Autonomia esteticului la Maiorescu

Nimic nu e mai util în vremuri tulburi ca întoarcerea răbdătoare, sine ira et studio, la fundamente. Când prezentul ajunge atât de urgent și de haotic, recitirea școlărească a unui autor care și-a întemeiat demersul cultural pe despărțirea apelor în materie de valoare și nonvaloare nu poate face decât bine.

În 1867 apare în primele numere din revista „Convorbiri literare” studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, publicat apoi în volum, în același an. Studiul ar fi trebuit să prefațeze o antologie din poezia epocii, dar junimiștii nu au găsit destule texte care să merite publicarea. În prefața la prima ediție, autorul explică de ce este nevoie de o asemenea cercetare: în literatura timpului, în viața publică, în general, proliferează dezinvolt și impetuos mediocritatea. O spune și mai bine, mai apăsat, în cunoscutul text dedicat formelor fără fond, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, din 1868:

„Vițiul radical […] în toată direcția de astăzi a culturei române este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

„Neadevăr” este cuvântul esențial al acestei calificări a societății românești din epocă, subliniat de critic. În registru lingvistic contemporan, tot mai străin de eleganța discursului maiorescian, „neadevărul” este sinonim cu impostura mai mult sau mai puțin agresivă, mai mult sau mai puțin lucidă, transformată adesea în instrument de afirmare publică. S-ar putea spune și acum la fel: viciul esențial al spiritului public românesc în toate formele lui este impostura. Nu cred că e nevoie de vreun exemplu. Totuși, să ne gândim măcar la unul care face valuri din nou: numărul uriaș de doctori în diverse domenii ale cunoașterii în raport cu numărul de cititori de cărți.

Studiul din 1867 aduce argumente estetice – sic! – în sprijinul ideii că poezia epocii e maculatură în bună măsură. Accentul nu cade, însă, pe critica acestei poezii, ci pe fixarea unor jaloane atât de necesare (atunci și oricând) în receptarea literaturii. Mai simplu spus, întrebarea la care răspunde Maiorescu a rămas, ca mai toate întrebările lui, la fel de îndreptățită, aș zice chiar tulburătoare: Ce este poezia? Iată răspunsul lui într-o prezentare, cum am anunțat deja, școlărească:

Poezia este o artă, prin urmare domeniul ei este frumosul, adică o gândire a lumii printr-un limbaj care capătă într-o formă sau alta un fel de materialitate: „frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.”

Toată partea întâi explică prin ce procedee și prin ce alegeri lingvistice poezia este altceva decât celelalte forme de comunicare prin cuvânt: „cuvântul poetului stabilește un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală și cea materială.” Spre exemplu, un poet ca Eminescu creează simultan un limbaj care e al lui și doar al lui, recognoscibil cu mare ușurință prin simpla lectură a câtorva versuri, și, concomitent, o lume atât de bogată încât se mai scriu și astăzi cărți în marginea ei.

Cum se raportează această lume uneori de-a dreptul himerică la realitate? O refuză, e o formă de evaziune? Nici vorbă. Răspunsul apare și în studiul discutat, dar e mult mai evident în eseul dedicat unui mare scriitor fascinat nu de himere, ci de societate și politică. Ați ghicit, fără îndoială, de Caragiale e vorba. În 1885 se joacă pe scena Teatrului Național din București comedia „D-ale carnavalului”, piesa este fluierată, în câteva articole de presă autorul este acuzat de vulgaritate și de partizanat politic. Titu Maiorescu respinge acuzațiile în „Comediile d-lui Caragiale” tot din nevoia de a oferi publicului niște minime repere în materie de valoare literară:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală: comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor.”

În acest caz, argumentul estetic constă în adevărul de tip realist al comediilor, veridicitatea situațiilor și a personajelor. În plus, lumea comediilor este reprezentativă pentru „spoiala de civilizație occidentală”, caracteristică unei anume zone sociale. Fără îndoială că cititorul ar putea pune în legătură această ultimă observație cu teoria formelor fără fond și cu conservatorismul autorului. Viziunea unui critic sau a unui scriitor nu poate fi în afara situării lui politice, dar nici Maiorescu, nici Caragiale nu fac politică în scrierile literare. Așa-zisa autonomie a esteticului, formulă folosită mai târziu de critica interbelică, este doar un mod de a spune că arta, ca orice domeniu, are un specific al ei și trebuie înțeleasă și apreciată prin ceea ce ține de natura ei, nu prin criterii exterioare ca socialul, politicul sau morala. Cu alte cuvinte, ca să luăm un exemplu cunoscut de toată lumea, „Hora Unirii” de Vasile Alecsandri are o valoare istorică și politică incontestabilă, dar nu e artă.

Revenind la „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, să spunem că Maiorescu dă și câteva exemple de politică în versuri. Unul dintre ele îi aparține unui poet deja consacrat, Dimitrie Bolintineanu, și, de altfel, apreciat de critic, dar nu pentru așa-zisa poezie intitulată „La Constantin Negri” din care citez doar prima strofă:

„O, Negri! Inamicii a tot ce dă mărire
Și viață României nu-ți vor putea ierta
Că ai luat o parte de lauri la unire
Prin insistența ta! […]

Comentariul concis al lui Maiorescu depășește cu mult, prin natura talentului, a culturii și a inteligenței, expresivitatea versurilor citate, deși criticul nu face artă, ci știință: „Toate aceste strofe cuprind un șir de cuvinte reci, fără imagine, și prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime – o monstruozitate literară.” Până la urmă nu politica e de vină, ci sărăcia limbajului și a imaginarului. Orice poate deveni poezie, chiar și un manifest politic, cu condiția să se elibereze de violență și de inepția dogmatică. Nimic nu e mai străin de artă decât un mesaj univoc, care exclude dialogul, reflecția, interpretarea.

Dincolo de limitele timpului său, Maiorescu rămâne un reper salutar prin pledoaria pentru valoare, de o actualitate dincolo de orice îndoială:

„De aci să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt mai primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfățișare în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci nu este bun numai pentru noi și deocamdată, ci pentru toți și pentru totdeauna.” („În contra direcției de astăzi în cultura română”)