Jurnal la babord

Bomboanele din trenul Mitropa

Cândva, în studenție, când Anton își vizitase un coleg la căminul unde locuia acesta, un altul, pus pe șotii, i-a aruncat în spinare un porcușor de Guineea. Senzația de surpriză și greață încercată atunci i s-a imprimat în memorie și, în timp, ajunsese să-i însoțească aproape toate întâmplările legate de trecut. Se convinsese de asta, odată în plus, în vara în care se hotărâse să-și renoveze apartamentul, acțiune ce presupunea nu doar un disconfort uriaș, ci și spaima indusă de golirea pivniței. Noroc că descoperise pe internet o trupă de huidume specializată în mutări de mobile, piane și tot ce putea fi socotit transport dificil, și după două asalturi ale echipei, răsuflă ușurat, dar și întristat, căci dispăruseră din buncăr nu doar obiectele cu care veniseră „asiaticii” de la Bălți, ci și martorii propriei sale copilării. Cel mai mult a suferit după samovarul cu peceți al bunicului, evacuat din greșeală, odată cu lădoiul de făină, în care dormise câteva decenii. Prin reconfigurarea spațiilor, se pusese problema renunțării la teracota din dormitor, cea de care Anton se simțea atât de legat, căci iubea efluviile ei de căldură difuzate în cameră, în susurul grijuliu și adormitor al gazului. Întrebând în dreapta și în stânga, pe la vecini, făcu rost de numărul de telefon al unui sobar, pe care nu întârzie să-l apeleze. Omul înțelese imediat despre ce era vorba și, a doua zi, se prezentă la adresă, căci nu prea avea de lucru pe timpul verii. Era un bărbat scund și îndesat, cu tegumente măslinii și buze vinete, pe care Anton știu din prima clipă în ce raft să-l plaseze. Sobarul studie câteva minute problema și oferi soluția pe loc. Teracota din camera dinspre râu putea fi demontată, placă cu placă, iar cea din dormitor montată în locul ei, cu un minimum de adaptări. Foarte bucuros, Anton nu dădu atenție aerului vag amuzat, și vag ironic, ce-i flutura meseriașului pe chip în timp ce întocmea devizul și aproxima termenele de execuție. Lucrarea avea să dureze două zile, cu un cost mai mult decât rezonabil.

— Asta pentru că vă cunosc din copilărie, dom’ Anton!, zise meșterul zâmbind.

Anton se gândi imediat că omul apelase la apucăturile gintei căreia îi aparținea, pricepută la vrăjeli și învăluiri.

— Cum așa? făcu Anton, scrutând chipul oacheș al sobarului.

Omul își înfipse la ureche plaivazul cu care trasase linii și săgeți pe perete și își ridică privirea.

— Da’ cu cine fugeț’ dumneavostă aci, pă ștreck, după bomboanele de la Mitropa?

Nu auzise de mult de atracția zilelor de vară ale copilăriei – ștreck-ul, sau rableul căii ferate – pe care alerga, însoțit de țigănușul cartierului, după bomboanele învelite în foițe colorate, scintilații catapultate de chipuri blonde și surâzătoare, din vagoanele sub ale căror geamuri stătea scris cuvântul magic: Mitropa.

Se uita cu un aer confuz la omul din fața lui și nu știa ce să spună. Liza își certa nepotul ori de câte ori îl vedea în compania țigănușului, partenerul său de pincă la perete, joc pentru care puneau amândoi la bătaie bomboanele acrișoare găsite de-o parte și de alta a rambleului. O vedea și acum, alungându-i, cu o nuia în mână, din preajma ștreck-ului, căci se rușina de vecini că Anton stătea la mila nemților pentru un pumn de fleacuri. Și de parcă i-ar fi citit gândurile, Arpi – își aduse aminte că așa îi spunea țigănușului în copilărie – îl întrebă până când trăise bătrâna și dacă își mai amintea de sinucigași. Ce sinucigași? Căută în memorie și nu găsi decât imagini frânte, o burtă vineție rostogolită de cascada învolburată a râului, sau mașina salvării care aștepta, în ceața vreunei dimineți, lângă treptele ce duceau la pod. Și, treptat, îi apăru fizionomia bunicii decupată sus, pe calea ferată, în dreptul treptelor, în mână cu un cap de om la care moșmondea în timp ce, în partea de jos a acestuia, atârnau vene și artere, și glasul bunicului care îl liniștea: nu te speria, sunt oameni sărmani tăiați de tren, și Liza le închide ochii!

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu