Atelier Literatura la feminin Nr. 164

Masca

În ParadisLand nou-născuții sunt conectați din prima zi la un film viu colorat care explică universul prin imagini și se oprește în ultima parte la apariția vieții în oceanul planetar și la evoluția ei de-a lungul timpului. Istoria sângeroasă a omului, cea mai bizară dintre viețuitoare, nu ocupă decât câteva minute. E o amintire oarecum neliniștitoare a unei lumi născute în sânul naturii ca o floare exotică și otrăvitoare. Totul e altfel acum. Din vechea suferință n-a mai rămas decât o tristețe ușoară care dă farmec bucuriei constante și generale. Se manifestă zilnic ca un ritual, când soarele se topește în apă și se lasă seara. E momentul preferat al lui Ioan. Stă pe terasa casei din lemn de pe plajă. Sarea marină scânteiază la răstimpuri pe masă sau pe balustradă. Mii de licurici vesperali,  abia vizibili, împrăștiați peste tot. Se gândește că masca e tot un semn al acestei tristeți care nu mai are aproape niciun sens. Apoi uită. E abia vizibilă, o umbră pe care creierul o proiectează în zona nasului și a gurii, de câte ori iese din vreun interior securizat. Din toate pericolele de altădată n-a mai rămas decât virusul cu care conviețuiesc de câteva secole, îmblânzit, dar nemuritor. A apărut într-o piață asiatică, demult, într-o țară în care oamenii consumau cu mare plăcere supă de șoarece zburător, un mamifer zburător, de noapte, dispărut între timp. Trăia în peșteri. Și-a adus aminte de el la prima experiență sexuală. După câteva femei de vârsta lui, a renunțat și a ales reproducerea in vitro, pe care o tot amână. Există ceva în om ireductibil la natură și care se-ntoarce, adesea, împotriva ei. Acest „ceva”, nu știe ce, a condus la o uriașă producție de narațiuni mitice, pacificatoare în intenție, cu urmări dezastruoase în realitate.

Ieri-seară a înotat cu Maria până în largul mării care acoperă planeta aproape în întregime. Nu mai există decât câteva insule la mare distanță una de alta, dar oamenii se pot vedea oricând datorită extraordinarei dezvoltări tehnologice. Tot ceea ce ține de nevoile imediate se rezolvă prin circuite neuronale perfecționate de-a lungul timpului, adaptate la structura genetică moștenită. Ultima seară. Știa că vrea să plece. Se cunoașteau din copilărie. Aveau amândoi același tip de mască, una al cărei aer imita foarte bine atmosfera marină, cel puțin așa li se spusese. Mulți părinți alegeau miresme de flori sau de fenomene dispărute ale naturii –  aerul pur și răcoros de după ploaie se bucura de un succes enorm – . Câțiva preferau amprenta olfactivă mai vagă a pietrelor sau a unor animale reale cândva sau doar închipuite. Se vedeau aproape zilnic, dar nu simțise nevoia niciodată să facă sex cu ea. I s-ar fi părut ciudat. Nu regăsea nimic în trupul zvelt, de androgin mereu tânăr, din agitația întunecată, stârnită în el de atâtea necunoscute. I s-ar fi potrivit ca mediu de viață mai degrabă aerul decât marea, i-a spus ieri. Semeni cu o pasăre. Te înșeli, atât a zis, te înșeli. Care aer? Nu mai există aer. Fără mască, nu putem respira. Dar nu s-a gândit ea la asta. El s-a gândit. Simțea din când în când că se sufocă. Ca în seara asta când e deja departe. Puterea lor de a anula distanțele fizice într-o clipă nu le folosește la nimic. Ar fi vrut să scape de umbra din jurul gurii, era ca și cum l-ar fi condamnat cineva la tăcere și la singurătate. Ca și cum i-ar fi condamnat cineva. Dar nu tăcerea îl apăsa. De altfel, toți vorbeau puțin și era bine. Doamne, ce zgomotoși și agitați erau oamenii de altădată! Unii nu apucau într-o viață să se uite nici măcar o dată nemișcați la linia orizontului. Acolo unde cerul se-ntâlnește cu marea.  Incoerenți, nestatornici, imprevizibili. Și violenți. Nu, nu putea să respire destul, deși nu respirase niciodată altfel. Ciudată senzație…

Maria se hotărâse să renunțe la mască. În ParadisLand exista de multă vreme un echilibru perfect între regulile majorității și nevoile puținilor rebeli care gândeau altfel. Cine își asuma riscul morții prin sufocare avea la dispoziție o insulă din nordul extrem, cu atmosfera ceva mai curată datorită temperaturilor scăzute. Se zvonea că, după câțiva ani, copiii celor care au colonizat spațiul acela straniu, unde mai exista gheață, ar fi dobândit imunitatea care făcea virusul inofensiv, dar nu se mai întorsese nimeni de acolo. Poate era tot o poveste, pentru că, din ce a lăsat în urmă civilizația stinsă, nimic nu era mai rezistent ca apetitul pentru himere. După câteva ture de înot până departe, în larg, s-au așezat pe nisip ca să privească soarele care cobora la orizont și culorile schimbându-se dintr-o clipă în alta, până n-a mai rămas decât un albastru întunecat, ca-n nopțile mai puțin luminoase. Maria ținea ochii închiși, în timp ce-i privea trupul bronzat cu urme albe de sare. Ar fi putut să-l atingă, s-o oprească. Este mai bună o singurătate în doi. Sau poate că nu. La ce bun? Înainte nu exista decât aceeași zi de bucurie calmă, până când trupurile se degradau pe nesimțite și se lăsau duse de valuri, înghițite de ele. Au stat așa până s-a făcut noapte și marea a devenit argintie în lumina de lună. Când l-a privit, și-a dat seama că de pe fața ei dispăruse umbra. Gura femeii semăna cu o floare roșie, exotică și otrăvitoare.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: