Jurnal la babord

Sincope cu arculețe și contor

Poate ar fi fost nevoie de un cinism exersat sau de o ipocrizie de meduză (sau poate de amândouă!) ca să pot pune sub semnul întrebării împrejurarea că ajung în fiecare zi, la aceeași oră, și poate chiar în același minut, în punctul în care nu numai un gest, dar chiar și un gând înseamnă prea mult. În secunda aceea de cumplită minimizare a ființei, sunt nevoit să mă opresc și să respir. Să respir aer fierbinte! Apoi, treptat, după previzibila și de-acum inevitabila sincopă, acvariul răvășit se limpezește și lucrurile se așază într-o ordine numai a lor, pe care o privesc uneori cu detașare, alteori cu invidie. Și – cu încă un drum între frumusețea Mediteranei, pe timp de vară, și musonii lipicioși de pe cerul Indiei, și cu încă un glas din lumea umbrelor care oxidează arculețele contorului nostru afectiv – viața trece. Genial Anton Pavlovici, nu-i așa?

Încerc să reduc din fumat, doar atât cât să persiste izul de algă în papilele limbii. Confuzia se ridică, dar tristețea e de prea mult timp cuibărită în mine ca să se poată risipi prin simpla dorință. Dacă plecarea n-ar fi fost atât de abruptă, poate am fi vorbit mai mult și aș fi scăpat de câteva din nuanțele ei mai întunecate. Curios, pe dinăuntru ființa mi-e căptușită cu muzică, în vreme ce o tensiune fără nume, venită dinafară, mă apasă pe umeri. Parcă aș coborî pe un fund de mare.

A fost o noapte grea, a trebuit să vâslesc între o disperare cleioasă și o bucurie amânată. Un ceas deșteptător mi-a sunat în creier ca un geam spart. Muzica de ieri s-a stins. Îi aud cuvintele rostite cu greu, în șoaptă, cu maxilarele înțepenite de un plâns ce nu reușea să se articuleze. N-am prevăzut că bărbatul insalubru din mine, păstrat întotdeauna ca personaj de rezervă pentru spectacole de frizerie, îmi va aplica o lovitură atât de bine țintită. Se hrănise destul din suspiciuni și gelozii nefiltrate, și m-am bucurat că, în ultimul moment, intervenția ei lămuritoare îl expediase în întuneric. Dar s-ar fi putut să nu reacționeze. Gândul acesta m-a înșurubat, brusc, în trecut. Armonia desăvârșită pe care o prefigurasem de-a lungul anilor mai plutea între noi ca o spaimă ce-și pierdea înțelesul, iar după-amiaza de taină, promisă și visată îndelung, părea să se teamă în aceeași măsură. În amintire, una fără cealaltă sunt greu de îndurat. Așa cum și singurătatea e mai grea dacă presupune și absența cuiva.

Drum lung spre Haiti și Guatemala. Instalat în pustiul vieții de vapor, dizolvat de doruri și absențe. Am încercat să-i scriu, dar n-am izbutit. Cu atâtea plecări, se pierde mereu câte ceva. Nici de Paradiso nu m-am putut apropia decât cu o stângăcie inexplicabilă. O vreme n-am putut s-o fac din pricina mărilor reci și obraznice, acum din pricina căldurii. Făcându-mi ordine în geanta computerului, am găsit, notată pe un petec de hârtie, o observație care m-a expediat într-o melancolie profundă. Constata, uimită, cât de trist e să fii marinar de meserie, deplângând dispariția întotdeauna tăios de abruptă a celui ce induce nostalgii cu poveștile lui atinse de hybris. Cu trecerea anilor, se vede că n-am făcut chiar tot ce trebuia pentru a-l asasina pe acel individ. Mi-am bătut, însă, joc de el cu vârf și îndesat. Ca să descopăr că ființa ce nu se lăsase anulată se hrănește cu sonorități de fraze virile și trăiește ascunsă într-un domn corpolent cu chelie și barbișon, căruia leneveala cu o carte în mână i se potrivește cel mai mult pe această lume.

În imagine: Sinbad the Sailor de Paul Klee.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu