Ioan Petru Culianu rămâne una dintre cele mai fascinante conștiințe intelectuale ale culturii române din a doua jumătate a secolului XX. Istoric al religiilor, eseist, prozator și gânditor cu o rară vocație interdisciplinară, Culianu a traversat domenii aparent incompatibile – de la gnosticism și Renaștere la politologie, erotică, magie și mecanismele puterii – cu o luciditate care continuă să provoace și astăzi.
Exilat la începutul anilor ’70 și format intelectual în marile centre academice ale Occidentului, discipol și totodată continuator heterodox al lui Mircea Eliade, Culianu a reușit să construiască o operă care nu se limitează la istoria ideilor, ci o repune radical în joc. Pentru el, imaginarul nu este un simplu refugiu simbolic, ci un instrument de cunoaștere și de manipulare, un câmp de forțe unde se decid libertatea și servitutea omului modern.
Asasinarea sa, în 1991, într-un context încă neelucidat, a amplificat aura tragică a unei gândiri incomode, care refuza atât mitologiile naționaliste postcomuniste, cât și confortul academic steril. Scrierile sale politice, textele de ficțiune, corespondența și reflecțiile teoretice formează un corpus de o coerență tulburătoare, în care trecutul și prezentul se reflectă reciproc.
Dosarul de față își propune să recitească opera lui Ioan Petru Culianu dincolo de clișeele comemorative: prin analize critice, recuperări de texte, contextualizări istorice și interpretări actuale. Nu ca pe un autor „închis” într-o bibliografie, ci ca pe un gânditor viu, a cărui operă continuă să pună întrebări esențiale despre putere, credință, imaginar și responsabilitatea intelectualului.
Dosarul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” are ca punct de pornire volumul cu același titlu, de Raul Popescu, apărut la Editura Eikon, în 2017, și nominalizat la Premiile Observator Cultural 2018, la secțiunea „Debut”.
1. Ioan Petru Culianu – istoric al religiilor
VIDEO: „Credință și cultură”, despre Ioan Petru Culianu
În ediția din 13 aprilie 2025 a emisiunii „Credință și cultură” (Trinitas TV), care a avut ca temă „Ioan Petru Culianu. Cunoașterea totală”, invitatul lui Vianu Mureșan a fost Raul Popescu, editor coordonator Literomania și autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, 2017). Vizionare plăcută!
„Ioan Petru Culianu, argonautul celei de a patra dimensiuni”
de Raul POPESCU
Pe 21 mai 1991, la Chicago, a fost asasinat istoricul român al religiilor Ioan Petru Culianu. Au trecut, iată, 30 de ani de la tragicul eveniment, perioadă în care figura lui Ioan Petru Culianu a devenit din ce în ce mai cunoscută atât în România, cât și în afara ei.
În Italia, revista de cultură „Antarès. Prospettive antimoderne” i-a dedicat lui I.P. Culianu un întreg număr (nr. 18/2021, „Ioan Petru Culianu. Argonauta della Quarta Dimensione”, coordonat de Horia Corneliu Cicortaș, Roberta Moretti și Andrea Scarabelli), în care conturează un portret al savantului, dar și al omului Ioan Petru Culianu. Autorii textelor din „Antarès” acoperă un teritoriu vast din opera și viața savantului român. Mulți dintre ei, trebuie spus, au avut șansa să-l întâlnească pe Culianu fie în perioada petrecută de acesta din urmă în Italia sau Olanda, fie în perioada americană, în care se pregătea să devină profesor cu drepturi depline la Divinity School, prestigioasa instituție de istorie a religiilor unde a predat Mircea Eliade. Iată și lista autorilor: Ezio Albrile, Sorin Antohi, Ted Anton, Mauro Barindi, Liviu Bordaș, Giovanni Casadio, Horia Corneliu Cicortaș, John Crowley, Tereza Culianu-Petrescu, Stefano Daniele, Wendy Doniger, Daniela Dumbravă, W. Clark Gilpin, Emanuela Guano, Moshe Idel, Eduard Iricinschi, Grazia Marchianò, Angela Margaritelli, Gianpiero Mattanza, William Mazzarella, Bernard McGinn, Roberta Moretti, Andrei Oișteanu, Gianpaolo Romanato, Roberto Scagno, Andrea Scarabelli, Luca Siniscalco, Valentina Sirangelo, Lawrence E. Sullivan, Aldo Natale Terrin, Dorin Tudoran.
Citește aici articolul complet
„Organismul viu nu poate fi descris ca pur material sau pur spiritual…” – Ioan Petru Culianu în dialog cu Hans Jonas
de Raul POPESCU
În 1985, după volume ca „Psihanodia” sau „Experienţe ale extazului”, Ioan Petru Culianu propune un alt studiu despre gnosticism, un studiu, de asemenea, cu puternice accente critice. Titlul, „Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas” (Editura Polirom, Iași, 2006), sugerează o monografie. Este, într-adevăr, vorba despre o monografie, însă, pe de altă parte, după cum recunoaşte însuşi autorul, volumul concretizează un vechi proiect, datând încă din 1973, proiect care a căpătat o primă formă în teza de licenţă din 1975 susţinută la Università Catolica „del Sacro Cuore” din Milano. „Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas” este atât „o rapidă prezentare a fenomenului şi a istoriei studiilor despre gnosticism”, ne spune Culianu, cât şi „o imagine succintă, dar în acelaşi timp cât se poate de cuprinzătoare, a activităţii lui Hans Jonas şi a rolului jucat de el în istoriografia modernă a gnosticismului şi în istoria ideilor în general”.
Hans Jonas (1903-1993), filosof, istoric al religiilor, un heideggerian interesat de gnosticism, dar şi de bioetică, este mai puţin cunoscut în estul Europei (în română, de exemplu, nu a fost tradus nimic din opera lui). În America, însă, prin volumul „The Phenomenon of Life” (1966), a reuşit să înfluenţeze personaje ca Murray Bookchin, un anarhist cu vocaţie de ecologist, sau Leon Richard Kass, un cunoscut medic preocupat de bioetică. În volumul din 1958, „The Gnostic Religion: The Message of the Alien God & the Beginnings of Christianity”, volum cu un puternic impact mai ales în Anglia, Jonas descrie gnosticismul dintr-o perspectivă existenţialistă, perspectivă la care, mai apoi, a renunţat în mare parte. Nu surprinde, aşadar, că I.P. Culianu, în volumul său, critică ori de câte ori are ocazia perspectiva heideggeriană propusă de Jonas, deşi îi recunoaşte meritele: „Într-un anumit sens, intervenţia lui Hans Jonas – a acestui filosof, discipol al lui Martin Heidegger – a produs o răsturnare în studiile consacrate gnosticismului: pentru prima dată, cititorul era chemat să se identifice cu situaţia existenţială a gnosticului şi să-şi dea seama că problemele dezbătute în acea epocă îndepărtată a civilizaţiei noastre nu erau străine de cele ale omului modern”.
Citește aici articolul complet
Despre magie, fantasme și demoni
de Raul POPESCU
Ce este magia? Este ceva real? Este un produs al minții omenești, o iluzie? Este o formă primitivă de a înțelege relația dintre om și natură? Ioan Petru Culianu a fost unul dintre puținii istorici ai religiilor care au încercat să înțeleagă fenomenul magiei din chiar interiorul ei. Citindu-i volumele, ai, nu de puține ori, senzația că magia e, dincolo de orice îndoială, un fenomen real și că toate credințele și ereziile aveau doza lor de adevăr. Mai jos nu voi face o cronică a volumului „Eros și magie în Renaștere. 1484”, am scris despre el în alte locuri, ci voi lista câteva elemente care țin de partea practică a magiei, elemente regăsibile în acest volum al lui Culianu. Cu alte cuvinte, voi încerca să vă fac să simțiți magia.
I.P. Culianu repetă neobosit, de câte ori are ocazia, în textele sale, că magia este tranzitivă, asta pentru că emoțiile pe care le generează sunt tranzitive. Emoțiile, trebuie spus, sunt generate cu ajutorul fantasmelor, iar magia este acea operație care lucrează cu fantasme, acționând exclusiv pe teritoriul specific acestora, imaginația. Cu alte cuvinte, magicianul, cu ajutorul fantasmelor, poate acționa asupra altor indivizi sau asupra lumii fizice. Magicianul este, iată, un operator puternic, capabil să genereze în mod voluntar fantasme pe care le dirijează după voie. Dacă nu ar fi bine controlate, fantasmele, capricioase, ar invada conștientul, producând ceea ce numim în termeni medicali schizofrenie: „Operatorul schizofrenic este acela pe care fantasmagoria interioară sfârșește prin a-l domina, impunându-i-se ca o prezență străină” (I.P. Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”).
Citește aici articolul complet
2. Ioan Petru Culianu și Mircea Eliade: continuități și rupturi
VIDEO: „Intrare liberă – Despre relația dintre Mircea Eliade și I.P. Culianu”
Vă invităm să urmăriți ediția „Intrare liberă” din 25 martie, TVR Cultural, dedicată cărții lui Bruce Lincoln despre Eliade și Culianu: „Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” (Polirom, 2024).
Moderatoare: Mirela Nagâț.
Cu: scriitorul și istoricul religiilor Andrei Oișteanu, istoricul literar Oana Soare (cercetătoare la Institutul G. Călinescu), istoricul Cristian Vasile (cercetător la Institutul N. Iorga), scriitorul Raul Popescu (editor coordonator Literomania, autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic”, Eikon, 2017) și istoricul Cristian Manolachi (autorul volumului ,,Revolverul Arhanghelului: Mișcarea Legionară și mistica asasinatului politic”)
AUDIO: „Revista literară radio”, despre volumul „Secrete, minciuni și consecințe” de Bruce Lincoln
„Este un demers binevenit, un demers care cumva îl continuă pe cel al lui Ioan Petru Culianu, care ar fi dorit să publice articolele în chestiune ale lui Mircea Eliade din 1937 – 1938. Este vorba despre o serie de articole pro legionare. Ioan Petru Culianu, din diverse motive, nu a reușit să facă acest lucru. Îl avea alături și pe Matei Călinescu. Ceea ce este interesant este că această carte a lui Bruce Lincoln vine și ca o replică la cartea lui Ted Anton, ”Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu”, apărută în anii 1990, cartea care l-a impus atenției publicului românesc, dar și publicului din afară pe Ioan Petru Culianu, despre care știam destul de puține lucruri în anii 1990”, spune scriitorul Raul Popescu, autorul volumului ”Ioan Petru Culianu: ipostazele unui eretic” publicat în 2017, în dialogul cu Georgeta Drăghici din emisiunea Revista Literară Radio despre „Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”, de Bruce Lincoln, volum apărut la Editura Polirom în 2024, în colecția „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, tradus din limba engleză de Sorana Lupu.
„Volumul nu este o noutate pentru cercetătorii din România, trebuie să ținem cont că este scrisă pentru un public din afara României, mai puțin familiarizat cu istoria României, cu istoria interbelică a României (…) totuși este foarte bună prin directețea ei, prin dovezile pe care Bruce Lincoln nu ezită să le pună în carte și analiza tăioasă pe care acesta o face bazîndu-se pe articolele lui Eliade, pe dovezile care au mai ieșit între timp la iveală.
Ce aduce nou cartea a lui Bruce Lincoln este această analiză a relației dintre maestru și discipol, dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu și modul în care surprinde aproape milimetric schimbările de atitudine dintre cei doi avînd în vedere faptul că Ioan Petru Culianu a fost prins la mijloc în acest joc al dezvăluirilor.”
Bruce Lincoln este istoric al religiilor, a fost studentul și doctorandul lui Mircea Eliade la University of Chicago, unde a și predat pînă în 2017.
AUDIO: „Club Cultura”, despre volumul „Secrete, minciuni și consecințe” de Bruce Lincoln
Vă invităm să ascultați emisiunea „Club Cultura” (Radio România Internațional, realizatoare Christine Leşcu), unde s-a discutat despre cartea scrisă de istoricul religiilor Bruce Lincoln, „Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” (Polirom, 2024).
Invitați: Raul Popescu, autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” și istoricul Cristian Vasile
Mircea Eliade, între admirație și contestare
de Raul POPESCU
Cartea lui Matei Călinescu „Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecţii”, apărută în 2002 la editura ieşeană Polirom, are la bază un eseu scris pentru un alt volum, „Fiction and History: Essays in Memory of Ioan Petru Culianu”, coordonat de Sorin Antohi şi apărut în 2001 la Nemira. Modest, Matei Călinescu, îşi numeşte cartea eseu şi o consideră un „post-scriptum subiectiv” la „Rereading” [1]. Pe lângă analizele minuțioase ale prozei lui Eliade, autorul surprinde și comentează, în volumul său, câteva momente-cheie care au marcat relația de tip maestru-discipol dintre Mircea Eliade și I. P. Culianu.
Nu scapă evocării nici perioada în care Culianu se afla pus într-o situaţie delicată față de Eliade, după ce aflase despre trecutul cu iz legionar al acestuia. Fidel maestrului său, Culianu l-a apărat o perioadă destul de lungă, deşi se simţea prins la mijloc, între datorie şi dorinţa de a cunoaşte adevărul despre derapajul politic al lui Eliade din anii ’30. A aflat despre cele câteva articole din „Buna Vestire” semnate de tânărul Mircea Eliade, însă credea în continuare în nevinovăţia acestuia, blamând contextul unor vremuri tulburi. Mai mult, a plănuit, împreună cu Matei Călinescu, să publice articolele cu pricina într-un volum cu o prefaţă scrisă de Culianu însuşi: „Este evident – precizează Matei Călinescu – că poziţia în care se afla Culianu era foarte delicată. El voia, desigur, să-l disculpe pe maestrul său de bănuieli de «antisemitism»”[2]. Christinel, soţia lui Eliade, l-a tratat pe Culianu, după acest episod, cu răceală, ba chiar ostil. Se pare că Eliade însuşi nu-l mai agrea, ne spune Matei Călinescu, deşi îl desemnase executor testamentar şi îl numise moştenitorul său intelectual. Lui Culianu nu i-a fost iertată îndepărtarea de maestru. Mai mult, I. P. Culianu, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, îi opune lui Ulise, modelul de exilat paradigmatic propus de Mircea Eliade, un alt model, cel al exilatului-martor, cazul lui Elie Wiesel. Îndepărtarea de Eliade a dus, în cazul lui Culianu, şi la o „revizuire interioară a canonului românesc”.
Citește aici articolul complet
Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (I)
de Raul POPESCU
Atât Mircea Eliade, cât şi Ioan Petru Culianu au avut nişte destine ieşite din comun, destine care, la un moment dat, s-au intersectat. La 17 ani, Culianu citeşte prima carte de Eliade (pare-se că ar fi vorba despre „Comentarii la legenda Meşterului Manole”). Au urmat apoi alte volume pe care tânărul Culianu le-a devorat pur şi simplu, fascinat de universul care i se propunea, un univers diferit de realitatea cruntă din România comunistă. I se propunea, practic, o posibilitate de evadare, posibilitate venită din partea unui spirit afin. Între cei doi, în timp, se va lega o prietenie nelipsită de tensiuni şi umbre, o relaţie sinuoasă de tip maestru-discipol. Voi vorbi despre această relaţie din perspectiva textelor lui Culianu despre Eliade şi opera acestuia, dar şi din perspectiva corespondenţei dintre cei doi, corespondenţă care se întinde pe mai bine de zece ani.
P. Culianu a fost, şi nu cred că mă înşel, primul român care a scris, până în 1978, o monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată „sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”. În România, Mircea Eliade a fost un scriitor prohibit până în anii ’60 ai secolului trecut, iar cercetătorilor occidentali care s-au ocupat de opera eliadiană le erau necunoscute scrierile de până la plecarea din România a acestuia. În plus, materialul pentru monografie s-a îmbogăţit în perioada în care Culianu a stat în preajma lui Eliade, în 1975, invitat fiind în calitate de cercetător postdoctoral (pro forma) la Divinity School. Volumul lui Culianu era, în aceste condiţii, fără a exagera, una dintre cele mai complete dintre toate apariţiile de până atunci, – majoritatea fiind, de altfel, articole sau eseuri – în ceea ce priveşte scrierile lui Eliade. I. P. Culianu este unul dintre primii intelectuali români care a scris deschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. Încă din acest volum, tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani la apariţia, în 1978, a monografiei, se distanţează critic de cel datorită căruia a ales calea studiului istoriei religiilor.
Citește aici articolul complet
Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (II)
de Raul POPESCU
Corespondenţa Eliade-Culianu, publicată într-o primă ediţie în 2004, la Editura Polirom, cu titlul „Dialoguri întrerupte”, dă, la rându-i, socoteală de felul în care relaţia celor doi a evoluat în timp. În momentul începerii corespondenţei, adică în 1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar Culianu, douăzeci şi doi. Primul era un savant consacrat, cel de al doilea, un bursier al Universităţii din Perugia, statut care va degenera în cel de imigrant. I. P. Culianu era interesat de o carieră în domeniul istoriei religiei, Eliade era interesat de un urmaş, de un continuator. Încă din primele textele, Mircea Eliade realizează vastul potenţial intelectual al tânărului Culianu, permiţându-şi într-o epistolă din 7 noiembrie 1972 să facă o predicţie care, nu peste mulţi ani, se va adeveri: „Pentru vârsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, o dată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios”. În 1973 însă, situaţia lui Culianu, ca imigrant, devenise insuportabilă. Timp de cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă, lipsa unei perspective profesionale îl copleşesc pe tânărul ambiţios, ceea ce îl va împinge la un gest extrem: tentativa de suicid din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel credinţei sale că răul nu este decât o altă faţă a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[…] m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întâmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani… Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atâtea încercări, încât nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întâlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute” (13 iunie 1973). Generozitatea lui Eliade, despre care scrie şi Matei Călinescu în prefaţa sa la volumul „Dialoguri întrerupte…”, s-a manifestat şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări, sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală încadrare universitară (de preferat în SUA). În octombrie 1973, I. P. Culianu este admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască decent până 1976. Tot în această perioadă se orientează, influenţat de Ugo Bianchi, spre studiul gnosticismului.
Citește aici articolul complet
Secretul savantului (I)
de Raul POPESCU
Publicarea, în 2024, la Oxford University Press, a volumului „Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protege’s Unsolved Murder” de Bruce Lincoln, volum apărut și la noi în 2024, în Colecția „Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom, în traducerea Soranei Lupu („Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”), constituie, dintr-un anumit punct de vedere, un eveniment. Trebuie să fim conștienți că nu mai putem vorbi la fel ca acum cinci, zece sau douăzeci de ani nici despre Mircea Eliade și nici despre discipolul acestuia, Ioan Petru Culianu. Informațiile aduse de Bruce Lincoln despre cei doi nu sunt inedite, dar ele niciodată până acum nu au fost spuse răspicat, asumat, deși nu era vorba de lipsa dovezilor – articole, documente etc. Altfel zis, da, se cunoașteau și se cunosc foarte multe despre legăturile lui Eliade cu mișcarea legionară, știm că Ioan Petru Culianu, fidel, și-a apărat în numeroase rânduri, prin diverse justificări, maestrul. Știm, de asemenea, că I.P. Culianu împreună cu Matei Călinescu pregăteau un volum cu articolele prolegionare ale lui Eliade. Cu toate acestea, nimeni de la noi, în afară de Marta Petreu sau Andrei Oișteanu, nu a scris ceva comparabil cu cartea din 2024 a lui Bruce Lincoln, în care ezitările și răstălmăcirile să fie zadarnice în fața unor mărturii și probe irecuzabile. De apreciat, însă, încă o dată, tonul clar și direct al lui Bruce Lincoln.
Citește aici articolul complet
Secretul savantului (II)
de Raul POPESCU
Asemenea multor intelectuali ai generației sale, Mircea Eliade era fascinat de profesorul și mentorul său Nae Ionescu, profesor universitar dar și editor, între 1926 și 1934, al ziarului de dreapta „Cuvântul”, unde Eliade se număra printre principalii colaboratori. Tot acolo, la „Cuvântul”, colabora și Mihail Sebastian, un alt discipol al lui Nae Ionescu – singurul evreu, de altfel, din cercul acestuia. Faptul că s-a numărat, pentru o vreme, printre preferații lui Nae Ionescu, nu l-a ferit pe Sebastian, însă, de probleme. Apariția romanului „De două mii de ani”, în 1934, a stârnit o adevărată controversă care i-a avut în centru pe autor, adică pe Mihail Sebastian, și pe Nae Ionescu, care a scris prefața romanului, o prefață în care Nae Ionescu arăta, pur și simplu, așa cum bine observă Bruce Lincoln, „de ce suferința evreilor este inevitabilă și ireversibilă”. O lovitură, pur și simplu, pentru Sebastian.
În 1972, numele lui Mihail Sebastian, care murise în 1945, se regăsește din nou în mijlocul unui scandal. În primul număr al revistei israeliene „Toladot”, apare un „Dosar Mircea Eliade”, în care autorul, Theodor Lavi, citează pasaje din jurnalul, pe-atunci necunoscut, al lui Mihail Sebastian, din care se desprinde imaginea unui Eliade antisemit. Articolul a fost publicat după ce Gershom Scholem, unul dintre cei mai importanți experți în misticismul evreiesc, ar fi contribuit la o Festschrift în onoarea lui Eliade. Interesant, totuși, este că în ianuarie 1971, în „Magazin istoric”, Miron Constantinescu, politruc de vază al regimului comunist, aducea în atenție, înaintea lui Theodor Lavi, care de altfel îl și citează, trecutul legionar al lui Eliade, în articolul „Garda de fier sub judecata istoriei” – un amănunt pe care Bruce Lincoln îl menționează – ce-i drept, într-un mod extins – doar în notele volumului său „Secrete, minciuni și consecințe…”.
Citește aici articolul complet
Ioan Petru Culianu, văzut de Monica Lovinescu
de Raul POPESCU
În „Jurnal inedit (2001-2002)” (Humanitas, 2014), Monica Lovinescu, intransigentă, dar și loială unor vechi prietenii, își expune în mod evident simpatiile și antipatiile. Atitudinea sa este justificabilă, însă – și asta i se poate reproșa cu asupra de măsură Monicăi Lovinescu în notațiile sale – prea puțin fondată pe criterii obiective. Legăturile strânse, rezistente în timp, cu vechi membrii ai exilului românesc, ca Eliade, Ionesco etc., i-au impus un anumit tip de atitudine față de biografia și opera acestora. Defăimarea lor ar fi însemnat și defăimarea exilului românesc, a ceea ce el a însemnat: rezistența în fața puterii comuniste din România. O verigă slabă ar fi compromis probabil întreaga mișcare de rezistență.
Pe de o parte, teza Monicăi Lovinescu este una pertinentă: toate acuzațiile de fascism, toate aluziile la ororile fasciste, imediat după 1989, nu fac decât să arunce într-un plan secund crimele de o jumătate de secol ale comunismului. Este vorba, mai exact, despre o deresponsabilizare a comunismului. Autoarea, din această perspectivă, are dreptate să afirme într-un text din volumul „Diagonale”: „A ne preface că ieșim azi dintr-o jumătate de secol de fascism (singurul capabil de crime), nu de comunism, ce n-ar fi comis decât biete «erori», ar însemna a ne clădi viitorul pe o nouă iluzie”. Focusarea aproape exclusivă pe trecutul legionar al scriitorilor interbelici, o tactică practicată cu succes și de comuniști în cazul unora dintre acești scriitori, are drept unic scop, crede Monica Lovinescu, distragerea atenției de la un trecut mai apropiat și la fel de odios ca fascismul: „S-ar putea spune că, în timp ce de-a lungul realismului socialist, evacuasem obligatoriu orice referință la perioada interbelică, din 1990 încoace facem același lucru cu cea comunistă, referindu-ne, cu titlu de exemplu, doar la interbelic”.
Citește aici articolul complet
3. Proza lui Ioan Petru Culianu
Ioan Petru Culianu şi Stăpânul Sunetului
de Raul POPESCU
Abu Yusuf Yaqub ibn Ishaq al-Sabah al-Kindî – matematician, astrolog, medic –, personalitate prodigioasă a culturii arabe din secolul al IX-lea, mulţi ani truditor la Casa Înţelepciunii din Bagdad, institut academic înfiinţat de califul abbasid Al-Mamun, este autorul a peste 200 de volume. Cu toate astea, după moarte, faima sa va fi eclipsată de filosofi ca Al-Farabi sau Avicenna.
Într-o nuvelă de Ioan Petru Culianu, al-Kindî este redat în ipostaza de Stăpân al Sunetului. Dacă e să dăm crezare celor din cartea „Scopul Legii”, „compusă către începutul secolului al XI-lea de tozgreciţii din Maghreb” şi rezumată în „Cartea Timpurilor Intermediare” a tozgrecitului fatimid al Adamî, este vorba despre un statut important în tradiţia islamică:
„Căci în afară de Mahomed zis Rasûl, nu e suflet mai mare decât acela al Stăpânului Sunetului, care a fost negrul Sa’îd ibn Misjah, apoi persanul al-Mawsilî, apoi al-Kindî, apoi însuşi Mahdî, cel ce a fost, cel ce este sub numele de Toz-Grec şi cel ce va fi ca să împlânte stindardul verde pentru toată veşnicia pe ruinele acestei lumi. Iar unii spun că acelaşi suflet s-a manifestat în cei paisprezece Imami, cei ascunşi şi cei revelaţi…”
Descrierea lui al-Kindî nu este tocmai una măgulitoare, dar fiind vorba despre un înţelept, totul are o justificare: „Iar al-Kindî fu zgârcit, căci îşi dădea seama că în stadiul în care ajunsese nu mai trebuia să se cheltuiască în nici un fel, ci trebuia să păstreze totul pentru sine însuşi, întru veşnica glorie a lui Allah, cel Milostiv”.
Descoperirea esențială a lui al-Kindî a fost, pare-se, aceea că totul poate fi pre-văzut, că totul, adică, a fost decis în mod irevocabil de către o voință universală (ca s-o numesc așa): „A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja stabilit”.
Citește aici articolul complet
4. Ioan Petru Culianu – personaj cultural, personaj literar
VIDEO: Remember Ioan Petru Culianu
Sâmbătă, 18 ianuarie 2025, în Sala Perpessicius, Sediul MNLR, strada Nicolae Crețulescu 8, a avut loc un Remember Ioan Petru Culianu la care au fost invitați Șerban Anghelescu, Andrei Oişteanu, Horia-Roman Patapievici (Zoom), Raul Popescu. Moderator: Călin-Andrei Mihăilescu.
Vă invităm să urmăriți înregistrarea video a evenimentului, înregistrare postată pe canalul YouTube al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Sâmbătă, 18 ianuarie 2025, în Sala Perpessicius, Sediul MNLR, strada Nicolae Crețulescu 8, a avut loc un Remember Ioan Petru Culianu la care au fost invitați Șerban Anghelescu, Andrei Oişteanu, Horia-Roman Patapievici (Zoom), Raul Popescu. Moderator: Călin-Andrei Mihăilescu.
Vă invităm să urmăriți înregistrarea video a evenimentului, înregistrare postată pe canalul YouTube al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Personajul Culianu
de Raul POPESCU
Am început teza mea de doctorat în 2011, când aveam deja la îndemână mare parte din cărțile apărute în Colecția „Ioan Petru Culianu” de la Polirom, dar și antologiile de la Nemira dedicate istoricului român al religiilor. Mi-am dat seama, însă, că acest material nu era îndeajuns. Aveam de pregătit o teză de filologie și m-am trezit aruncat într-un domeniu prea puțin familiar – istoria religiilor. Iar din istoria religiilor, trebuia să aflu mai multe, în principiu, despre gnosticism și Renaștere. În ceea ce privește Renașterea, știam că I.P. Culianu era interesat în mod special de magie. M-am documentat cât am putut de mult, încercând să reconstitui un traseu intelectual profund, complex, original, dar și minat, cu zone gri, în care nu de puține ori simțeai că ieși din teritoriul sigur al informației și al teoriei pentru a intra într-unul în care acționează alte forțe, foarte vii încă și în zilele noastre – cel al fantasmelor, al acelor forțe care intervin, violent deseori, atât în viețile noastre private, cât și în viața colectivă, cea a maselor, a grupurilor etc.
Mi-am mai dat seama de ceva. Nimeni până la acea dată nu a încercat să prindă într-o singură carte toate domeniile de activitate sau de interes ale lui Culianu: istoria religiilor, literatura, dar și partea de eseistică/jurnalism. Toate acestea, credeam pe-atunci și încă mai cred, sunt esențiale în conturarea unui portret cât mai apropiat de realitate al celui care a fost Ioan Petru Culianu. În plus, mai aveam o problemă, destul de agasantă, recunosc. Îi citisem cărțile, am citit despre el, dar Culianu rămânea, pentru mine, un personaj aproape fără chip și fără voce. La modul propriu! În toate volumele erau cam aceleași poze, vreo două-trei, în care personajul meu părea că are, de fiecare dată, alte trăsături – un chip aflat parcă într-o continuă metamorfoză.
Știam că există înregistrări cu vocea lui Culianu, dar nu am reușit să dau de ele. Într-o epocă în care găsești absolut orice pe internet, în special pe YouTube, nu exista, și nici acum nu cred să existe, măcar o înregistrare audio, nu mai zic de una video. Din acest punct de vedere, Culianu al meu nu părea a fi din secolul XX, ci dintr-un alt secol. Între timp, în ianuarie 2025, a fost difuzat pe Radio România Cultural un scurt fragment din interviul luat de Gabriela Adameșteanu, în 1991, lui I.P. Culianu.
Citește aici articolul complet
Ereticul Culianu şi lumea de dincolo
de Raul POPESCU
Romanul „Migraţii” de Laurenţiu Orăşanu, apărut la Editura Eikon, în 2015, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu un personaj aparte prin destinul său: Ioan Petru Culianu. Un ambiţios şi competent istoric al religiilor, discipol al lui Mircea Eliade, pasionat de ocultism, I. P. Culianu şi-a găsit sfârşitul în 1991, la numai 41 de ani, asasinat în toaleta Universităţii Divinity School din Chicago. Era o zi de mai: 21 mai, când sunt sărbătoriţi, în tradiţia ortodoxă, sfinţii Constantin şi Elena. Asasinul nu a fost găsit, iar dacă au mai apărut, între timp, elemente noi în acest caz, ele nu au fost date publicităţii. Volumele sale de istoria religiilor au un iz revoluţionar, prin impunerea ştiinţelor cognitive ca instrument de lucru în studiul religiilor, dar mai fascinant decât opera sa rămâne, pentru mulţi, însuşi autorul. Era inevitabil ca, odată cu trecerea timpului, I. P. Culianu să se transforme într-un personaj literar. În această postură îl întâlnim la Claudio Gatti (în thrillerul esoteric „Prevestirea”), la Norman Manea (în romanul „Vizuina”), la Andrei Codrescu (în romanul „M@sia”), la Ruxandra Cesereanu (în volumul „Un singur cer deasupra lor”), la Caius Dobrescu (în romanul „Minoic”) şi, nu în cele din urmă, la Laurenţiu Orăşanu (în romanul „Migraţii”).
Cum era de aşteptat, I. P. Culianu a intrigat cel mai mult prin pasiunea sa excentrică pentru ocultism şi, mai ales, pentru lumea de dincolo (să nu uităm că ultima carte a lui Culianu, apărută postum, chiar aşa se numeşte: „Călătorii în lumea de dincolo”). Nici în romanul lui Orăşanu, lucrurile nu stau altfel. Biografia lui Matei Gorganu, personajul inspirat de Culianu, are foarte multe în comun cu biografia adevăratului Culianu. Să vedem despre ce este mai exact vorba.
Citește aici articolul complet
5. Ioan Petru Culianu și politica
Ultimul interviu cu Ioan Petru Culianu
Gabriela Adameşteanu a fost, din câte cunosc, ultimul jurnalist care l-a intervievat pe Ioan Petru Culianu. Se întâmpla în decembrie 1990, la Chicago. Interviul a apărut în anul următor, adică în 1991, în revista „22”. Despre același interviu, Gabriela Adameșteanu scrie și în volumul „Anii romantici”, apărut în 2014, la Editura Polirom.
Începutul anilor ’90, euforic, extatic, haotic, are la Gabriela Adameşteanu o coloratură nostalgică, motiv pentru care a numit acei ani „anii romantici”. Volumul din 2014 semnat de Gabriela Adameșteanu, „Anii romantici”, surprinde efervescența (mai ales a) tinerilor în faţa unei libertăţi câştigate cu greu, o libertate nouă pentru ei, dar şi naivitatea lor în acei „ani romantici” – ironia titlului este evidentă! –, în faţa unei realităţi mult mai complexe decât părea la o primă vedere. Această naivitate a fost urmată, în mod firesc, de deziluzii şi regrete. Despre iluzii şi deziluzii este vorba şi în cartea Gabrielei Adameşteanu: „Mai este un lucru care mi-a devenit tot mai evident pe măsură ce scriam. Naivitatea mea de atunci, care nu era doar a mea. A atâtor oameni de bună-credinţă care «s-au implicat» în presă, în asociaţii civice din anii ’90 într-un mod de neînţeles de o parte din contemporanii lor şi de mulţi din generaţiile următoare. Am devenit conştientă de dorinţa de a trimite la coşul de gunoi al istoriei efortul idealist al acelor ani, cu binele şi, eventual, răul făcut. Cartea era gândită şi parţial scrisă în momentul când am simţit contextul defavorabil şi mi-am spus: asta e, încă o deziluzie”.
Dacă Gabriela Adameşteanu, în decembrie 1990, aflată pe tărâm american, era încă sub impresia celor întâmplate în decembrie 1989, victimă a unor speranţe care, mai încolo, s-au dovedit simple iluzii, Culianu, plecat deja de douăzeci de ani din ţară, obişnuit cu un fel pragmatic de a privi lucrurile, dincolo de orice iluzii sau înşelătorii, este tocmai opusul Gabrielei Adameşteanu. Sceptic, cu alura unei persoane care pare a şti mai multe decât spune, Culianu, în interviul din 1990, pare un personaj straniu care, asemenea lui Tozgrec, unul dintre eroii povestirilor sale, surprinde prin capacitatea de a lăsa impresii diferite despre el însuşi, părând de o vârstă incertă, mai tânăr sau mai în vârstă, în funcţie de cei care îl descriu. Deşi, în 1990, I.P. Culianu împlinise patruzeci şi unu de ani, Gabriela Adameşteanu recunoaşte că acesta părea cu zece ani mai tânăr. Era un tânăr intelectual bine integrat în mediul american, care se purta cu o dezinvoltură prea puţin prezentă, cel puţin în acea perioadă, la imigranţii/exilaţii din estul Europei: „Culianu mi s-a părut dintotdeauna al locului unde l-am întâlnit. Aşa l-am şi imaginat, văzându-i modul dezinvolt cum se mişca (corpul, hainele, mişcările – sportive, flexibile –, ca şi pantofii moi). M-am bucurat că nu purta pe el marca exilului pe care eu, venită din lumea Estului, o întrezăream, totuşi, din detalii imperceptibile, mişcări stângace, haine banale, la cei plecaţi”.
Citește aici articolul complet
„Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (fragment)
Piesele de rezistenţă ale volumului „Păcatul împotriva spiritului” (Editura Nemira, Bucureşti, 1999) sunt textele publicate de I. P. Culianu în săptămânalul „Lumea liberă românească” din New-York, în rubrica „Scoptophilia” (numele rubricii provine din greacă şi se referă la „plăcerea de a privi”, termen care la Freud a căpătat o notă lascivă, fiind echivalent cu „voyeurism”). Aceste texte reflectă o preocupare sinceră pentru cele ce se întâmplau (sau nu se întâmplau) în România comunistă. Distanţa de casă nu l-a făcut, cum s-ar putea crede, mai puţin patriot pe tânărul care plecase în 1972 cu o bursă de studii în Italia.
Condiţia de exilat, pentru Culianu, a fost una incomodă, plină de temeri, chiar şi la aproape douăzeci de ani de la plecarea sa din România. În încercarea de a-l îmblânzi, a înzestrat statutul de exilat, sub influenţa lui Mircea Eliade, cu valori iniţiatice, considerând, într-un text din 1975, că „există anumite scheme psihice persistente ale situaţiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului aproape un privilegiu cosmic”. Din această perspectivă, exilatul devine un erou supus probelor iniţiatice:
„Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimţită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare […]. Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal”, evadează „într-un alt tărâm”, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le înveţe şi să le accepte prin suferinţă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic. Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei iniţieri virile. […] Ar fi inutil de arătat toate implicaţiile psihologice ale „eroului” – fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această condiţie. Ceea ce merită revelat este autenticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.”
Este vorba, în cele din urmă, despre o „situaţie de o radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca pe o suferinţă, [exilatul, n.m.] trebuie s-o asume cu orgoliu”.
Citește aici articolul complet
„Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (II) (fragment)
Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.
Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă.
Citește aici articolul complet