită de câteva ore de zbor. Și încă mai puțin după aterizări în miez de noapte, pe maidane luminate mai degrabă de burnuzurile albe ale călătorilor decât de proiectoarele unui hangar pe post de aeroport. Instituție alcătuită, în esență, dintr-un acoperiș și o ușă strâmtă – dublă, de fapt, dar cu balamalele uneia din jumătăți blocate de nisipul deșertului – în sala ce primea în devălmășie bagaje și burnuzuri brusc energizate, după câteva ore de apatie în avion. Inutil să precizez că bagajul meu rămăsese printre ultimele din grămadă, iar întâmplarea că-l recunoscusem îmi indusese un început de speranță. În următoarele minute, tot la stadiul de speranță rămăsesem, căci n-am reușit să-mi văd numele – nici pe al meu, nici pe al navei – pe vreuna din hârtiile fluturate de cei ce așteptau, și nici nu înțelegeam de ce pașapoartele nu erau prezentate la un ghișeu, ci se manevrau pe alte căi, de la deținători la un soi de intermediar ce făcea cu ele stânga-mprejur, dispărea după o cortină pătată de muște, apoi revenea grăbit să preia alt set de documente.

Era o viermuială ce nu rima defel cu respectiva oră din noapte. Am rămas stingher, neluat de nimeni în seamă, intrigat și confuz. Mă gândeam că, până la urmă, tot se va lua cineva de viața mea, poate vreunul dintre militarii cu automate în bandulieră. Bărbatul apărut lângă mine nu avea însă nicio armă, cel puțin nu la vedere, era înalt și slab, cu burnuz verzui și ochelari cu ramă aurită, care, împreună cu mișcările cumpănite ale mâinilor, îi confereau un anume prestigiu. M-a întrebat dacă vorbesc franceza, cu ce ocazie mă aflam acolo, și a întins un deget spre pașaportul meu. I l-am dat împreună cu celelalte acte doveditoare și, după ce individul a dispărut după paravan, m-am pus pe așteptat. Cam după o jumătate de oră, s-a năpustit în spațiul acela, parcă mărit între timp, un burnuz și o tichie în căutare de ceva sau a cuiva, rotindu-se de câteva ori pe călcâie înainte să pornească spre mine. Vorbea gâfâit, cu întreruperi, și tot ce am înțeles mai bine, în amestec cu nişte scuze bâlbâite, era că mă ruga să stau liniștit. Apoi a dispărut și el după cortină. Era slujbaşul de la agenţie, care ar fi trebuit să mă aştepte! Au trecut cincisprezece minute până omul meu a ieşit de după paravan cu un paşaport în mână şi un aer nefericit pe figură. A încercat, bietul de el, să-şi tempereze ostilitatea faţă de mine, singurul vinovat de faptul că întârziase la întâlnire şi fusese bine jumulit de burnuzul înalt şi slab, ofiţer – bănuiesc – al serviciilor de securitate ale aeroportului. A bodogănit tot timpul cât mi-am depozitat bagajul în hârbul lui – cauza întârzierii, am înţeles –, dar şi după aceea, cât a ocolit hârtoapele aeroportului şi s-a înscris pe drumul spre oraş. Era o noapte densă, luminată de câte un bec chior spânzurat, din loc în loc, de câte un stâlp de pe marginea drumului. Câini flămânzi, cu coada îmbârligată, treceau apatici prin faţa maşinii, şi pupilele le sticleau câte-o secundă în bătaia farurilor. Și praful: praf de nisip, fin, o pudră ce ajungea până la jumătatea roților. Era adusă din deșert de vânturile îndreptate spre ocean, aceeași pudră roșcată ce se depunea, ca un chenar, împrejurul hublourilor, obligându-ne – la navă – să acoperim cu tifon toate gurile de absorbție ale ventilatoarelor. Dar chiar și așa, se întâmpla să ajungă în uleiurile motoarelor!

Hotelul sau ceea ce trebuia să fie un hotel – totul era scris în arabă – semăna cu un cub alb, cu ferestrele întunecate. Omul agenției a scos un mănunchi gros de chei și a căutat-o vreo jumătate de minut pe cea cu care trebuia să deschidă. Mă întreb și azi cât de obosit trebuia să fiu – sau cât de plictisit, sau cât de aventuros, ca să nu mă simt în primejdie într-o clădire nelocuită, din ale cărei treizeci și cinci de camere, situate pe trei nivele, trebuia să-mi aleg una în care să locuiesc câteva zile până când Lascaux, nava comandantului Neguș, avea să sosească de la Nouadhibou – ca să pot dormi pe o saltea amplasată direct pe pardoseală, fără măcar o pătură pe dedesubt și în băzâitul amenințător al unui pluton de țânțari? Ca să nu mai spun că tot „confortul” încăperii se reducea la o chiuvetă cu apă sălcie și ruginoasă, la un cearceaf, două perne mari și câteva mai mici. A, și era să uit, la un scaun, pe post de masă sau noptieră! În schimb, agentul Ahmed m-a asigurat că, dimineața, un ajutor de bucătar îmi va aduce micul dejun și că totul va fi în ordine.

Ahmed a sosit, într-adevăr, cu o tavă de prăjituri, cafea și tot felul de lichide dulci și colorate, dar după o jumătate de noapte petrecută la vânătoare de țânțari, micul lui dejun n-a avut prea mare succes. Mi-a furnizat, în schimb, o informație extrem de prețioasă: în capătul dinspre nord al hotelului – și numai acolo –, exista semnal la telefon, cu singurul inconvenient că trebuia să mă mut într-o cameră din zona respectivă. Cum, însă, nu mă ispitea o nouă campanie anti-țânțari, am preferat să intru în camerele cu pricina – toate erau deschise – ori de câte ori aveam de vorbit la telefon. În jur de ora unsprezece, m-a vizitat omul de la agenție, care m-a invitat la locul lui de muncă, unde îmi puteam accesa – de necrezut – contul de Yahoo și, desigur, alte adrese de site-uri numai bune de pierdut vremea. În agenție, oamenii erau prietenoși, foarte bucuroși că puteau sta de vorbă cu cineva dintr-o parte a Europei despre care nu știau mai nimic. Nu știau, de pildă, că existau acolo și oi, și capre, altfel nu-mi explic de ce m-au invitat să-i însoțesc la un prânz socotit de ei foarte special, pe care, cu siguranță, nu-l voi uita prea curând. Aici n-au greșit prea mult, n-am uitat, într-adevăr, nici astăzi, orezul lipicios și fără gust, nici ciozvârta de berbec părpălită doar din loc în loc de căldura cărbunilor. După o asemenea „aventură” gastronomică, o siestă în răcoarea camerei de hotel – exista acolo un aparat de aer condiționat căruia eram dispus să-i închin ode și imnuri, cu toate că huruia ca un tractor – mi se părea un cadou de pe altă lume, chiar dacă invocațiile sugrumate ale muezinului vesteau apropierea înserării și apoi, foarte repede, perdeaua nopții, căzută întotdeauna abrupt peste dunele de nisip și peste lătratul câinilor flămânzi.

A doua zi, omul de la agenție mi-a făcut o surpriză: m-a invitat la sediul lor, de pe „bulevardul” central, și acesta fără trotuare și înecat în praf, de unde am vorbit la telefon cu comandantul navei Lascaux, cea pe care urma să mă îmbarc și s-o însoțesc la reparațiile planificate la Las Palmas. Am aflat astfel că urma să fiu, și pentru următoarele două zile, singurul locatar al ciudatei clădiri, dintr-o suburbie a capitalei, dacă acceptam să rămân la ideea că aceasta era doar una singură, deși impresia mea persistentă era că orașul, în totalitatea lui, însuma o mulțime de suburbii. Și că dunele de nisip din spatele hotelului nu erau altceva decât începutul deșertului, sau sfârșitul lui, și că ceea ce mi se păruseră a fi lătrături de câine nu erau decât urletele hienelor.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu