Copilot în viața mea Coronavirus Nr. 195

Eu, tu și covidu’. O istorie a covidului într-un discurs de cârciumă (II)

Iată cum, ușor, ușor se împlini un an de viețuire a noastră cu covidu’. Acest virus buclucaș, care se schimbă de la o zi la alta precum softul la telefoanele mobile, precum vântul de iarnă care bate diferit de la o zi la alta. Bineînțeles că, la fel ca în fotbal și politică, covidul a născut specialiști eminenți cu păreri eminente susținute patetic, până la absurd.

Cred că, din toată virusologia accesibilă omului de rând, acesta este cel care are aerul cel mai conspirativ și la care scenarita se manifestă apoteotic. Aici, toți „balaurii” pe care mintea noastră îi poate scorni s-au manifestat plenar și, culmea, toată pleiada imensă de scenarii este susținută cu așa ardoare de autori că mai, mai îți vine să îi crezi pe fiecare în parte.

Trebuie să mărturisesc, încă de la început, că am trecut prin covid şi nu printr-o formă tocmai simplă, dar asta nu m-a speriat şi nu m-a trecut la categoria drobului de sare din povestea lui Creangă. De aceea pot să vorbesc din perspectiva experienței acumulate din toate punctele de vedere: pre-, în și post-covid.

Dar „medalia” cu care te înzestrează covidul are pe o față problemele medicale și pe revers reacțiile și comportamentul societății, al oamenilor.

Totuși, ce se întâmplă cu omenirea? Cine este „eu”? Cine este „tu”? Și… cine este „covidu’”?

Un aspect interesant al acestei perioade este că se încearcă schimbarea celei mai vechi paradigme a societății: comunitatea și comuniunea. Da. Este foarte adevărat că omenirea s-a dezvoltat și a evoluat pe baza comunității, dar nimeni nu și-a imaginat ce ar crea lipsa ei. Nici un mare filozof, scriitor sau regizor de film nu a imaginat cum ar fi o omenire unde oamenii nu se întâlnesc, unde nu își pot exprima părerile în fața unui auditoriu viu. Bine… a avut niște „scăpărări” Silvester Stallone în „Demolition Man”, dar mici. Astfel, covidul a creat panici datorate necunoașterii, invizibilității lui sau ipohondriei omului.

Panica creată de covid aduce un prim real „beneficiu”: faptul că am învățat ce este și cum se face spălatul pe mâini. Peste tot vedem instrucțiuni despre spălatul pe mâini și despre utilizarea săpunului. Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că celebra întrebare de înainte de masă „Te-ai spălat pe mâini?” va deveni un laitmotiv mondial. Dar, văzând acest panaceu anti-covid, bineînțeles că mi-am pus întrebarea: În India, unde este o cișmea la zece sate, cum se spală lumea pe mâini?

Tot în acest context se află și dezinfectantele. Înainte păreau ciudați cei care, prin diverse locuri, scoteau un borcănaș din acela cu gel dezinfectant și își dădeau pe mâini, iar borcănașele stăteau cu lunile pe rafturile supermarket-urilor, indiferent că erau undeva prin magazin sau că erau chiar în văzul tuturor, lângă casa de marcat. Eheee, neicușorule! Păi, imediat ce a venit covidu’, primele care au dispărut au fost sticlele de spirt. Toată lumea își făcea duș cu pulverizatoarele pline cu loțiune albastră, dându-și pe cap, pe mâini, pe haine, pe obiecte. Văzând că spirturile dispar, lumea coboară ștacheta și curăță rafurile cu soluții de spălat geamuri casnice sau auto. Dar… surpriză! Când euforia „spirtică” era mai în floare, autoritățile anunță că spirtul nu e bun. Toată lumea abandonează spirtul și se repede la flacoanele cu gel. Dispar și astea. Dar… surpriză! Iar! Autoritățile intervin din nou și spun ca acele geluri sunt antibacteriene și ăsta e virus! Ha! Panică! Ce ne mai rămâne să „vandalizăm”? Clorul! Atac masiv asupra clorului la sticle și a pastilelor care se diluează în apă… Văzând că și astea se epuizează cam repede și nemaiștiind unde să își exprime panica, oamenii au trecut la hârtia igienică, ajungând și aceasta epuizată! Dacă celelalte se pot înțelege, eu pe asta cu hârtia igienică nu o înțeleg nici în ziua de azi…

Dar, totuși, cele mai de impact sunt măștile. Aș zice că lumea se săturase de pet-uri, ambalaje de Eugenia și de păhărelele de cafea de la automat, și avea nevoie de un nou tip de gunoi urban. Se pare că omul de la oraș a simțit dintotdeauna necesitatea de a arunca ceva pe străzi. Astfel el a început cu lăturile și cu oala de noapte, pe care le arunca în mijlocul străzilor. Apariția canalizării şi a gunoierilor l-a lipsit de această plăcere. Așa că a început să arunce chiștoacele țigărilor, apoi guma de mestecat, apoi sticlele de plastic, mai recent păhărelele de cafea de hârtie, iar acum sunt aceste albastre măști medicinale. Iată, în sfârșit, un gunoi vizibil, greu de strâns și de distrus, care să se lipească de asfalt, mașini sau garduri, dar care să poată fi și legănat și purtat de vânt. Culmea este că, deşi mai sunt și variante roz, verzi sau chiar negre ale acestor măști, pe jos nu vezi decât albastre. După ce acestea au fost punctate, vizibilitatea măștii evoluează și ea ia locul brăduțului parfumat de la oglindă sau locul banderolei muncitorești din timpul revoluției bolșevice, stând falnică pe brațul drept, puțin deasupra cotului. Tot masca, în dinamica ei, devine și un subiect de transmitere în exterior a diverselor trăiri sau frustrări interioare. Astfel, culoarea albastră nu mai este pe placul utilizatorilor și vedem un design divers al măștilor, imitând chiloți pastelați, guri rânjite, limbi sau personaje din benzi desenate, mustăți, bărbi, sigle din diverse sporturi etc., iar deunăzi am văzut imitând măștile din „Casa del papel”. Orice frustrare, lipsă sau fetiș sunt afișate epatant pe mască. Văzând aceste exprimări, chiar și cele mai renumite case de modă se întrec în măști, bineînțeles la prețul (impozitul pe prostie) aferent. Dar toate acestea sunt nesemnificative ca vânzări, deci nu au intrat în colimatorul OMS care să decreteze conformitatea sau neconformitatea lor. Deși se pare, totuși, că ne apropiem și cu măștile de istoria spirtului, că măștile astea nu sunt bune sau nu sunt suficiente. Astfel, deja se recomandă purtarea a două măști una peste alta, sau a nu știu cărui fel de mască fără supapă. Oarecum în aceeași ordine de idei, caraghios, deși trist, este faptul că, în urmă cu câțiva ani, era mare scandal prin unele țări din Occident pe subiectul religios al obligativității purtării unui articol vestimentar care acoperea parțial sau total fața femeilor – acest lucru fiind considerat în Europa un act de restrângere a libertății. Dar cum Dumnezeu este uneori cinic, o fi zis: „Da? Nu știți să vă înțelegeți? Ia! Toată lumea poartă ceva pe față, femei sau bărbați, creştini sau musulmani, radicali sau nu, indiferent de rasă sau vârstă… toată lumea!”.

Dar măștile nu se opresc aici și blochează de la etalare toți banii investiți în ruj, buze extravagante și ciudate, bărbi și nasuri operate, coafurile bavareze ale părului facial, chiar și parfumurile cu nuanțe arăbești atât de la modă acum, fapt ce creează adevărate depresii. Mai mult decât atât, toți consumatorii de shaorma cu usturoi nu mai împart darnici mirosul ei cu toți cei cu care se întâlnesc, bucurându-se singuri de întreaga lui plenitudine.

Orașul este un fenomen multiplu, a cărui viață este continuu dinamică și unde poți avea surprize la orice colț de stradă, tocmai de aceea în lockdown am văzut armata scoasă pe străzi cu echipamentul de război: Humvee-uri și mitraliere grele. Probabil că, dacă covidu’ devenea agresiv, era necesară o intervenție în forță. Tot în pleiada aceasta de fenomene urbane am găsit și niște cozi imense la magazinele de haine, imediat după ridicarea lockdown-ului, de parcă statul în pijama prin casă a uzat tot șifonierul de haine!

Dar uzura pijamalelor nu a fost de ajuns, așa că s-a mai demontat și o teorie veche de secole: cât durează iubirea. Cei trecuți de prima tinerețe, precum și o mare parte din cupluri afirmă că iubirea durează trei ani. Iată că, ajutați de covid, au experimentat, prin izolarea la domiciliu, dacă această teorie este reală. Din nefericire (sau din fericire), ea nu a durat nici 14 zile. De parcă cine a inventat acest dicton nu a luat în calcul un timp efectiv de stat împreună, ci unul care aduna doar revederea calendaristică, interstițiul dintre serviciu şi somn, şi cel dintre activitățile de weekend, din care se exclud întâlnirile cu prietenii, care nu e timp petrecut împreună. Astfel, un dublu maraton 24/7 cu persoana iubită, în trio-ul eu, tu și covidu’, s-a dovedit pentru multe cupluri letal. Care au trecut de la extazul bucuriei de a fi împreună continuu la agonia saturației, prin artificiile certurilor pe rândul la spălat vase sau la aspirator, sau ale luptei pentru supremația asupra telecomenzii televizorului.

Nu trebuie să uităm comportamentul societății, al semenilor noștri față de cei care au avut boala: cei care „s-au covidat”. În ciuda faptului că ei sunt recunoscuți de către toate instanțele drept imuni, totuși comportamentul oamenilor la întâlnirea cu ei este de-a dreptul haioasă. Toți, fără excepție, la aflarea că interlocutorul a fost „covidat”, fac un pas înapoi. Pe fețele lor se citește imediat spaima de infectare, combinată cu uimirea supraviețuirii. De parcă în mintea lor își spun: „Hei! Vezi că iei covidul! Dar… Stai! Ăsta e viu! Cum naiba?? Covidu’ nu te omoară?”. Apoi, după ce au suflat în iaurt, se apropie și, cu o față plină de compasiune, încep să întrebe despre simptome, vindecare, reminiscențe ale bolii. Doar să nu de-a necuratul și să tușești sau să strănuți că sunt în stare să o rupă la fugă! Mirajul compasiunii sfârșiindu-se instantaneu, tenebrele infectării înfășurându-i complet.

Văzând această perioadă, mă întreb: oare ce e mai periculos la nivel mondial? Covidul sau întreruperea curentului 3-4 zile, care să închidă astfel telefoanele, internetul, calculatoarele și televizoarele? Oare ce e mai dur pentru om? Să își înfrângă teama patologică de o puțin probabilă infectare sau agorafobia determinată de această teamă, de dependența de televizor, telefon și știrile panicarde ale mass-mediei?

 

Sumar Literomania nr. 195

Susține Literomania

Despre autor

Christian Fieldman

Christian Fieldman

M-am născut în toamna lui 1973, pare a fi foarte de demult. Pentru mine nu este. Timpul a trecut fulgerător, deși a fost plin de evenimente. Copilăria am petrecut-o în București, iar vacanțele erau un mixaj între concediul cu părinții, mersul la băi cu bunicii, mersul la țară la rudele mamei, dar și la cele ale tatălui. Astfel, vacanțele acopereau mare parte din programele ONT și OJT (Oficiul Național/Județean de Turism). Parcurgerea până aproape de terminarea liceului a perioadei comuniste m-a trecut de la șoim al patriei la pionier și apoi la licean, dar și prin aventurile reparațiilor radiourilor și televizoarelor cu lămpi, ale construcțiilor electro-tehnice din revista „Știință și Tehnică” și ale service-ului auto de stradă.
Școala a acoperit toate paletele posibile, trecând de la construcția „societății multilateral dezvoltate” și a „omului nou” la abordările postrevoluționare mai mult sau mai puțin influențate de exemplele vest-europene. Am absolvit Facultatea de Transporturi a Institutului Politehnic București și un Master de Studii Academice în Economie, sunt membru al SIA (Societatea Internațională a Automobiliștilor – Franța) și al FISITA (Fédération Internationale des Sociétés d'Ingénieurs des Techniques de l'Automobile). Totodată, am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Teologie Pastorală, având și un master în Exegeză și Ermineutică Biblică.
Deși scrisul era un hobby mai vechi al meu, manifestat în special prin articole tehnice sau despre lumea automobilelor, acest ultim capitol al studiilor mele a deschis un adevărat vulcan al pasiunii pentru citit și abordat subiecte din altă lume decât cea strictă a tehnicii.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: