Jurnal la babord

Mediterana care îmi curge prin nervi

Mediterana e peste tot în jurul meu, și o văd cum cum tremură ușor, pe diagonala pupilelor, cu promisiuni de liniște și înserare: în prelungirea indigoului, orășelele presărate pe coasta Calabriei, cu căsuțele lor stacojii, strânse una în alta, par turme de oi înnebunite de căldură. De dincolo de mare, de pe celălalt mal, deșertul își proiectează fierbințeala până aici, peste navă, și peste capetele noastre. Mă simt capturat de ceva ce ar putea fi, dar nu este, o nostalgie înrobitoare, și mă gândesc dacă m-am mai întâlnit cândva cu acest sentiment, așa cum mi se distilează el acum. Parcă tot ce văd și respir se desprinde dintr-o imagine primordială, a cărei inocență nu se mai poate reconfigura în memorie. Se întâmplă, deci, ca pe măsură ce mă las pătruns de amănuntele peisajului, să mă pot elibera de ele, în secunda următoare, fără urmele unui regret persistent. Am mai trecut prin asemenea înserări, dar niciodată nu am ieșit din ele atât de imperfect și de întreg.

Criză de ataraxie

Aseară, după ce am închis telefonul și mi-am amendat vocalizele de frizer, m-am surpat într-o amorțeală lucidă, provocată de ridicolul strident în care mă împotmolisem. Apoi, așa cum mi se întâmplă de obicei, mi-am propus să mă concentrez asupra celui ce mă admonestase. Casa se cufundase în somn, vântul șuiera pe sub ferestre, iar undele lui reci angajau turniruri aeriene cu fluxurile de căldură ale teracotei. Și, deodată, se întâmplă să decupez cu o claritate uimitoare (când s-or fi pus cap la cap toate aceste imagini trunchiate, fragmente de desen șters, țipete fără sunete, valurile unei iubiri pătimașe, drenate tot timpul spre nevroză, dureroasa capcană prinsă de suflet sau de gleznele lui, tăcuta și încrâncenata supraviețuire, obligația de a trăi, pânza sub care rămăseseră uitate un entuziasm discret și o superbă feminitate timidă?) laborioasa amputare executată în liniște în toți acești ani, în care, iată, nu îmi amintesc s-o fi auzit râzând. Sau poate greșesc de teamă să n-o rănesc. Simt că acolo, unde altădată era carne vie, crește acum o pieliță subțire ca aceea desfoliată după zile de plajă.

O amintire

În ultimul timp, chiar propria-mi memorie îmi face un soi de curte, și nu pot să n-o iau în seamă, cel puțin aici, în aceste însemnări: bunăoară, azi-noapte mi-a proiectat un filmuleț pe care îl asamblase demult, într-un mai sufocat de verdeață, pe malul Someșului, în Parcul Feroviarilor, cu Pedro, cu D. și, bineînțeles, cu ea, ființa în jurul căreia se învârteau toate în ziua aceea, și mi-e greu să spun acum ce culori, ce nuanțe sau ce mirosuri îmi amplificau tulburarea. Imaginile erau extrem de clare, într-o lumină orbitor de limpede și de concretă, cu infuzii delicate de alb și negru, care o protejau. Vorbeam și alergam, dar nu auzeam nimic, vedeam câinele cum sărea peste tufișuri și lătra fericit de întâlnirea cu D., a cărui amprentă olfactivă o recunoscuse, și la ale cărui comenzi răspundea cu determinarea animalului tânăr și liber, iar eu îmi tamponam nervos vinovăția de a-mi fi plăcut mai mult decât oricare altă fată de până atunci, și gândul că nu izbuteam și că totul mi se vedea pe chip mă făcea să sufăr, la fel cum avea să mi întâmple în toți anii de după aceea, când mă străduisem s-o uit. Filmul avea imagini memorate din unghiuri diferite, cu apropieri și depărtări, cu gesturi prinse pe jumătate, zâmbete și priviri amestecate cu miros de merișor și nucă verde, unul pe care, mi-am dat seama, îl simțisem mereu. S-a terminat ca orice film, ajungând la un sfârșit pe care nu mi-l amintesc, dar am avut impresia că s-a stins lumina și m-am trezit alarmat. Am înțeles, buimac, că visasem, dar nu știam ce. Era dureroasă smulgerea din lumina acelor imagini, cu fotoni pe care îi mai simțeam rostogolindu-mi-se sub piele, și cu dorința gata să-mi perforeze timpanele și să-mi țâșnească, fierbinte, prin urechi.

Scrisorile

Regăsesc în scrisorile ei (de acum șapte, șase și cinci ani) chemarea îndepărtată a feminității îngrijorate din pricina lumii în care trăiam, hrănindu-se cu nădejdea unor întâlniri din care timpul să fie extirpat. Mi se ia în suflet cu o delicatețe înfinită și se bucura când reușeam să mă apropii de el cu inima vie și trupul senin, când izbuteam să-l scot din veșmintele ce-l strângeau sau din cele ce nu i se potriveau. Îi primeam scrisorile cu uimire și le citeam până la punctul de lichefiere a pleoapelor, și cred că numai așa le-am salvat, purtându-le ca pe un talisman în lumea largă. Nu știam ce să fac cu ele. Le păstrez și azi în seiful unei tristeți grele, ca pe semnul unei neîmpliniri făurite parcă înadins. Le citesc uneori, transferându-le în dosare digitale, și retrăiesc confuzia și surpriza de atunci. De ce am lăsat să treacă atâta timp? Ce m-a făcut să șovăi în fața afecțiunii ei secrete și exemplare? Întrebările mă tulbură și azi, cu atât mai mult cu cât răspunsurile ar fi venit ușor, după câteva developări în trecutul apropiat. Pe atunci, însă, nu știam că cele mai înșelătoare deplasări de sens mi le aplicam tocmai mie.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu