Borco Ilin: „M-am născut și am trăit în acest mediu avantajos al multiculturalității”

Borco Ilin (n. 1975, Timișoara) este un scriitor bilingv (română, sârbă), jurnalist cultural, muzeograf-PR al Muzeului Satului Bănățean Timișoara, membru al Uniunilor Scriitorilor din România și Serbia, membru al Asociației de Științe Etnologice din România și doctor al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte și Design, cu un subiect centrat pe fotografia antropologică, în rol de promotor cultural-muzeografic. Este autorul mai multor cărți de poezie și proză scurtă, în limba română și în limba sârbă. În 2021 a publicat la Editura Humanitas volumul „Jurnal de pustă” (subintitulat roman, conține o serie de proze scurte cu același protagonist-alter ego). La Timișoara, am stat de vorbă – într-una din serile Festivalului Internațional de Literatură Timișoara – despre scrisul său bilingv, despre mediul multicultural în care s-a format, despre copilăria în comunism, despre Banat și specificul acestei regiuni multietnice de graniță, în comunism și postcomunism. (Adina Dinițoiu)

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare „Energie! Burse de creație”, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

„M-am născut și am trăit în acest mediu avantajos al multiculturalității”

Interviu cu scriitorul Borco Ilin

Te-ai născut la Timișoara și ești scriitor bilingv: scrii în română și sârbă, ești membru al Uniunii Scriitorilor din România și Serbia. Am citit volumul de proză scurtă (nu chiar un roman, dar proză scurtă cu același protagonist alter ego) „Jurnal de pustă” (Humanitas, 2021, prinde și pandemia) și m-a impresionat – pusă în pagină – această dilemă a identității lingvistice și personale: cele două limbi care „te refuză”, există un rest care se sustrage limbilor vorbite și scrise:

„Azi-noapte am vorbit în somn o limbă necunoscută. (…) Câteodată e minunat să nu știi câte știi. Aș vrea să știu însă că pot stăpâni ceea ce cunosc. Nu pot, pentru că doar am impresia că știu. Nu știu care mi-e limba. Nu-s cele două cu care m-am născut, nici engleza pe care am învățat-o (…) Există anumite stări care se pot spune cel mai bine doar într-una din cele două limbi. Însă nu mi-am găsit limba în care să scriu ceea ce nu știu de unde știu, limba pe care să nu mor” („Limba în care să nu mor”, prologul cărții).

Ești un scriitor la graniță (-e), ca Banatul însuși. Între timp ai găsit „limba comună” (cum spunea un alt scriitor, dispărut tânăr, Sorin Stoica), ți-ai găsit echilibrul, liniștea de după neliniște, este această limbă limba literaturii, pur și simplu, cum scrie Adriana Babeți pe coperta a patra?

Limba literaturii este una singură, da, mi-am găsit-o, e scriitura-n sine, indiferent de sârbă sau română. Pot gândi în sârbă și scrie în română sau invers, în funcție de publicul căruia mă adresez. Însă limba literaturii este în primul rând expresia de autoadresare, căci gândurile aleargă simultan în mai multe limbi și, la final, totul ține de context. Liniștea de după neliniște e doar un cadru temporal ce prevestește următoarea neliniște, care prevestește și ea, la rândul ei, liniștea ce urmează, e un ciclu firesc, fără capăt, de alertă, bătălie, negocieri și armistițiu, și apoi dezgroparea securii de război din nou.

Banatul – această fostă provincie imperială, creuzet multietnic, dar marcat puternic – așa cum reiese din prozele tale – de comunism. Ce reprezintă Banatul pentru tine, te regăsești mai autentic în această identitate plurală, multiculturală?

În acest context poate că autenticul este o simplă setare implicită, m-am născut și am trăit în acest mediu avantajos al multiculturalității, fără întrebarea cui aparțin neapărat. M-am simțit bine ca sârb în România și ca român în Serbia, ca român în România și ca sârb în Serbia. În plus, sunt PR la Muzeul Satului Bănățean, un spațiu multietnic și multicultural, cu o Alee a Etniilor, cu evenimente care doar îmi certifică cele subliniate mai sus. Am avut și ocazia să identific forme diferite ale comunismului în cele două țări, chiar dacă ideologic nu se diferențiau – al nostru ținea populația în negură, foame și frig, în timp ce comunismul sârbesc era mult, mult mai permisiv.

Ești un scriitor nu numai al frontierei, ci și al periferiei. Zugrăvești pitoresc cartierele mărginașe, piețele timișorene – unde timpul parcă a stat în loc, în ultimii 30 de ani postcomuniști. E acolo o lume „veche”, care se opune evoluției României postcomuniste. De ce crezi că există această stagnare? De ce crezi că va mai dura „încă două generații”? Poetul din tine o contemplă melancolic, dar în același timp, omul de acțiune e excedat și revoltat de această oprire în loc a timpului și oamenilor.

Moștenirea mentalitară și comportamentală a comunismului este încă foarte prezentă în aparent – micile obiceiuri și orientări pe scara valorică a populației – în pretențiile și alegerile ei, în cartier, în duminică, totul extrapolat pe scară largă. Poetul are voie să fie melancolic și să zugrăvească starea de fapt într-un tablou nostalgic, pentru că era vorba de perioada copilăriei și a adolescenței crude, în care viața se percuta altfel. Mai apoi, omului revoltat îi rămâne doar revolta și amărăciunea – și singura opțiune: să înțeleagă fenomenul din punct de vedere istoric și sociologic și să-nghită gălușca-n continuare, eliberându-se și mântuindu-se, doar temporal, prin scris. Spun orientativ că schimbarea se va produce abia peste două generații pentru că atâta îi va lua omului ținut ostatic într-un sistem întunecat să se desprindă din complacerea în mizerie fizică și valorică. Vorbim de câteva zeci de mii de oameni doar în Timișoara, radiografiați duminică de duminică sau chiar zilnic în ultimii 35 de ani, în cartiere, iar cartierele sunt mari – Șagului, Dâmbovița, Girocului, Aradului, Bălcescu, Mehala, Lipovei. Timișoara nu e doar Piața Operei, Libertății și Unirii, Timișoara nu înseamnă doar concerte, lansări de carte și vernisaje de expoziții de artă, Timișoara e, ca și, de altfel, România, un mare cartier cu populație care dă doi bani doar pe umplerea burdihanului și moartea caprei vecinului.

Banatul-frontieră părea, în comunism, și o promisiune a libertății. Ai prins copilăria comunistă (e evocată în carte, multe lucruri se regăsesc și acum în cartiere – relicve într-un „muzeu” al stagnării). Cum ai trăit-o, cum te-a marcat?

După atâta vreme, văd că acea copilărie comunistă m-a marcat abia acum – și pozitiv, și negativ. Pozitiv în sensul că am crescut în lipsuri și am învățat cum să ne descurcăm. Dacă era frig, te îmbrăcai mai bine, dacă n-aveai lumină, puneai lampa cu petrol, dacă n-aveai apă caldă, o încălzeai la aragaz etc. În conjuncturi mai fericite, ne bucuram mai mult de puținul pe care-l aveam. Astăzi ne bucurăm mai puțin de acest mult pe care nu-l putem gestiona. Am avut noroc cu bunicii, viața satului era o feerie – libertate, mâncare, căldură și dragoste și poveste din belșug. Dar am fost la fel de fericit între betoane, garaje, boxe cu șobolani, Ocika piaț – ca și în planeta satului din Lunca Mureșului, unde copilul de asfalt devenea elfișorul de pustă.

Ești muzeograf-PR al Muzeului Satului Bănățean Timișoara și doctor în arte vizuale (Facultatea de Arte și Design, UVT), cu un subiect centrat pe fotografia antropologică, în rol de promotor cultural-muzeografic. Vorbește-ne puțin despre această activitate etnografică și antropologică.

Tehnicile de promovare a unei instituții de cultură cum este MSBT variază între vizual și informație scrisă. Vizualul este mai accesibil, mai digerabil, oferă informație rapidă și consistentă, și solicită foarte puțin timp din partea consumatorului produsului cultural, adică a publicului – vorbim de foto/video. Cuvintele-cheie ar fi: rolul muzeului ca gestionar al memoriei și acces la patrimoniu imaterial (tradiții, povești, obiceiuri, amintiri), apoi foto/video – querila marketing, storrytelling – nevoia de poveste, crearea de conținuturi, expoziții foto mobile spre umanizarea spațiilor impersonale (gări, aeroporturi, mall-uri, spitale), short-uri faine de 1-2 minute etc., echilibrarea legendelor vechi cu noile mitologii – rolul de formativ și informativ al muzeului, paznic al valorilor tradiționale și un radiograf al vremurilor.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu