Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Limbaj interior

The authentic answer is always the question’s vitality.
M.B.

Ai ajuns chiar mai devreme decât stabilisem. Din locul în care eram te puteam vedea cum făceai câțiva pași înainte și te întorceai mai apoi doar pentru a relua acel mic joc pe care îl inventaseși pentru a te obișnui cu așteptarea. Derealitățile acelea nu ne mai surprindeau de mult, dar ele erau la fel de spontane ca întotdeauna. M-am oprit pentru o secundă, doar cât să îți fac un semn rapid cu mâna și la capătul celălalt al telefonului toate indicațiile mele erau întâmpinate de un râs natural care își propunea cu orice preț să înlăture distanța celor două străzi. Îmi spun mereu, de fiecare dată când scriu despre aceste zile insulare, că transformarea Celuilalt în obiectul unui discurs a fost dintotdeauna cea mai înaltă plăcere a limbajului. Dar acest discurs este din ce în ce mai scurt, mai ritmat, mai exponențial și începe să trimită din ce tare la o imagine, o singură imagine. În fața acestei imagini nu avem nici un trecut posibil și nu poți să accesezi o traducere a ei pentru că există foarte rar imagini a căror traducere se adeverește a fi imposibilă. Este foarte lung drumul până la mine, o distanță de câteva sute de mii de kilometri care devine tot mai insuportabilă la întoarcere. Distanțele acestea uimitoare nu au nimic de-a face cu realitatea în care ne aflăm acum. Aici nu există nicio distanță și nu se poate măsura în nimic nici măcar bulevardul care ne desparte. Aici este tot timpul început de vară, zile de iunie și iulie, în care te amuză ceasurile aurii ale orașului așezate din loc în loc, fără o geografie stabilită. Bulevardele îți par imense și chiar așa este, sunt de-a dreptul foarte extinse, dar acum ele par neîncăpătoare și aglomerate.

Ca să ajungi dintr-un capăt în celălalt al orașului trebuie să mergi mult, prea mult. Nu îți plac distanțele. Întrebările nu au tot timpul un răspuns. Așa că ele trebuie formulate tot mai rar și trebuie să fie, dacă este cu putință, închise. Mai avem foarte puțin până ajungem la capătul străzii și de acolo mai mergem încă puțin, la dreapta și gata, am ajuns. Bulevardele acestea devin brusc și adeseori nemărginite și chinuitor de lungi. Zilele acestea încep foarte devreme, dimineața înseamnă același lucru pentru noi, atunci când orașul este amorțit, dar treaz și oamenii merg pe stradă uitându-se în toate părțile, mai puțin unii la ceilalți. Soarele de vară le apasă existența cu greutate, nu îl pot privi și nici nu îl pot cunoaște în vreun fel. Dar noi nu ne sfiim să mergem prin lumina lui. Spunem aceleași lucru privindu-ne, comunicăm printr-un soi de limbaj nemaiîntâlnit, vorbim fără a scoate un cuvânt de fapt. E atât de liniște aici. Nu mai există nimic pe străzile acestea în care aglomerația este doar formală. Cuvintele tale sunt ca niște atingeri foarte fine și frazele care se formează din ele par niște ficțiuni accidentale. Vorbești atât de calm și senin despre lucrurile comune și grele ale acestei lumi căreia îi aparținem amândoi în egală măsură încât pare că merită să îți părăsești micile singurătăți și să i te dedici ei întru totul.

Pot să văd, privindu-te, toate locurile în care ai fost. Hărțile interioare ies la suprafață dacă ochiul privitor dovedește insistența necesară și admirația inocentă atât de benefică și simplă pe care o poți avea doar față de obiectul discursului tău. Funcția terapeutică a cuvintelor tale se activează aproape instantaneu. Orice spui pare că asigură liniștea necesară unei vieți calde, ca o plimbare de amiază pe marginea unui râu, fără niciun zgomot și murmur. Poveștile tale întrerupte de scurte momente de liniște asigură toată ficțiunea necesară unei vieți construite în jurul lecturii. Îmi dau seama că acum nu ești în nici un alt loc din multele locuri în care ți-ai dori să fii sau din multele locuri în care ai fost și ai vrea să revii. Acum ești aici și s-a făcut foarte liniște și toți oamenii aceștia care stau cuminți la mesele lor și lucrează sau vorbesc între ei despre frivolitățile lumii, nu se mai aud deloc.

Nu, nu voi scrie nimic în perioada următoare. Trebuie să uit mai întâi poveștile tale care acum îmi aparțin și să le îndepărtez de imaginarul care le însoțește. Nici textul acesta nu ar trebui scris. S-a făcut de mult dimineață. Îmi tot spun pe măsură ce scriu și terasa a rămas întredeschisă: Ce încerc eu să fac aici? Cel mai probabil, așa cum ar zice o voce pe care o prefer oricând, să inexprim exprimabilul. Textul acesta nu ar trebui scris pentru că, pentru prima dată, el nu mai poate cuprinde toate semnificațiile. Cuvântul liniște își trădează semnificația, el poate exprima doar parțial starea lucrurilor și această parțialitate este insuficientă. Toate aceste cuvinte care îl compun – oraș, liniște, hărți, imagini, ficțiuni, tu – sunt subțiri ca niște umbre, semnificația lor profundă a rămas la marginea expresiei. Te înțeleg când preferi tăcerea. Ea nu își asumă riscul unui asemenea eșec, de a exprima atât de puțin pentru că instrumentele de care are nevoie nu există, pur și simplu.

Voi lăsa acest text așa cum este el, imperfect și insuficient de puternic, pentru că forța lui stă tocmai în imposibilitatea de îi oferă mai mult contur și semnificație. Într-un sfârșit,vom merge pe drumul acesta, el dă mai repede în capătul străzii, aici oamenii se privesc unii pe alții, întrebările nu își așteaptă răspunsul, cuvintele sunt rare și prețioase. Într-o zi îți voi scrie cuvinte într-o limbă pe care nu o cunoști și pe care sper că nu o poți desluși. Ich bewundere dich. Acum voi traversa strada, limbajul acesta nu își va găsi expresia, el ține de un discurs interior care la suprafață nu are nicio funcție. De aici vor rămâne câteva cuvinte, pe care le vei rosti cu simplitate și care vor însemna mai mult decât reușesc să semnifice toate aceste cuvinte adunate și grele. Și la aceste cuvinte, răspunsul va fi, așa cum este de fiecare dată, suspendat printr-o liniște plină de vitalitate. Mă bucur să te văd.

FOTO: Keith Peters, Art From Code (sursa: https://ro.pinterest.com/pin/540924605218065957/)

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu