Vă invit să citiți prima parte a unui eseu despre relația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, eseu prezentat în cadrul colocviului ALGCR (Asociația de Literatură Comparată din România) din 2016, care a avut ca temă „Aventura literar-artistică, intelectuală, spirituală”. (R.P.)
Atât Mircea Eliade, cât şi Ioan Petru Culianu au avut nişte destine ieşite din comun, destine care, la un moment dat, s-au intersectat. La 17 ani, Culianu citeşte prima carte de Eliade (pare-se că ar fi vorba despre „Comentarii la legenda Meşterului Manole”). Au urmat apoi alte volume pe care tânărul Culianu le-a devorat pur şi simplu, fascinat de universul care i se propunea, un univers diferit de realitatea cruntă din România comunistă. I se propunea, practic, o posibilitate de evadare, posibilitate venită din partea unui spirit afin. Între cei doi, în timp, se va lega o prietenie nelipsită de tensiuni şi umbre, o relaţie sinuoasă de tip maestru-discipol. Voi vorbi despre această relaţie din perspectiva textelor lui Culianu despre Eliade şi opera acestuia, dar şi din perspectiva corespondenţei dintre cei doi, corespondenţă care se întinde pe mai bine de zece ani.
P. Culianu a fost, şi nu cred că mă înşel, primul român care a scris, până în 1978, o monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată „sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”[1]. În România, Mircea Eliade a fost un scriitor prohibit până în anii ’60 ai secolului trecut, iar cercetătorilor occidentali care s-au ocupat de opera eliadiană le erau necunoscute scrierile de până la plecarea din România a acestuia. În plus, materialul pentru monografie s-a îmbogăţit în perioada în care Culianu a stat în preajma lui Eliade, în 1975, invitat fiind în calitate de cercetător postdoctoral (pro forma) la Divinity School. Volumul lui Culianu era, în aceste condiţii, fără a exagera, una dintre cele mai complete dintre toate apariţiile de până atunci, – majoritatea fiind, de altfel, articole sau eseuri – în ceea ce priveşte scrierile lui Eliade. I. P. Culianu este unul dintre primii intelectuali români care a scris deschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. Încă din acest volum, tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani la apariţia, în 1978, a monografiei, se distanţează critic de cel datorită căruia a ales calea studiului istoriei religiilor.
Ce îi reproşează, mai exact, I.P. Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând, faptul că uneori „vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau «aproape» universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbol religios”[2]. De asemenea, lui Culianu i s-a părut neverificabilă teoria eliadescă a „arhetipurilor”, spre deosebire de cea a lui Jung care este, în anumite limite, verificabilă. La Mircea Eliade, constată tânărul savant român, arhetipul are o semnificaţie oscilantă, de multe ori amintind de sensul jungian, cel de „model performativ al conştiinţei”, ceea ce nu e de mirare, căci Eliade a fost puternic influenţat de teoria jungiană a arhetipurilor. Însuşi Eliade, în scrisoarea către Culianu şi publicată la începutul monografiei, recunoaşte că obiecţia legată de arhetip i-a atras atenţia şi că această noţiune este, în fapt, improprie pentru ceea ce a dorit el să indice: model exemplar. Culianu a intuit de ceva vreme că opera lui Mircea Eliade e mai degrabă bazată pe intuiţii, decât pe fapte verificabile[3]. E drept, pe nişte intuiţii nu de puţine ori geniale, dar care rămân, până la urmă, nişte intuiţii. Tânărul Culianu, frust în opiniile sale, consideră, de exemplu, că istoria religiilor, până în acel moment, „nu a reuşit să răspundă exigenţelor care se cer unei ştiinţe”[4].
Într-o anexă ataşată la finalul acestei monografii (v. „Mircea Eliade” – ediţia a 2-a, apărută în 1998 la Nemira ), anexă reprezentând planul unei proiectate cărţi de convorbiri cu Mircea Eliade şi care conţine 21 de întrebări, Culianu afirmă următoarele (rezumând, astfel, propria-i teorie referitoare la opera literară eliadiană): „Interpretarea mea la opera dumneavoastră literară este aceea a unui Eliade mare mistagog, care creează mituri ştiind foarte bine că ele stau pe nimic (s.m.), dar convins de valoarea lor existenţială şi pedagogică”[5]. În aceeaşi „Anexă” se găseşte şi un text despre trecutul politic al lui Mircea Eliade, text eliminat apoi din ediţia primă. Horia Stamatu, pare-se, i-a furnizat mai multe texte despre Mişcarea Legionară şi despre legăturile lui Eliade cu aceasta. În timpul şederii în Italia, Culianu a frecventat şi un centru „naţional” – aparţinând lui Iosif Constantin Drăgan – în biblioteca căruia se găseau numeroase volume legionare sau despre Mişcare. După conturarea contextului istoric, dominat de un anume tip de etică care a generat grave confuzii în epocă, Ioan Petru Culianu trece la apărarea lui Mircea Eliade, susţinând că acesta nu a avut o legătură directă (ca şi cum o legătură „indirectă” ar fi o scuză plauzibilă!) cu Mişcarea Legionară, în ciuda numeroaselor acuzaţii. Spre sfârşitul anilor ’80, I.P. Culianu plănuise ca, împreună cu Matei Călinescu, să publice într-un volum toate articolele în care Eliade îşi exprimă simpatiile legionare „însoţite de o prefaţă (scrisă de Culianu) şi de substanţiale note istorice”[6]. În toată această poveste, un lucru este cert: tânărul discipol, deşi vădit deranjat de episodul legionar al celui pe care l-a respectat, în ciuda unor divergenţe mai mult sau mai puţin tacite, ca pe un maestru, l-a apărat pe Eliade de câte ori a avut ocazia, fapt evident mai ales în articolele despre viaţa şi opera acestuia. I.P. Culianu îşi apără maestrul în diversele ocazii în care acestuia i se reproşează trecutul legionar. Aşa se întâmplă şi în, de exemplu, articolul „Mircea Eliade şi broasca zburătoare” (1984)[7], în care leagă trecutul lui Eliade de cel al personalităţilor interbelice care au avut un rol major în formarea acestuia (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga), personalităţi care au simpatizat făţiş cu mişcarea legionară (mă refer la Nae Ionescu şi Nichifor Crainic), neinfluenţându-l însă, din acest punct de vedere, pe tânărul Eliade. „Dacă n-a fost democrat – susţine Culianu –, Eliade n-a fost cu siguranţă antisemit şi nici un simpatizant din cale afară al Germaniei”[8]. Va reveni asupra subiectului în acelaşi an, 1984, în „Mircea Eliade şi idealul omului universal”, dar de data aceasta considerându-l pe Eliade „un democrat înnăscut”[9] care, la întoarcerea din Italia, pe baza mărturisirilor lui Vittorio Macchioro, Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi din Napoli, va condamna regimul mussolinian. Eliade a publicat aceste mărturisiri, ceea ce l-a costat pe Macchioro funcţia de director. Întâmplarea, pare-se, l-ar fi determinat pe Mircea Eliade să nu se mai ocupe de politică[10].
Culianu îl transformă pe Eliade într-o victimă şi crede că, în acele vremuri tulburi de război, a fost prins la mijloc, între prietenii săi de stânga şi cei de dreapta. Alegând o cale pe care, probabil, o credea oarecum neutră, Mircea Eliade devine, în cele din urmă, un admirator al regimului Salazar, admiraţie concretizată în volumul „Salazar şi revoluţia în Portugalia”. În 1987, Culianu, deja în temă cu adevăratul trecut politic al lui Eliade, nu dezertează din postul de avocat al maestrului său: „Eliade nu vrea să vorbească despre aceasta: tot ce se poate smulge de la el – şi este pe deplin confirmat de ceea ce a scris în epocă – este că nu a fost nici odată antisemit sau filonazist. În realitate, a fost salazarian, ceea ce exclude celelalte două opinii de mai sus[11]”. În 1988, în „Mircea Eliade şi Nae Ionescu”[12], Culianu va susţine acelaşi lucru: „[…] că, până după 1934, Mircea Eliade a fost un democrat. În 1934 intră în polemică cu Nae Ionescu şi cu diverşi amici şi colegi din redacţia «Cuvântului», întrucât afirmă răspicat că nu este de acord cu spiritul simplist al unui anumit antisemitism ortodoxist manifestat de Nae Ionescu în prefaţa pe care i-o ceruse Mihail Sebastian pentru romanul său «De două mii de ani… »”[13].
În 1989, poziţia lui Culianu este ceva mai nuanţată, dar, în principiu, ideea de fond rămâne aceeaşi: Eliade, în ciuda faptului că avea simpatii legionare, nu a fost antisemit. Da, Eliade a scris în publicaţii legionare ca „Buna Vestire” sau „Sânziana”, însă „Pentru el, legionarii erau o mişcare naţională nonviolentă, ce-l atrăgea prin asemănarea cu mişcarea lui Ghandi…”[14]. Marin Mincu povesteşte cum, în 1989, la o reuniune prezidată de Elémire Zola, Culianu a mărturisit că „el nu ştia că maestrul său a fost «de dreapta», «foarte apropiat de cercurile legionare» în perioada de tinereţe din România şi că e datoria lui să spună adevărul”[15] (probabil o considera o datorie în măsura în care a susţinut atâţia ani că Eliade nu a avut o legătură directă cu Mişcarea Legionară). Pentru I.P. Culianu subiectul devenise, din câte se pare, unul neplăcut, iritant. Probabil, şi aici speculez, credea că a fost amăgit, chiar dacă în mod indirect, prin tăcere, de un om pe care l-a considerat de o onestitate incontestabilă.
NOTE
[1] I.P.Culianu, „Mircea Eliade”, Nemira, Bucureşti, 1995, p. 22.
[2] Ibidem, p. 24.
[3] Ibidem, p. 25.
[4] Ibidem, p. 23.
[5] Ibidem, p. 270.
[6] Matei Călinescu, „Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii”, Ed. a 2-a, Polirom, Iaşi, 2002, p. 58.
[7] Publicat în H.P. Duerr (ed.), „Die Mitte der Welt”, Surkamp, Frankfurt, 1984, pp. 216-243.
[8] I.P.Culianu, „Studii româneşti”, I, Polirom, Iaşi, 2006, p. 354.
[9] I.P.Culianu, „Studii româneşti”, v. II, Polirom, Iaşi, 2006, p. 128.
[10] V. şi „Mircea Eliade” şi politica (II) de Mac Linscott Rickets în „Jurnalul literar”, nr. 13-18, iulie-septembrie 2010, pp. 6-7.
[11] I.P. Culianu, „Mircea Eliade în căutarea Graalului” în vol. „Studii româneşti” II, ed. cit., p. 144
[12] Text inedit, difuzat iniţial într-o serie de emisiuni ale BBC, secţia română, 1988, publicat în „Studii româneşti”, vol. II, ed. cit.
[13] Ibidem, pp. 162-163.
[14] I.P.Culianu, „Mircea Eliade din 1937 până în 1945” în vol. „Studii româneşti”, II, ed. cit., p.164
[15] V. Marin Mincu, „Întâlnirile mele cu Ioan Petru Culianu” în vol. „Ioan Petru Culianu: omul şi opera”, ed. cit., p. 99
(va urma)
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu