Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Meatbook
ZZ Meckl
Cu viteza cometei mi-am strâns atâția prieteni într-un timp foarte scurt, încât m-am simțit cea mai iubită din Digitalia. În panel-ul comun de la Meatbook, luam aminte de ideile amicilor când dădeam scroll sau când mă uitam la poveștile lor ce țineau cam 24 de ore. Situații pline de iubire, de magie, de zâmbete de lungimea unor păstăi de fasole ori de guri largi deschise unde se râdea din toată inima, mă amuzam și eu când remarcam această plenitudine a vieții virtuale. Dar nu se poate să fi fost totul roz bonbon. Și chiar nu avea cum să fie, căci unii se plângeau de anumite situații din Umania sau din afara ei. De pildă, recent l-am zărit pe Joachin Phoenix într-un video, stătea pe un scaun, se uita fix la mine și pleda pentru cauza urșilor din Vietnam. După o scurtă introducere, s-au băgat fotografii cu urși în cuști, plini de bale și colți la vedere, ce m-au trimis direct la lighioanele imobilizate din piața Wuhan. Crescuți ca să li se extragă fierea – foarte apreciată de asiatici în medicina tradițională sau în alte produse gen pastă de dinți – acești blănoși erau damnați la o încarcerare îndelungată.
Umanitatea se contrazice pe Meatbook așa cum se contrazice și în realitate. Lumea-i augmentată prin lentile, și prin filtre e retușată, re-colorată, și totuși, nu-i doar o societate a spectacolului. Unele fragmente din părțile esențiale ale oamenilor se pot deduce și prin Digitalia. Eu navighez mai departe și fac cunoștință cu Sanctuarul din Kamparo, unde văd cum unii membri din specia mea stau pe fân cu câte o vacă proaspăt salvată de la abator, cu vreun porc norocos ce beneficiază acum de o mână caldă pe spinare sau cu o găină albă ținută în brațe ca pe-un înger. Mai departe dau de o tipă desăvârșită, cu alură de balerină-fotomodel, ai cărei ochelari de vedere Gigi Studio îi ocupă jumătate din față, ah, parcă prind drag de ea și de articolele ei de calitate, o urmăresc și mi se pare atât de umană, atât de dulce, simțitoare ca o floare de mac.
În continuare, observ cum camarazii mei iubesc pisicile. Uneori câinii. Pisica pe masă, pisica cu laba pe coperta cărții lui Vonnegut, pisica neagră ce cască lângă marginea scămoșată a canapelei, pisica e însăși viața, anume viața, prietenilor mei. Cea mai mare colecție de feline alintate am cunoscut-o pe Meatbook. Apoi de câini. Nu-i o problemă, șablonul ăsta nu mi se pare insuportabil, dar zbang!, când mă gândeam la el fără să mai simt vreo reacție chimică, exact atunci se trezește Floarea de Mac cu ochelarii ei înnebunitori Gigi Studio să posteze hrana ei preferată, anume mici cu cartofi pai. N-am știut cum să trec de această greață și dezamăgire, ce-am reușit a fost însă să pedalez înapoi pe pagina Sanctuarului din Kamparo unde tocmai o vacă pe nume Doina a fătat un vițel auriu cu ochi de căprioară. Vițelul Giorgo ar fi ajuns direct în boxa de asomare, apoi carcasa lui desfăcută sistematic în fața unui halat alb stropit cu petale de trandafir și purtat de un amărât al speciei mele, dacă nu s-ar fi intervenit. Dar a avut noroc. M-am liniștit ușor și am uitat de colecția de hălci de porc ce-au intrat în compoziția acelor mici de forma rahatului de doberman din care Floarea de Mac s-a îmbuibat visătoare. Și de acei porci ce-ar fi dorit să aibă norocul lui Giorgio. Sau al Doinei. Și apoi, cu stomacul înecat în fibre, ulei și amidon, ea s-a dedat unui roman de Hrabal Bohumil, acela cu titlul „O singurătate prea zgomotoasă”, și n-a înțeles găina aia albă, ca un înger, când a citit: „Cam așa a fost la Bubny, a fost exact ca atunci când am mers în excursie la o întreprindere avicolă din Libuse, iar acolo – așa cum copiii smulgeau foile din cărți – tinerele muncitoare smulgeau din puii de găină ficații, plămânii și inimile, pe care le aruncau în pungi speciale, în timp ce banda rulantă, cu mișcări sacadate, ducea puii mai departe, spre altă operațiune. Am văzut că, în timpul lucrului, toate acele fete din Libuse erau vesele și puse pe glume, în timp ce, pe rampă, în mii de cuști, erau închiși puii vii sau pe jumătate morți”. Ba, mai mult, a continuat cu „Povestea Slujitoarei” și aici a vărsat un fel de lacrimă la două noaptea, când s-a gândit la soarta oropsită a femeilor, a acelor ființe îngenuncheate de lanțul trofic, oh, ce nedreptate pe această lume, așa cugeta ea printre cearceafuri, sprijinită de perna mătăsoasă din puf de gâscă.
Eu cred cu tărie că și porcul e un câine. Mi se rupe inima când văd potăile nimănui culese și aduse în adăposturi. Li se rupe inima și amicilor mei, ce-i drept. Aici suntem pe aceeași lungime de undă, o undă care la un moment dat se dereglează, ne despărțim zic eu, când tot acești apropiați prepară cu delicatețe o ciorbă de perișoare sau, vedeți voi, un pui peperoncino cu paste și cremă de avocado, sau un steak cu broccoli picant sau un mușchiuleț la minut cu piure de linte. Un story aici, un alt story lângă, un cotlet care sfârâie printre fire de rozmarin, o iahnie cu aburi învârtită de-o lingură de lemn, inimoare, și mai multe inimioare, buze dulci care gustă și unghii geluite ce acostează vesele lângă farfurie, entuziasm de proporții, semne de exclamare, un thumbs up și-o alinare. Un nou spectacol. Dar eu țin să strig sus și tare, fără lacrimi de crocodil, că și porcul e un câine și să sper că vorbele mele vor prinde cândva viață și în sufletele acelor companioni de pe Meatbook, iar Guy Debord se va putea apropia într-o zi, liniștit, de sala plină și va reuși să scoată ochelarii magici de pe majoritatea fețelor din Umania.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu