Atelier Nr. 229-230

Citește-mă! (III)

Reach content for Google search „t.o. bobe”, „citeste-ma”



Anul trecut, tot în decembrie, am publicat în Literomania, sub titlul Cartea de Crăciun, primul capitol dintr-un roman la care scriam în 2017 și pe care l-am întrerupt pe 6 august, într-o duminică după-amiaza. Țin foarte bine minte data, din cauza împrejurărilor – eram într-un apartament de la ultimul etaj, fără aer condiționat, era insuportabil de cald și n-am mai putut continua fiindcă îmi transpira mâna pe pagină, iar pasta pixului nu mai avea aderență pe suprafața hârtiei. Nu știu de ce am simțit nevoia să dau detaliile astea, cum nu-mi dau seama prea bine nici de ce, în afară de a-l face de râs, ca pe gloaba dusă la târg dintr-o glumă celebră, public acum, în trei săptămâni succesive, restul scris din romanul acela, care avea titlul de lucru Citește-mă!. (T.O. Bobe)

 

Citește-mă!
Urmare din numărul trecut

 

N-am să știu niciodată care a fost adevăratul motiv pentru care, cel puțin până în toamnă, când aveam să-l părăsesc și pe Alex, eu am fost obiectul singurei tranzacții de felul acesta dintre el și Claudia. N-am să știu dacă nu cumva, odată ce i s-a îndeplinit fantezia, ea s-a simțit trădată, înșelată de propria imaginație, când a constatat că dragul ei Cobain, în fața căruia i se înmuiau de fiecare dată genunchii, că starul rock-folk al căminului A nu se ridica nici pe departe la performanțele celor pe care îi văzuse în atâtea filmulețe de 8-10 minute, ba chiar se putea spune că în multe privințe era departe și de pasiunea lui Tudor, și mai degrabă la nivelul lui Iulian, cel de dinainte de Mircea, la fel de blazat ca și el. N-am să știu nici dacă, dimpotrivă, lui Alex i se păruse bizar să se culce cu ea, cu fosta prietenă a prietenului său din liceu, ori dacă voise să nu dea și mai departe prilej de bârfă pe seama ei și de miștouri în gașcă, fiindcă oricum, dacă în ziua aceea pierduse microbuzul spre mare și ajunsese în Vama Veche abia noaptea târziu, Liviu începuse să bată niște apropouri cam străvezii. N-am să știu nici dacă nu se supărase pe ea atunci când, înainte să-și ia rucsacul de lângă ușă, îi mărturisise, goală, înfășurată oblic în draperia dintre paturi și surogatul de holișor din dreptul chiuvetei, că își dorise asta de mult, că îl mințise că Răzvan e plecat, că înadins îl așteptase în fața intrării și că îl păcălise. N-am să știu sigur nici dacă Ioana se înfuriase că dispărusem dintre cărțile ei, însă mai mult ca sigur că nu, mai mult ca sigur că nici nu observase că nu mai eram, că nu mi-a dus lipsa, că nu s-a supărat pe Claudia și, chiar dacă s-ar fi supărat, aceasta ar fi putut foarte bine să-i spună că mă lăsase pe pat odată, când se dusese la toaletă și uitase ușa neîncuiată, iar la întoarcere mă evaporasem deja, puf, ca o picătură de apă căzută pe reșoul încins.

Singurul lucru pe care îl știu cu siguranță și pe care l-am știut încă din vara aceea e că lui Alex nu i-am plăcut. Înțelegeam deja ce înseamă dezamăgirea, o trăisem de atâtea ori prin Claudia, de fiecare dată când se întâmpla să fie alături de el, aproape lipiți, iar el să o ia în treacăt de umeri și să se adreseze întregii găști și nimănui, „Hai la o bere!”, de fiecare dată când privea peste ea și prin ea, de fiecare dată când în zadar își punea niște dresuri foșnitoare și își încrucișa picioarele în fața lui, punând genunchi peste genunchi, însă niciodată nu fusesem eu cea care a provocat-o, și nimic nu mi se pare mai dezamăgitor decât să știi că ai dezamăgit, că nu te-ai ridicat la nivelul așteptărilor cuiva care te citește, chiar dacă așteptările lui sunt greșite sau exagerate și tu n-ai nici o vină.

Poate că acesta a fost adevăratul motiv pentru care între Claudia și Alex, în afara acelei după-amieze, n-a fost nimic mai mult decât o trecătoare prietenie din vremea tinereții, când întâlnești pe cineva într-un grup și râdeți cu toții, petreceți seri lungi împreună cu ceilalți, discutați despre câte un film sau despre examene și joburi și excursii în care ați merge dacă ați avea banii suficienți, iar apoi, nu se știe cum, când, vă pierdeți, dispăreți pur și simplu, așa cum dispărusem și eu dintre cărțile Ioanei, și nu vă mai aduceți aminte unul de altul decât dacă, peste ani, vă întâlniți pe stradă întâmplător sau dacă un cunoscut comun vă pomenește numele în legătură cu o întâmplare anume, ceva de genul „Îți amintești când X călcase într-un căcat de câine și n-a observat și a venit în cameră la Y și i-a murdărit preșurile alea în dungi de la bunică-sa, de la țară, iar nebuna a făcut o criză și pe urmă le-a aruncat, în loc să le spele?” sau „Îl mai știi pe W, cum se prostea și, când l-a întrebat Z ce zice acolo, i-a spus că cântă într-un dialect din nord-vestul Coreei de Nord?”.

Poate că, dacă i-aș fi plăcut lui Alex, ceva din atenția lui pentru mine s-ar fi transferat asupra Claudiei, poate că ar fi căpătat și ea ceva din misterul și grația și suferința ascunsă pe care el le-ar fi descoperind citindu-mă și ar fi continuat jocul propus, jocul despre plata în cărți, și ceva mai târziu, în iunie sau poate la începutul lui iulie, când s-ar fi aflat toată gașca la o terasă, ar fi aruncat în treacăt că nu mai are nimic de citit și ar fi privit-o, și ea ar fi înțeles, iar el s-ar fi lăsat condus pe urmă de recomandările ei de lectură, ar fi căpătat din ce în ce mai multă încredere în gustul ei literar și, atunci când ar mai fi venit la Răzvan, s-ar fi oprit de bună-voie și în camera ei, și astfel, treptat, s-ar fi înfiripat o adevărată poveste de dragoste, pe care, peste zeci de ani, într-o cabană, la munte, ea tricotând, iar el scurmând cu vătraiul în jarul din șemineu, le-ar fi povestit-o nepoților care s-ar fi jucat neatenți pe covor cu un trenuleț și un șir de mașinuțe oprite la o barieră din piese de lego, în vreme ce generația de mijloc ar fi schiat pe o pârtie din apropiere. Însă, dacă nu a găsit în mine acel imbold care să-l facă să vrea să descopere încă și încă o dată ce se află sub tricourile și blugii Claudiei, ce chiloți poartă marțea sau sâmbăta, ce șosete ascunde în tenișii roșii, în ce constelații se așază alunițele pe spatele ei sau sub sâni sau pe pulpe și să le țină minte, astfel încât să le localizeze pe piele cu vârful limbii până și-n întuneric, chiar dacă nu avea niciodată suficienți bani ca să-și cumpere cărțile dorite din librării, nu i-a trecut niciodată prin minte să aleagă el și să propună, de exemplu, un futut scurt pentru un Faulkner sau o muie pentru un Márquez cartonat sau un handjob pentru un Hamsun sau un sex anal pentru o antologie de poezie americană contemporană și cu atât mai puțin s-a gândit la stimularea prostatei pentru un Proust, fiindcă, într-un colț al camerei lui din apartamentul pe care îl împărțea cu doi băieți de la fizică, erau stivuite toate volumele din „În căutarea timpului pierdut”, într-o ediție veche, în care literele de pe o pagină se puteau citi și pe verso, ceea ce făcea cartea, practic, de necitit.

Cu toate acestea, foarte rar accepta să se dea bătut, doar în câte o noapte când ochii îi erau atât de obosiți, încât nu mai putea distinge nimic din păienjenișul literelor suprapuse în transparența hârtiei, iar atunci, fără să se miște din loc, rămânând în continuare sprijinit de peretele verzui, văruit ultima dată în urmă cu mai bine de un deceniu, cu tălpile pe parchetul murdar și cu genunchii ridicați, lăsa încet „La umbra fetelor în floare” alături, își dădea o clipă capul pe spate, cu ochii închiși, și apoi, dacă din camera alăturată se strecura pe sub ușa lui doar liniștea, își lua chitara și încerca acorduri la întâmplare, fie din „Wonderwall” de la Oasis, fie din „Black Hole Sun” de la Snowgarden, fie din „Under The Bridge” de la RHCP, fie din „Pictures Of You” de la The Cure, fie din cine știe ce altă piesă care îi trecea în momentul acela prin minte. Iar, dacă era una dintre nopțile în care Tibi, unul dintre colegii de apartament, punea iar R.A.C.L.A în boxe și pe tot palierul se auzea „Rime de bine/ Album Rimaru solo/ De la stereo la mono/ Pe felie/ Din subteran-apar cu meserie/ Să se știe”, își lăsa mai departe căștile antifonice pe urechi și mă lua din celălalt teanc, dintre volumele care nu îi plăceau foarte mult sau care erau scrise de autori ai căror nume nu îi spuneau mare lucru, și citea mai departe, cu atenție, de unde rămăsese, dintr-un soi de încăpățânare masochistă sau de datorie de a nu lăsa niciodată neterminată o carte.

Căpătase deprinderea asta încă de pe vremea copilăriei și, într-o seară când dăduse în mine peste paginile care îi plăceau cel mai puțin, acelea în care Ada dispărea nopțile și se plimba singură prin oraș și îi trimitea lui Bogdan mesaje din ce în ce mai incoerente, în seara aceea, în timp ce se străduia să se concentreze și își aduna toată voința ca să nu mă lase iarăși deoparte, am reușit să pătrund, nu în amintirile lui, ci undeva și mai adânc, într-un cotlon al minții în care nu știa nici el ce se află, dincolo de ușa care îi era interzisă mereu, dincolo de ușa despre care nici măcar nu știa că există, și acolo, în acea minusculă cămăruță secretă, am descoperit o după-amiază toridă de vară, când el și Marina erau la bunici, la Casimcea, singuri în toată curtea prăfuită, printre găinile care scurmau în pământ, iar sora lui, mai mare cu trei ani decât el, l-a luat aproape pe sus de un braț, l-a târât în casă, la umbră, i-a pus în mâini „20.000 de leghe sub mări” și i-a poruncit să nu îndrăznească să miște, să citească împreună cu ea, fiindcă n-avea chef să-l păzească toată ziua să nu pățească cine știe ce, să cadă în vreo fântână sau să-l lovească un cal cu copita. Și, din perspectiva lui de atunci, mi s-a întipărit pe urmă în mine tocul albastru al ferestrei, prin care se decupa o bucată de cer, s-au întipărit în mine zăvorul ruginit, închis al ușii crăpate, pereții văluriți din pământ, preșurile țesute din resturi de lână, iar, alături de urechea dreaptă, glezna Marinei, care citea în pat, sprijinită de două mari perne de puf.

La fel ca în seara de mai, când am reușit să pătrund în trecutul acela îndepărtat al său, Alex, copilul Alex, cel de aproape opt ani, era așezat tot pe jos, cu spatele lipit de marginea dormezei de sub care părea că iese, ca să lupte cu vipia de afară, o răcoare umedă, încărcată cu un plăcut, pe atunci, iz de mucegai, în timp ce de ceafă i se sprijineau degetele celuilalt picior al surorii sale, care voiau să îl simtă acolo, să nu cumva să dispară, dacă ea ar fi fost prea absorbită de „Hary Potter și prizonierul din Azkaban”. Și avea dreptate să-l supravegheze așa, pentru că el ar fi vrut să se ducă afară și să se urce în nuc, ar fi vrut să meargă în fundul curții și să tragă un băț pe scândurile de la cocina porcilor, să strige la ei, să le arunce câte o cană de apă pe spate, ca să-i răcorească, ar fi vrut să caute cocoșul și să se certe cu el sau, mai ales, ar fi vrut să sară gardul și să plece spre câmp și să se întoarcă abia către seară, cu mamaie și cu tataie, cocoțat pe grămada de pepeni pe care urmau să-i aducă în Dacia lor papuc hodorogită. Dar, cu toate acestea, rămânea nemișcat și citea mai departe despre Ned Land și despre Conseil și despre căpitanul Nemo, fiindcă Marina îl amenințase că, dacă nu citește, le spune bunicilor despre cei cinci lei furați din sertarul cu bani, ca să-și cumpere, cu două zile înainte, o ciocolată Mars de la prăvălia din centru, și, în afară de asta, nici nu-i venea să stea degeaba și să se gândească la nemurirea sufletului sau la ce-ar fi făcut cu Biță acasă, la Tulcea, pentru că ea îi promisese câte o piersică la fiecare zece pagini și nu-l lăsa să ia nici una din oala lipită de șoldul ei, până nu termina— îl asculta răsfoindu-i repede cartea și aruncându-și privirea pe rânduri, ca nu cumva să o tragă în piept.

Altcineva, în locul lui, ar fi urât-o și poate că și Alex, în altă viață, ar fi căpătat cel puțin o aversiune față de ea și, odată ce i-ar fi scăpat de sub tutelă, n-ar mai fi avut chef niciodată să citească nici măcar ceva ce ar fi știut că Marina disprețuiește, ca să-i facă în ciudă, fie și în absență, însă, în viața aceasta, din care împărtășea în câte-o seară o oră cu mine, și, mai ales, în viața lui trecută, de copil și de adolescent, nu numai că nu încercase niciodată să ia nici cea mai mică distanță față de sora căreia îi plăcea să îl domine cu drag și să-l chinuiască, dar devenise un fel de umbră a ei, un fel de dublură discretă și se străduise întotdeauna să-i calce pe urme, să o imite, să vadă filmele văzute de ea înainte, să urmeze același liceu, să asculte muzica pe care o asculta și Marina și, mai ales, să devoreze toate și numai cărțile care îi plăcuseră ei, de îndată ce le termina. Așa îi citise pe Preda, pe Bacovia, pe Julian Barnes, pe Llosa, pe Anna Gavalda, pe Cella Serghi, pe Balzac, pe Cărtărescu, pe Dostoievski, așa îi citise și pe Hemingway, pe Hesse, pe Brumaru, pe Gide, pe Sabato, pe Dickens, pe Sebastian sau pe Borges, din care nu înțelesese nimic, așa cum nici din alții nu înțelesese, dar asta nu-l făcea să pună nici un bemol în admirația lui și, atunci când Biță îl sunase odată, pe vremea când încă erau în liceu, să-l cheme la club, pentru că în oraș se opriseră în seara aia două slovene care mergeau în Deltă, la pelicani, îi spusese, cumva conspirativ și mândru, că nu are cum, fiindcă trebuie să termine până duminică seara un Henry James împrumutat de soră-sa de la o colegă de facultate.

„Un ce?”, se mirase Biță, fără să priceapă, fără să știe că Alex nu spunea niciodată titlul cărții, ci doar autorul, și că probabil făcea asta, fără să-și dea seama, de mult, însă doar de un an nu mai zisese niciodată în mod conștient că citește „Sexus” sau „Umiliți și obidiți” sau „Tropicul Capricornului”. Știa și momentul precis, își amintea foarte bine dimineața aceea de sâmbătă, când tatăl lui era la pescuit, iar mama la piață, dimineața când pe la Marina venise plânsă prietena ei cea mai bună, de care el era atât de în taină îndrăgostit, încât nu îndrăznea să și-o mărturisească nici șieși, fiindcă Sorana era și ea cu trei ani mai mare și pentru că, la urma urmei, în afară de picioare, buze și ochi nici n-avea ce să-i placă la ea. Și nu doar că și-o amintea, dar avea mereu în ochi lumina dimineții aceleia, și în carne senzația de lentoare și de greutate de imediat după trezire, și în urechi șopocăitul indistinct de dincolo de ușa întredeschisă a sufrageriei, de care se apropiase pâș-pâș, ca să nu-i fie sesizată prezența, și în creier mirarea și admirația și sentimentul de nu-știu-cum și de wow de atunci,  când, la un moment dat, Marina ridicase indignată glasul și spusese că ea n-o să se culce cu nimeni, dacă vede că respectivul nu are în casă măcar un Shakespeare, un Flaubert sau un Tolstoi.

Nu era vorba că Marinei îi plăceau numai clasicii, putea să citească la fel de bine și autori mai noi sau chiar contemporani, dar unii de care să fi auzit, măcar și în treacăt, unii care să îi spună ceva și care să fi spus deja lumii întregi, pe care să-i recunoască după stil și cu ochii închiși ori, dacă nu după stil, măcar după numele personajelor sau după obsesiile și preocupările lor, și pe care oricine să fie în stare să-i identifice într-un fișier imaginar al literaturii, așa cum ar identifica un Big Mac sau un Chicken McNuggets sau un Fillet-O-Fish în meniul de la McDonalds, atunci când cineva povestea că a terminat, de exemplu, un Dickens sau un Laurence Sterne sau un Eugen Barbu. Probabil fiindcă auzise iar și iar lucrurile acestea, Alex păstrase în totalitate opiniile surorii sale, a cărei imagine, ani de zile, după ce ea plecase la facultate, în București, îi rămăsese întipărită pe retină, cum stătea în fotoliul ei de lângă fereastră, așezată picior peste picior, cum își juca pe vârful degetelor șlapul portocaliu, și cum, cu o carte în poală, privindu-l pe deasupra ochelarilor cu rame subțiri, aurii, îi spunea revoltată că viața e prea scurtă ca să își piardă vremea cu tot felul de tinerei sau inși dubioși, că n-are de gând să se mai ia după ciudați ca proful de fanceză, un libidinos impregnat mereu cu miros de tutun, care îi recomandase odată ceva ce zicea el că e nouveau roman, iar ea îl ascultase ca proasta.

Abia peste aproape patru ani, după ce terminase și el liceul și, pentru că nu își permintea încă să meargă la facultate, la București, lucra ca ajutor de ospătar la restaurantul Central, Alex a început să se desprindă treptat, chiar dacă niciodată definitiv, nu doar de gusturile, dar mai ales de felul în care învățase de la Marina ce să îi placă. Seară de seară, îmbrăcat într-un sacou vișiniu și cu părul legat într-o scurtă coadă la spate, se strecura printre mese cu platouri de gustări reci, cu frapiere pline de gheață, cu porții de scumbie, de crap sau de știucă, dar mai ales cu ceafă de porc, și, în vremea asta, fără să vrea, era nevoit să asculte formația fraților Carabulea, în al căror repertoriu se aflau și cântece ale Ilenei Sărăroiu, Ioanei Radu, Irinei Loghin, ale lui Fărămiță Lambru, Dona Simincă și Gică Petrescu, deși cel mai mare succes îl aveau cu „Pe mine mă cheamă Dan”, „Fetița cu ochi căprui”, „La o masă mai retrasă” și, mai ales vara, cu „Pe nisipul de la mare”, împrumutate toate de la Azur. Inițial, obișnuit mai degrabă cu Sex Pistols, The Ramones sau Sonic Youth, pe Alex îl enervase toată lălăiala asta lăutărească și abia aștepta să i se termine tura și să se plimbe o oră noaptea pe faleza Dunării, ca să-și mai curețe puțin creierii, înainte să ajungă acasă, dar, după o vreme, nu numai că se obișnuise, ba chiar, la vreo două luni după ce o văzuse pe Geanina, prietena lui de atunci, pe scaunul din dreapta, într-un Peugeot 407 roșu, se trezise fredonând, sprijinit de zidul de piatră din fața localului, pe când ieșise la o țigară, ”La noi, la Brăila, la tanti Elvira/ Ușor se câștigă lira”. Așa îl găsise Florin, mezinul și chitaristul formației, care-i spusese „Băi, gagiule, bă, să n-am bulan, tu știi că ai ureche, frate?”, iar apoi îl luase sub aripa lui protectoare, îl învățase primele acorduri și îi împrumutase o chitară rece, ca să mai exerseze și singur, în speranța deșartă că peste vreun an Alex o să li se alăture și toată lumea o să aibă de câștigat din contrastul mai mult decât evident.

Însă, la fel de evident era că Alex n-avea de gând să rămână toată viața în Tulcea, iar, peste încă un an, când Marina a terminat masteratul și a început să câștige suficient cât să nu mai fie canalizate doar către ea toate rezervele de zacuscă, toate icrele și toți peștii familiei, s-a înscris la Geologie și, cu toate că n-a mai renunțat de atunci la chitară, ba chiar și-a cumpărat una a lui din rămășițele depozitului făcut din bacșișuri, și-a schimbat radical repertoriul încă o dată. Sperase că în București o să locuiască împreună cu sora lui, dar ea îl convinsese că e mai bine să-i dea o parte din banii care i-ar fi rămas dacă stătea cu o prietenă și, cu ce mai primea de la părinți, cu ce mai câștiga și el din jobul tot de ajutor de ospătar mai întâi, pe urmă de barman într-un pub din Centrul Vechi, să ia cu încă doi băieți un apartament de trei camere, fiindcă ar fi fost pentru toată lumea mult mai avantajos.

Și iată-l aici, la sfîrșitul lui mai, după aproape patru ani de când Alex Întâiul, Alex de dinaintea lui, pe care îl înlocuise după aceea Florin, l-a condus în camera care îi revenea, iată recamierul desfundat, cu lada sub tabloul ce îi înfățișa pe bunicii proprietarului, iată, în fața recamierului, pe celălalt perete, o noptieră scundă, cu două ușițe, prelungită în sus de oglinda unde își vedea în fiecare dimineață chipul boțit, iată șifonierul lipit de noptieră, în trei canaturi, cu luciul ros de luciul timpului care îl lustruise, iată, la picioarele recamierului, acel singur spațiu gol din apropierea ferestrei, unde își stivuise cărțile și unde stătea și el, aproape noapte de noapte, ghemuit, când se întorcea de la bar, iată-i șosetele de bumbac lăbărțat, iată-i blugii tociți de soare și de bordurile înalte pe care se așeza prin oraș ca să cânte, iată-i coama blondă căzută pe față, iată-i mâinile cu unghii mai lungi ca ale altor bărbați și, da, iată-mă în palmele lui, impregnându-mi hârtia de nicotina rămasă pe degetul care mă răsfoia și care se strecura mereu sub pagina ce urma să fie dată, când încă nici nu era începută.

Și iată-mă visând, nu să-l fac să mă iubească, pentru că iubirea lui ar fi fost de negândit, de neimaginat, de nevisat nici măcar în visele celor care nu visează aproape deloc, nici măcar dorindu-mi să mă placă puțin, pentru că lui nu-i plăcea decât ce știa dinainte că o să-i placă și singura lui plăcere era anticiparea plăcerii pe care urma să o simtă, nici măcar sperând că o să mă înțeleagă, fiindcă între a înțelege și a plăcea e o pojghiță atât de subțire, încât ar putea despărți două gânduri succesive unul de altul, iată-mă rugându-l doar să privească, doar să vadă lumina acelei după-amieze de august, când umbrele Adei și a lui Bogdan li se prelingeau la picioare, pe aceleași străduțe dosnice ca în noaptea primei lor întâlniri, însă invers de data aceasta, dinspre mare către oraș, pe lângă aceleași curți cu bolți de viță-de-vie, pe lângă aceleași garduri dincolo de care în primăvară explodase magnolia, printr-o liniște aurie care le învăluia fâșâitul pașilor ca un halou, până când, în cartierul acela de case descopereau sau poate inventau ei înșiși două blocuri vechi, galbene, cu câte două etaje și un mezanin, cu hornuri ieșind din acoperișurile țuguiate de tablă, semn că acolo încălzirea se făcuse odată cu lemne, iar între cele două blocuri, aflate față în față la nici treizeci de metri, intrau într-o curte comună, despicată în două, în lungul ei, de o alee dinspre care se ramificau, printre bălăriile sălbatice crescute parcă dintotdeauna în curte, alte alei, mai înguste, către intrarea în fiecare scară de bloc. Iată-mă încercând să-mi încolăcesc cârligele și curbele literelor pe grilajul minții lui, prin care citea, ca să-l fac să audă liniștea dinăuntrul liniștii, globul de liniște al acelei curți dintre două străzi paralele, scufundate în adâncul liniștii unei veri încremenite în timp, ca să-l fac să vadă trei pisici strecurându-se prin tufișuri, una portocalie, una tărcată, una gri și fără lăbuța stângă din spate, ca să îl fac să simtă în nări aerul de bătrâni și de șerbet și de cafea la ibric de dincolo de jaluzelele pe jumătate lăsate, ca să îl fac să guste nostalgia viitorului improbabil, imposibil din ochii Adei și ai lui Bogdan, când s-au privit așezați, fără să se atingă, pe una dintre băncile de lemn cu vopseaua scorojită, iar apoi când s-au uitat aproape simultan spre colțul ghenei, unde era aruncată o canapea cu tapițeria muștar, din velur.

Și iată-le degetele împletite pe lemnul băncii verzui, iată-le împleticite, pentru că ale ei nu se hotărau dacă ar vrea să fie prinse, să prindă sau să se retragă, iată-i pletele pe umărul lui, ascult-o cum îi povestește cu voce șoptită, însă grăbit, nervos, ezitant, că mai fusese odată acolo, că încercase să închirieze, împreună cu alt bărbat, un apartament în unul dintre blocurile acelea, că proprietarul nu a fost de acord, fiindcă nu erau căsătoriți, n-aveau acte, ascultă bula poveștii aceleia în bula aceea de liniște, iat-o cum se ridică prin frunzișul castanilor sub care stăteau, cum se dizolvă în bula tăcerii înălțate dinspre buzele lui, uite-le cum, topite una în alta,  sunt acum o singură bulă, în care se spune o altă poveste, o alta, care e aceeași poveste, însă repovestită într-un viitor iluzoriu, iată cum tot ce spune ea se întâmplă din nou, cu ei doi intrând într-un apartament cu aer stătut, cu mobile vechi, pe care li le arată bătrânul adus de spate, slab, gâjâit, ascultă această altă poveste, care e totuși aceeași, fiindcă în codul acelei bule, în engrama ei, e criptat că poveștile se întâmplă iarăși și iarăși la fel, că fiecare gest, fiecare sărut se repetă, că fiecare suspin de iubire a mai fost suspinat, poate în altă cameră și cu altcineva, și că până și atunci fusese repetat a zecea oară sau poate a mia, că peste pulpele altcuiva s-a mai odihnit odată la fel același obraz, că lobul urechii alcuiva a mai fost mușcat la fel altădată, că ea și-a mai întors capul zâmbind în același fel și pentru altcineva, că și altcineva a văzut-o mergând pe vârfuri și prostindu-se și ridicându-și genunchiul la gura, cu talpa sprijinită pe scaun, în timp ce mânca și că și altcineva i-a făcut observație, că fiecare mângâiere a mai mângâiat odată, poate alt petec de piele, poate în alt anotimp, însă la fel, la fel, la fel, la fel, ascultă, Alex, ascultă, ascultă, intră și tu în bula lor și privește tenișii care merg încet, alături de tocurile pătrate ale sandalelor puțin cam bătrânicioase, dar care ei îi dădeau un aer retro, șic, alintat, vezi și tu apusul acela de soare care nu se vedea, ascuns după blocurile care mărgineau bulevardul, uite-i cum traversează în fugă, râzând, urmărește-i, te rog, strecurându-se pe străduțe și mai înguste, prăfuite, cu butoaie pentru încălzit apa la soare cocoțate pe acoperișuri, vezi, odată cu ei, contrastul cartierului cu piciorul nesfârșit al unei blonde înalte, în minijupă, ieșind dintr-o mașină de lux, râzi odată cu ei, întristează-te, odată cu ei, în fața cățelului cu limba scoasă de-un cot, care zace alături de o poartă de fier ruginit, lasă-te, odată cu ei, cuprins de nostalgie când noaptea se lasă, când el îi povestește despre copilăria lui pe aceleași străduțe, despre nouă pietre și despre diri-diri și despre a-rim-jim-jim-a-ram-jam-jam, simte pe buzele tale sărutul lor din noapte, sprijiniți de un gard din scânduri vechi, putrezite pe jumătate, privește, Alex, chiar dacă în întuneric nu vezi nimic, privește, ascultă, simte pielea în buricele degetelor, simte în nări mirosul de Mâna Maicii Domnului și în șira spinării tristețea despărțirii din seara aceea!

Și iată-mă implorându-l să privească, doar să privească, să încerce să vadă și dincolo de literele mele aliniate, și dincolo de rândurile mele care curg unul sub altul, și dincolo de pagini, iată-mă implorându-l să vină și ceva dinspre el, să încerce să sfâșie pânza subțire prin care citea, iată-mă neștiind cum să fac să ajung până în mintea lui și, nu, nu în sufletul lui, ci în plexul solar, iată-mă încercând să îi povestesc ceva ce nu se putea povesti sau ce eu nu puteam spune, fiindcă tot ce aveam de dat erau numai cuvinte, doar vorbe, vorbe, vorbe și, oricât de frumos ar fi fost ele potrivite în mine, tot vorbe rămâneau, tot cuvinte, iată-mă rugându-l să încerce să treacă de ele, să încerce măcar, și, dacă s-ar fi putut, să încerce să vadă, să audă, să simtă, să trăiască simultan alte vieți și să aibă curajul să treacă și dincolo de ele cândva, să vadă, poate, desenul tuturor vieților, pe care bețișoarele și cârligele și cerculețele mele n-ar fi putut niciodată să-l deseneze, iată-mă implorându-l citește-mă, Alex, citește-mă, citește-mă, citește-mă pe mine, nu altă carte, nu cartea despre care-ți închipui că ar fi trebuit eu să fiu, nu cea pe care o așteptai, nu cartea care te dezamăgește cu fiecare pagină dată, te rog, te rog, te rog, te implor, citește-mă Alex, citește-mă, te implor!

Și iată-l în colțul lui, cu brațul stâng sprijinit de recamier, cu talpile pe parchet și căști pe urechi, și iată-l din nou cu mine între palmele mari, care îmi curbează copertele, paginile, iată-l încercând să-mi asculte rugămintea, să mă citească, și iată-mă înțelegând că, orice ar face, n-ar reuși, fiindcă e mult prea obosit ca să poată să mai fie atent și la mine, e atât de obosit, încât nici la el însuși nu poate să fie atent, ochii îi alunecă peste rânduri, peste cuvinte, ar vrea să doarmă, însă, chiar dacă Tibi ar opri muzica din camera lui, nu ar putea, se ridică din când în când și fumează, în noapte, în fața ferestrei deschise, apoi se întoarce la mine și, de fiecare dată când mă lasă iar deschisă pe pat, cu fața în jos, știu că o să se întoarcă și că n-a venit încă în noaptea asta momentul să mă așeze din nou în teancul cărților „de încercat”, pe care îl inaugurase demult, în anul întâi de facultate, pe la început de noiembrie.

 

Donează

Despre autor

T.O. Bobe

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: „Bucla” (Univers, 1999; Humanitas, 2015), „Darul lui Moş Crăciun” (Humanitas, 2003, 2011, 2017), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), „Centrifuga” (Polirom, 2005), „Contorsionista” (Humanitas, 2011). Volume colective: „Tablou de familie” (Leka-Brâncuş, 1995), „Cartea cu bunici” (Humanitas, 2007), „Bookătăria de texte şi imagini” (Clubul Ilustratorilor, 2009), „Lexikon der sperrigen Wörter” (Merz & Solitude, 2010), „Primul meu job” (Art, 2011). Volume traduse: „Zentrifuge” (Merz & Solitude, 2004).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.