„Să nu țipi” de Carina Chereji

 

Să nu țipi

Carina Chereji

 

Știu că nu are cum să nu fie bine. Mi-a rămas în minte imaginea alor mei înainte să plece. Mama și-a ascuns capul în umărul lui tati și-l întreba: Cum să îmi las eu copilul aici? Cum? De parcă nici nu eram de față. Da, băile nu prea sunt grozave și suntem patru în cameră. Nu avem bucătărie și a trebuit să dăm fix peste cuplul de la 210. Își prăjeau cartofi pe plita mică, așezată direct pe podea. Din cameră s-a ivit fetița lor. Cred că mama ar muri dacă, peste ani, m-ar vedea măritată și cu un copil, prăjind cartofi pe podeaua unui cămin murdar din București. I-am condus până la scări. Acum trebuie să intru iar în cameră și să fac conversație cu trei fete pe care le-am cunoscut acum jumătate de oră și care sigur s-au simțit aiurea când mama a început să plângă și să dramatizeze în mijlocul camerei. Gabi, Mari și Elena: parcă așa le cheamă.

Deschid ușa rapid ca și cum aș fi alergat pe hol și, fără să-mi ridic ochii din pământ, arunc cel mai vesel „Hei, scuze” de care sunt în stare. Spre surprinderea mea, toate trei s-au adunat pe patul meu și se uită printre lucrurile răsfirate pe masă. Gabi e singura care nu tresare când deschid ușa:

– Pentru?

Zâmbește iar unghiile date cu lac roșu strălucesc în lumina puternică a neonului. Strălucesc peste lucrurile mele. Nu-mi scapă privirea și adaugă:

– Ăștia sunt părinții tăi când erau tineri? și ridică o fotografie alb-negru cu ai mei, singura pe care am reușit să o găsesc cu ei doi.

– Mda, ei sunt. Voiam să-mi cer scuze că ne-ați prins așa.

– Ce semeni cu tatăl tău! mă întrerupe Elena măsurându-mă din cap până-n picioare. Dar n-ai de ce să-ți ceri scuze, să știi. Așa sunt părinții. Ești anul întâi, nu?

Dau din cap aprobator și mă apropii de masa pe care stau amestecate toate amintirile de acasă. Elena îmi face loc pe pat între ea și Mari și începem să le răsfirăm împreună. Da, mama e însărcinată cu mine în poza cu tata, era foarte slabă înainte să rămână însărcinată cu mine, de fapt, cred că se vede și acum, are totuși o vârstă și, cumva, e mai slabă ca mine, zău, mereu dă vina pe tata, spune că semăn cu femeile din familia lui, astea sunt niște bilețele de la fosta mea colegă de bancă, ăsta e plușul pe care l-a cumpărat tata în ziua în care m-am născut, știu, se vede că e vechi, bilete de la spectacolele care mi-au plăcut cel mai mult și așa mai departe. În aproximativ o oră de la plecarea alor mei, noile mele colege de cameră știu mai multe despre mine decât și-ar fi dorit. Eu în continuare știu doar că le cheamă Gabi, Mari și Elena. Iau în brațe albumul de final de a XII-a când Gabi găsește vederea de la Marius:

– Asta ce e?

E o vedere albă, adusă cel mai probabil din Franța. Pe spatele ei, în scrisul mărunt al lui Marius și cu vocea pițigăiată a Gabrielei scrie:

– „Să nu uiți niciodată de copilul din tine”. Ce, ești însărcinată și-ai uitat? E prima dată când râd toate împreună. Elena o lovește jucăuș peste mână.

– Nu, e de la un prieten.

– Aha, am înțeles, răspunde Gabi cu subînțeles și-i întoarce Elenei un ghiont.

– De fapt, nu știu exact ce-a vrut să spună. Am lucrat amândoi la un studio de dublaje. Dublam în filme și desene animate. Poate la asta se referea.

Îi iau vederea din mână, profitând de revelația ce i se citește pe chip. Toate sunt mai mari ca mine, însă au frați și surori mai mici care se uită mereu la desene. Asta înseamnă că vocea mea s-a auzit în fiecare zi în casele lor. Așez vederea pe raft și, pentru restul serii, din camera 205 răzbat râsete și exclamații de uimire, imit voci de personaje la cerere și vorbesc cu fratele Elenei cu vocea camionului Chuck, personajul lui preferat. De Crăciun, părinții Elenei i-au cumpărat un Chuck de jucărie. Am stat cinci ore în studio ca să înregistrez vocea jucăriei. S-a vândut foarte bine. Până și părinții mei au cumpărat una. O scoteau mereu din cutie când venea cineva în vizită. De fapt, vreau să cred că asta vor face și acum, când vor ajunge acasă. Și mai vreau să cred că le va fi dor. Și că mama va plânge. De fapt, că a plâns tot drumul. Îi dau mesaj tatei cu „Ați ajuns? Cum sunteți?” Îi scriu lui pentru că răspunde cel mai repede. „Suntem bine, acum am trecut de Brașov.” Răspunde repede, dar răspunde sec. Telefonul mai vibrează o dată: „Mama a plâns tot drumul. Te iubim mult!”

La duș mergem pe rând. Fiecare etaj are două băi. Dușurile sunt pe partea stângă, toaletele în dreapta, iar chiuvetele sunt grupate câte șase pe mijloc. Băile seamănă mult cu cele din „Veronica”. Era filmul meu preferat când eram mică. Mi-am dat seama relativ târziu că acțiunea se petrece într-un orfelinat. Și, când mi-am dat seama de asta, mi s-a părut că nu vulpea sau motanul erau personajele negative, ci zâna cea bună, care își făcea apariția doar la aniversări, știind prea bine că toți copiii de acolo și mulți dintre copiii care se uită la film își doresc un singur lucru: să aibă o mamă și mama asta să fie chiar ea.

Le las pe fete înaintea mea și pun ultimele lucruri pe raft. Îi trimit lui Marius o poză cu patul, raftul, jumătatea de birou și noptiera pe care am așezat strategic vederea de la el. Nu va răspunde acum, însă nu mă deranjează.

– Marina, poți să mergi!

Drumul până la baie nu e lung, dar azi e seara de poker pentru băieții din cămin. Dacă știam, mi-aș fi luat pijamalele, dar acum e prea târziu. Stau cu urechea lipită de ușa dușului, încercând să prind o înjurătură, un pumn aruncat în masă, un scaun împins cu putere și o pereche de pași îndepărtându-se pe hol. De fapt, mi-aș dori să aud toate perechile de pași îndepărtându-se pe hol. Dar e liniște. Poate au plecat cât timp curgea apa.

Dar nu, încă sunt toți acolo. Fumează și joacă în liniște. Nu am mai văzut pe nimeni jucând poker și habar nu am cum se joacă. Jocurile de noroc fac parte din triada de calități pe care mama le vede la tata: „nu bea, nu joacă, nu fumează”. Nu i-a spus niciodată că ar aprecia toate astea la el, însă o spune foarte des în compania altor femei. Nu o dată am auzit-o vorbind cu o vecină sau o mătușă despre vreuna, fosta fată a cuiva (de regulă un om gospodar de la ele din sat) și actuala soție a altcuiva (un bețiv nenorocit care o joacă în picioare când se-ntoarce cu capsa pusă de la barul de peste drum). Niciuna dintre femeile ce ne-au trecut pragul nu își lăuda bărbatul. Cu mama nu mergea. A fost dintotdeauna în miezul lucrurilor, a fost la toate nunțile și înmormântările de pe scară, era acolo când nenea Sandu s-a spânzurat în baia de serviciu și când vitezomanul ăla de douăzeci și ceva de ani a spulberat-o pe fata lui tanti Pușcaș pentru că a sărit să-și tragă bichonul din fața mașinii. A scăpat cumpărăturile și a alergat în mijlocul străzii la căpătâiul fetei. Câinele era teafăr și se zbătea în lesa prinsă sub picioarele zdrobite ale Cristinei. De pe trotuar, unde mă lăsase, am văzut-o cum a ridicat cățelul de ceafă și-l scutura în fața fetei urlând, bolborosind și tânguindu-se că și-a nenorocit părinții, că a nenorocit-o pe ea și pe noi toți pentru o gudă de animal. Când șoferul a coborât din mașină și și-a pus mâinile în cap, mama l-a smucit de guler până în mijlocul drumului:

– Treci! Treci că vă omor pe amândoi cu mâinile mele!

Și acolo s-a jelit și a urlat mama până au venit părinții Cristinei și poliția: în mijlocul drumului, cu o mână înfiptă în ceafa băiatului de douăzeci și ceva de ani și cu cealaltă în blana pătată de sânge a cățelului, care de pe acum atârna moale ca o cârpă.

Cristina a supraviețuit. Cu cățelul nu mai știu ce s-a întâmplat.

La scurt timp după aceea, mama mi-a ținut primul discurs despre iubire. Doar că nu mi-era adresat mie, ci Ioanei de la etajul doi. Se auzeau țipete pe scară. Mama mi-a dat drumul la mână și a luat-o pe scări în sus. Urcând treptele, am văzut mai întâi părul negru și creț al Ioanei revărsat pe treptele unde tatăl ei o țintuia și o lovea cu pumnii și picioarele. Mama Ioanei era la muncă.

– Mai faci? bolborosea din fălcile încleștate și nerase.

Atât am auzit pentru că, de îndată ce m-a văzut, mama m-a împins în fața ei și m-a zorit pe scări în sus. Cred că i-a fost greu s-o tragă pe fată de sub el și apoi, când tatăl Ioanei s-a ridicat clătinându-se și a început s-o înjure și să gesticuleze, să-l plesnească peste obrazul bronzat și neras. Știam bine palma aia, cu degetele de pe care nu și-a dat niciodată jos verigheta. Țin minte că, pentru o fracțiune de secundă, verigheta a scânteiat în lumina becului chior de pe scară.

Ioana era cu mult mai mare, era deja la liceu. Înainte să intrăm în casă, mama a luat un pumn de pământ din ghiveciul de pe scară și l-a aruncat în ochii lui nenea Teo, care pesemne se dezmeticise și acum arunca vorbe grele, scuturându-și pumnul amenințător și privind în sus. În casă, mama și Ioana s-au ținut mult timp în brațe, cu spatele lipit de ușa de la intrare. Mama nu plângea, dar îi mângâia apăsat părul negru și incredibil de lung.

– Ascultă bine la tanti. Vezi-l ce nenorocit e? Vezi ce trage mă-ta cu el? Vezi? Pentru ce vă batjocorește așa și pe tine, și pe biata mă-ta? Ce? Voi i-ați pus sticla în mână? Uită-te bine la tanti. Pe-un bărbat nu-l cunoști nici dacă mănânci un sac de sare cu el. M-auzi? Să nu bea, să nu joace, să nu fumeze! Dacă tu n-o s-asculți de tanti și o să-ți iei unu’ ca taică-tău sau mai rău, cine crezi c-o să mai sară pentru tine? Că lumea-o să zică „taci și-ndură, dacă așa l-ai ales și-așa ți-o fost voia!” Dar tu nu trebuie să-nduri, Ioana lui tanti, tu nu trebuie să-nduri.

Strânși în jurul mesei, băieții din cămin beau, fumează și joacă poker. Nu știu de cât timp stau în fața lor, cu prosopul strâns bine pe corp și hainele în brațe. Sigur n-au trecut decât câteva secunde, dar simt că mă privesc și îi privesc de o eternitate. Am văzut bărbați atât de beți încât își aprindeau țigara invers în fața barului de peste drum. Am văzut și bărbați spânzurați din cauza datoriilor la jocurile de noroc, dar n-am văzut niciodată bărbați făcându-le pe toate trei în același timp. Cred că de asta m-am oprit. Câțiva și-au ridicat privirea, ceilalți își priveau cărțile concentrați. Nu știu de ce, dar gândul la stropii de apă ce mi se scurg de pe umeri și picioare mă dezmeticește. Mă întorc pe călcâie și o iau spre cameră. Deschid ușa și aud un „bună”. Are un timbru plăcut și judecând după cât de deschis a fost „ă”-ul de la final, sigur zâmbește. Am învățat trucul ăsta la studio. Dacă primeam un personaj blând, o mamă, o zână sau o prințesă, trebuia să dau toate replicile zâmbind. Nu i-am răspuns și am intrat în cameră.

Fetele se pregătesc să iasă și ele pe hol. La etajul meu toți se cunosc între ei și obiceiul e ca, după câteva ore de poker, fetele și ceilalți să iasă rând pe rând din camere și să se alăture jucătorilor, pentru o seară de beer pong sau adevăr și provocare. Colegele mele fac cu rândul la oglindă și se pregătesc de zor. Mari se chinuie de mai bine de zece minute să-și prindă părul într-un fel neglijent care să dea impresia că așa i-a ieșit din prima și că părul ei arată așa mereu. Aflu că niciuna nu se parfumează pentru că nu vor să pară „disperate”. Aparent, doar fetele disperate care vor să se combine vin parfumate la seara de poker. Dar își dau cu cremă pe tot corpul, pe mâini, pe picioare, și mai ales în spatele urechilor. Ca să pară că ele miros așa mereu. Mereu m-a fascinat lumea asta a femeilor. Înțeleg totul, de la conversațiile ce se poartă diferit atunci când nu e niciun bărbat prin preajmă, până la aparenta neglijență în gesturi și ținute. Când în sfârșit au părăsit camera, după aproape o oră de pregătiri abia sesizabile, îmi dau seama că poate am ceva în comun cu fetele astea. Până la urmă, vederea din fotografia pe care i-am trimis-o lui Marius nu era acolo din întâmplare. Voiam să-i aducă aminte de majoratul meu, de cum mi-a spus pentru prima dată că mă iubește, că o să fie primul, că va avea grijă de mine, că să nu mă tem, că o să vină la București.

Deschid e-mailul și încep să dau refresh paginii. De pe hol disting clar râsul Gabrielei. Se împing și se trag scaune, cineva pune muzică de pe telefon.

– Cătălin, du-te și adu Bucegiu’. Hai că l-am văzut, nu te mai trage pe cur.

– I-auzi, milog te-a făcut mă-ta! Da’ ce? Ție ți se-apleacă dacă cumperi și tu o dată băutură?

– Dacă ești așa zmeu, hai că-ți dau eu banii și mergi să iei. Da’ vezi că azi e tanti Mariana la poartă, să văd eu cum treci de ea.

Se pare că va fi seară de beer pong. Telefonul îmi vibrează în mână: „Gata, frumoaso, ai ajuns la capitală? O să ajung și eu la sfârșitul lunii, am vorbit deja cu doamna mama ta și i-am zis că-ți aduc eu pachetul. Foarte simpatică, m-a umplut de mulțumiri și urări de bine, să-mi ajungă până mor. Văd că ai scos vederea la înaintare. Ce-au zis colegele? Le-ai povestit de mine? Te sărut, M”. Îi spun că nu, nu le-am spus și îmi cer scuze – a câta oară pe ziua de azi – pentru patetismul maică-mii. Dau refresh. Vocea Gabrielei nu se mai aude peste vuietul general: înjurături, urale, fluierături și o voce colectivă gravă (sigur sunt mai mulți băieți decât fete la mine la etaj): Shot! Shot! Shot-shot-shot!

„De ce nu le-ai spus? Ți-o fi rușine?” Nu, nu îmi e rușine, dar simt că ele n-ar înțelege. „Absolut. Știam eu că ești fată deșteaptă. Am ajuns acasă, te las, dar aștept să-mi povestești mai multe. Să fii cuminte pe acolo, da?” E deja trecut de miezul nopții. Le simt pe fete intrând pe furiș în cameră. Paturile lor scârțâie aproape la unison. Aș vrea să știu dacă îi e dor de mine. A răspuns: „Știi că asta depinde numai de tine”.

Mari, Gabi și Elena m-au învățat să iau întotdeauna primul autobuz care vine, oricât de aglomerat ar fi. Trebuie doar să mă agăț de canadiana uneia dintre ele și să mă las purtată spre ușa din față, sau, în zilele bune, spre un loc liber pe care stăm cu rândul. Chiar dacă facem curățenie în fiecare sâmbătă, Elena dă cu mătura în fiecare seară înainte să se schimbe în pijamale, să îngenuncheze la marginea patului și să se roage. Elena e singura dintre noi care se roagă pe față. Eu una prefer să o fac în gând și să-mi fac cruce cu limba. Dimineața, înainte să ieșim din cameră, Elena scoate sticluța cu mir din dulap, ne miruiește mâinile și frunțile și apoi desenează o cruce mare în aer, cât să ne cuprindă pe toate. Sunt dimineți în care ar trebui să pornesc înaintea lor ca să ajung la timp la seminarul de lingvistică, însă prefer să întârzii doar ca să prind ritualul Elenei. Tot de la ea a venit prima invitație de a face duș împreună.

De data asta am decis să merg în hainele de școală, cu pijamalele, șamponul și gelul de duș în brațe. Elena se asigură că ușa e închisă bine, în timp ce noi lăsăm apa să curgă. Nu mi-e rușine să mă dezbrac de față cu fetele. În liceu o făceam mereu înainte de ora de sport. Însă mi-e teamă să nu cumva să mă holbez prea mult și să le fac să se simtă aiurea. Până la urmă, cu ele nu am ajuns la nivelul de intimitate pe care îl aveam cu fetele din liceu. Spre finalul clasei a XII-a, făceam schimb de sutiene și ne cântăream una alteia sânii în palme înainte de menstruație, ca să vedem dacă într-adevăr sunt mai grei. Odată, în grupul meu de prietene s-a răspândit zvonul că sânii fetelor care nu mai sunt virgine sunt diferiți de sânii celor care sunt. Teoretic, ar fi trebuit să fie ușor mai distanțați. Când știam sigur că una dintre fete nu mai era virgină, ne uitam pe furiș la sânii ei înainte de ora de sport și apoi schimbam priviri cu subînțeles. Nu știu exact ce căutam. Nu e ca și cum sânii lor arătau toți într-un fel anume. Dar n-am vrut niciodată să le contrazic pe prietenele mele, mai ales la capitolul ăsta, când știam prea bine că la orice discuție despre sex mă înroșeam până-n vârful urechilor. Nu puteam nici măcar să mă uit la secvențele porno date pe mut la ora de informatică. Dar nici nu-mi doream să fie altfel. Marius a spus întotdeauna că se va ocupa el de toate când va veni momentul potrivit. Știe el o metodă, așa-mi zicea întotdeauna, ca să nu doară și să nu curgă nici măcar un strop de sânge.

Nu cred că aș putea face duș cu fetele astea dacă aș fi pe stop. Dar am intrat în dușul unde e scurgerea principală și, când mă uit în jos, văd cheaguri și firișoare de sânge amestecate cu spumă venind dinspre dușurile fetelor.

–  Bravo, Mari! Încă două luni așa și ai scăpat! Ai ieșit și din 2016 fără copil! o aud pe Gabi din dușul de lângă mine.

–  Să-ți fie gura de aur! chicotește Mari și-și agită sticla de șampon amestecat cu apă. Ție ți-a venit? Că parcă noi două îl aveam deodată.

–  Nu, fată, ce-ai, la mine vine la finalul lunii, ai uitat? Sau mă înșeli cu Elena? Ți-l sincronizezi cu al ei, este?

–  Nu știu de unde ați scos prostia asta că ni se sincronizează menstruația dacă stăm mai mult împreună, intervine Elena din capăt.

–  Nu-i prostie deloc! Când eram la cămin în liceu, stăteam super mult cu colega de cameră. La cămin eram bot în bot, la școală eram colege de bancă… și de atunci îl am eu la sfârșitul lunii, că așa îl avea și ea. Până atunci îmi venea și mie la început sau pe la mijlocul lunii, cam așa.

–  Păi și acum ce? Ți-a întârziat?

–  Mda, dar stați lin că nu ne înmulțim. Am făcut ieri un test de sarcină și a ieșit negativ.

Nu am văzut un test de sarcină în viața mea. Ieri am stat toate patru în cameră și n-am văzut-o pe Gabi făcând niciun test. L-o fi făcut la baie? Și dacă da, de ce nu ne-a spus? Mai mult, a fost veselă toată ziua. Seara a mers la poker.

–  O fi de la stres, fată.

–  Mda, așa cred și eu. Ție când îți vine, Marina?

Acu-i acu.

–  Nu știu.

–  Cum să nu știi?! protestează Gabi.

–  Păi de regulă vine pe la mijlocul lunii, dar uneori vine mai devreme, alteori mai târziu. Nu prea îi țin evidența. Când vine, vine.

–  Păi și cum știi că nu ești însărcinată?

Nu-mi dau seama care dintre ele a întrebat asta, pentru că simt cum încep să mă panichez. Aș vrea ca la un moment dat să le pot spune de Marius și să le explic de ce am ales să așteptăm atât, dar experiența liceului m-a învățat că povestea asta nu poate fi primită decât cu sprâncene ridicate sau cu un mesaj de genul „WTF, MARINA!!!” Da, mai bine nu le spun nimic.

–  Pur și simplu am grijă.

–  Ehe, păi noi avem grijă, dar ei au? Nu am încredere în ei nici de aici până dincolo strada!

–  Și atunci de ce te culci cu ei?

Asta sigur e Elena.

–  De ce nu? Sunt tânără, n-am obligații. Să stau așa până la măritiș că vezi, dragă Doamne! Să se simtă el cel mai cel, cel mai bărbat, cel mai soț, cel mai șmecher și după zece ani și doi copii să-mi dau seama că eu n-am mai făcut sex cu nimeni, dar el da, că de, nu sunt proastă! Mi-l iau cu experiență cât de cât dacă eu tot nu știu nimic. Să nu stăm amândoi ca muții! Logic, nu? Și-atunci unde-i corectitudinea? E un rahat de mușchi până la urmă.

Elena nu spune nimic.

–  În fine, revine tot Gabi, lungind e-ul de la final. Marina, când mergem în cameră, te ajut să-ți instalezi o aplicație, Period tracker. O am și eu. Îți spune exact când trebuie să-ți vină și când ești la ovulație.

–  Auziți, dacă tot am deschis subiectul ăsta, v-a picat cineva cu tronc din băieții de anul ăsta?

–  De ce întrebi? Vrei să-l înșeli pe George și nu știu eu?!

–  Nu, măi, ce-ai? îi răspunde Mari râzând. Mă gândeam că ar fi drăguț dacă ați avea și voi relații. Să facem o seară de film cu băieții, poate să mergem la târgul de Crăciun…

–  Auzi, că ne dă și termen! Păi de unde fac eu rost de unu’ normal la cap până la Crăciun?!

–  Hai, măi, zi! Că tu ai fost mai des la poker, sigur ți-ai găsit pe cineva!

–  Și dacă e cineva la baie și ne aude?

Mereu prevăzătoarea Elena.

–  Păi atunci hai să ieșim din duș și să-i spunem lu’ donșoara Mari la ureche, dacă tot e așa curioasă.

Gabi și Elena ies din duș și stau cu spatele la ușă. Eu ies doar pe jumătate și le citesc pe buze. La fel face și Mari.

– A…Adi?! Nu înțeleg, mai rar! Hai, măi, zău că n-am înțeles! A…Ali? Alin?!

– Shhh!!! Mai încet! o plesnește Gabi peste mână. Baia e plină de aburi deja, dar tot mi se pare că s-au îmbujorat toate. Mă uit atent la Elena, pentru că acum e rândul ei. Îi ies aburi din pielea de pe umeri.

– I…o…nu cred! Ionuț?!

Gabi și Mari își duc mâinile la gură.

– Ăla de la teologie?! Nu, nu, nu o lua așa! Știi ceva? Chiar vă potriviți!

– Hai nu mai face mișto!

– Nu fac mișto, Eleno, zău de nu ți-ar sta bine preoteasă!

Elena sare înapoi în duș și o udă pe Gabi din cap până-n picioare. Mari își face mâna căuș și împarte apă rece ca gheața în dușurile vecine. Gabi și Elena au început un război în toată regula peste pereții de plastic. Cred că râsetele și țipetele se aud la tot etajul.

Dau să ies din duș ca să-mi iau prosopul, dar Gabriela mă încolțește. Pielea îi e înroșită de la apa rece sau prea fierbinte, nici nu mai știu. Părul i-a luat-o în toate direcțiile și stropi de apă i se scurg pe sâni și pe coapse. În mâini ține capul de duș.

– Zi repede de cine îți place sau dormi la vecini în seara asta!

Râsetele fetelor se sting și, în curând, se strâng toate ciorchine la dușul meu. Ezit.

– Nu știu cum îl cheamă, nici nu știu cum arată. Dar în prima seară, când am fost la duș, băieții jucau poker în buzunarul de pe hol. E singurul care m-a salutat, dar nu știu care dintre ei, pentru că eram cu spatele.

– Cred că știu eu cine e! îmi întoarce Gabi șoapta. Cred că e Mihai de la trei!

– Da, am auzit și eu când te-a salutat, întărește Elena. Îl știu de anul trecut.

– Da, sigur Mihai era. Și tu, muta! Nici măcar nu l-ai salutat.

*

Intrăm în cameră. Fetele îmi chițcăie în urechi: „Trebuie să-i găsim o poreclă lui Mihai, să nu se prindă ceilalți. Da, și sigur vine și el azi la poker, ar trebui să ieși și tu să vă vedeți. Pun eu o vorbă bună, ehe… Da, măi, Marina, o să fie marea ta ieșire în lume!” Dar nu sunt atentă la ele. Pe telefon am trei mesaje și două apeluri nepreluate de la Marius. Ceva de genul că n-am mai dat niciun semn, că l-am uitat așa cum s-a așteptat, că sigur mi-am găsit pe cineva. Nu m-a sunat niciodată. Habar nu am cum sună vocea lui la telefon. Vorbim doar pe mail sau când ne vedem. N-am idee pe care fată o întrerup, dar mă scuz și ies pe hol.

Telefonul sună de două ori și se oprește. Respins. Abia acum văd cât e ceasul! Sigur la ora asta e acasă! Fir-ar, trebuia să mă uit! Simt cum îmi îngheață buricele degetelor. Deschid mesageria și încep să tastez cu majuscule un MARIUS, ÎMI PARE ATÂT DE RĂU – dar nu apuc să scriu mai mult, că primesc un mesaj nou: TU EȘTI TÂMPITĂ?!?

Gata. Asta a fost. E ora patru, Roxana a ajuns acasă de la cabinet, poate acum luau masa de prânz împreună. Iar eu l-am sunat! Ea sigur a văzut apelul. Oare cum m-a trecut în telefon? Orișicum, și dacă m-a trecut pur și simplu „Marina”, tot nu are sens să-l sune Marina de la dublaje la ora patru într-o zi de joi. Marina de la dublaje care acum e la București, Marina de optsprezece ani, proasta de Marina care nu se poate uita la o nenorocită de oră, Marina care strică totul.

Marina pe care Marius o sună acum.

– Tu ești tâmpită?!

Nu a fost niciodată furios. Acum șoptește și scrâșnește din dinți.

– Marius, n-am vrut…

– Ce ți-am zis eu, mă? Hm? Zi, ce ți-am zis!

– Vorbesc eu cu ea, Doamne, îmi pare atât de rău, jur că n-am vrut…

– Ce să vorbești, mă?! Ce să vorbești? I-am zis că mă suni pentru pachet. Am ieșit în curte.

– Marius, jur, n-am vrut. Nu m-ai mai sunat niciodată și m-ai speriat cu mesajele alea și nu m-am mai uitat la oră și…

– Și pe dracu să mă ia! Așa-mi trebuie dacă mă încurc cu o mucoasă! Ești o mucoasă, Marina, m-auzi?! O mucoasă și e numai vina ta! Cu-cu-cu…

– Iartă-mă, Marius, n-am vrut…

– Cu toate mesajele tale și promisiunile! Da’ ce? Crezi că dacă îi zic lu’ asta că totul a fost ideea ta și că tu ai insistat, o să mă creadă?! Bagă divorțul și se duce la mă-sa, asta face, Marina! Știai?!

– Da…

– Și-atunci de ce mă suni?! Ca să mă nenorocești?! Ți-ai găsit vreun mucos pe acolo și te-ai gândit să faci mișto?

– Nu! N-am găsit pe nimeni! Nu vreau pe nimeni! Te iubesc…

– Mă iubești, pe dracu mă iubești! Să nu mă mai suni cât trăiești tu când sunt acasă, ai înțeles?! Nu mai avem ce discuta până nu ajung la București. Ai înțeles? Dacă mai văd un mesaj de la tine le scriu lu’ mă-ta și lu’ tac-tu că de ani de zile mă înnebunești de cap că mă iubești, că alea-alea…

– Nu mi-e rușine că te iubesc! Ai spus că după majorat e ok și că pot să le spun și lor la momentul potrivit!

– Ce moment potrivit?! Ce moment potrivit? Ai tu stofă de femeie? Îmi pot pune eu baza în tine? Încrederea se câștigă greu și se pierde ușor, Marina, așa să știi! O zi bună!

Nu știu cum am ajuns la masa de poker din hol, dar cred că m-aș scurge din picioare dacă n-aș avea de ce să mă țin. E clar. Asta a fost. Am dat cu bățul în baltă. Marius nu mai are încredere în mine. Poate nici măcar nu mă mai iubește. Poate acum le va răspunde fetelor de la biochimie sau ălora care sunt acum în a XII-a la arte. Știi doar ce răzbunător poate fi, nu? Știu, știu! Și nici măcar nu are încredere că-i ești fidelă. Știu, în puii mei, știu! E adevărat că tu ai insistat, să știi. El ți-a spus atunci, la muzeu, că nu crede că ai putea să înțelegi și să duci crucea asta. Da’ sigur își bătea joc — tocmai el să vorbească de cruci, care e cel mai mare ateu? Taci! Nu și-a bătut nimeni joc de nimeni! O să zică mami că ți-ai bătut joc de ea și de sufletul ei când o să afle că de șase ani tu ești ultima disperată—taci! Taci! Taci! N-o să afle nimeni nimic! N-o să afle nimeni nimic!

–Marina, ești ok?

Sunt în cameră și fetele se uită lung la mine. Le spun că am vorbit cu maică-mea și două zâmbesc înțelegător. Cred că Gabi scapă un „auci!” și continuă să-și pompeze fond de ten pe degete.

Vreau să mă-nghită pământul. Să mă-nghită pământul și să rămân acolo mult și bine. Să dorm și să plâng. Nici măcar nu pot să plâng cu astea în cameră! Of, de ce nu pleacă odată? De ce nu înțeleg că vreau să rămân singură? De ce nu văd că-mi vine să plâng? De ai mei nu mă pot ascunde niciodată când îmi vine să plâng și-atunci ei înțeleg și mă lasă în pace!

–Ei, lasă, azi vii cu noi pe hol și-o să te simți mai bine.

–Unde vin?

–E seară de poker și azi sigur vine și Mihai! Lasă, te facem noi gigea și aranjăm și cu el!

Ce drăguță ești, Mari. Ce proastă ești, Mari. De parcă de Mihai al vostru îmi pasă mie acum. Asta ar mai lipsi, nu? Când vine Marius la București să mai afle și că voi îmi faceți lipeala cu un tip din cămin. Nu află dacă nu-i spun. Dar nici nu trebuie să-i spun. Mereu zice că mă citește ca pe o carte deschisă.

–Parcă nu mă simt bine…

–Eh, dacă și cu parcă se plimbau în barcă! Lasă, fată, că pofta vine mâncând! Păi nu știm noi? îmi zice Gabi și-mi zâmbește din oglindă.

Nu are rost. Oricum, dacă ele nu s-au prins cât de tare îmi vine să plâng, poate nici Marius nu-și va da seama că am acceptat. Poate chiar sunt o actriță bună. Sau poate devin adult, nu cum zice Marius, că nu poate avea încredere în mine.

Cred că hienele astea trei mi-au citit gândurile, că au și sărit pe mine. Elena se ocupă de păr, Mari și-a scos cutia cu machiaje iar Gabi sticluța cu oja roșie din prima zi. La final mă dau cu parfum din belșug. Pe gât, după urechi, pe încheieturi și în spatele genunchilor (un truc de-al Gabrielei).

Ieșim pe hol destul de târziu. Lumea e deja adunată în jurul măsuței de poker. Gabi îmi întinde mâna și trage un scaun lângă calorifer, adică unde stă ea de obicei. De data asta chiar nu mă simt bine. Nu cunosc pe nimeni și băieții mă fac să mă simt ciudat. La liceu aveam doar trei băieți în clasă și nu m-au interesat niciodată. Nici măcar nu țineam evidența relațiilor, deși se despărțeau și se combinau cu altă fată din clasă în fiecare semestru. Când mă gândesc cât mă distram pe seama lor cu Marius! Le imitam certurile din baie și mersul crăcănat, iar el se prăpădea de râs. „Mucoși!” Așa le spunea mereu. Mi-a spus de multe ori că băieții își cunosc corpul abia târziu în viață și să umbli cu unul de șaișpe-șapteșpe ani înseamnă risc crescut de sarcină. Pentru că sigur toți erau hormonali și habar nu aveau ce să facă. Așa a fost și el, cândva. Mă rog, eu nu-l credeam și nu-l cred nici acum. În fine. Nu contează.

–Mihăiță! Ce mai faci, dragule? Hai aici, ți-am ținut loc!

Gabi mă strânge scurt de mână și Mihai se așază zâmbitor fix pe scaunul din fața mea.

–Bună, bună.

–Vrei să facem schimb de gumă?! intervine Gabi și-și dă capul pe spate râzând.

–A sunat anul 2000, Găbișor, își vrea gluma înapoi…

Gabi se încruntă scurt la mine. Ce? N-am mai auzit gluma demult și chiar e amuzantă. Și nu doar eu am râs.

–Ha-ha. Poate-și vrea și guma înapoi. Mă bucur c-ai rămas la fel de glumeț.

–At your service, madam!

Nu știu dacă îmi place. Nu cred. Dar seamănă mult cu Marius. Așa cum îmi imaginez că ar fi arătat dacă era deodată cu mine. O singură dată am vorbit de diferența de vârstă. „Marina, tu-ți dai seama că atunci când te-ai născut tu, eu făceam plantoane în armată?!” Am plâns atât de tare că nu m-am putut opri până nu mi-a promis că nu o să mai vorbească niciodată despre asta. Eu cred că dragostea nu are vârstă. Și orice ar zice, eu n-am apărut întâmplător în viața lui. Îl iubesc „duios” (spunea ironic și afectat) și fără să îi cer nimic la schimb. Îl iubesc mai ales pentru că se simte bătrân și al nimănui. Așa mi-a spus la început, chiar dacă acum n-ar recunoaște. La muzeu, când i-am spus prima dată că îl iubesc, a început să plângă. N-am vrut niciodată să-i iau locul Roxanei. Tot ce vreau e să fiu Marina, singura fată-femeie care îl poate iubi așa.

–Hai, băieții, cine face cărțile? Am pus filmul pe pauză ca să joc o mână cu voi.

Mă întreb la ce filme se poate uita Mihai ăsta. Sigur se uită la câte voturi au pe IMDB înainte să le descarce. Marius le știe pe încercate. Mi-a recomandat multe filme de-a lungul timpului. Și m-a învățat multe despre muzică, pictură și sculptură. Pictează foarte bine. În timpul liber, desigur.

–I-auzi, domle’! La ce film te uitai, dacă nu ți-e cu supărare? Nu știu cine e tipul.

–Synecdoche, New York.

–Îți place? mă aud vorbind. Gabi zâmbește și-mi aruncă o privire cu subînțeles.

–Oh, da! Cred că e a treia oară când îl văd.

E bun. E în topul lui Marius. N-am mai întâlnit pe nimeni care să-l fi văzut, și încă de trei ori?!

N-am vorbit niciodată cu un băiat despre Marius. Cred că nici nu m-am gândit la asta până acum. Nu cred că ar înțelege, însă poate că Mihai ăsta ar putea intui câte ceva. Poate n-ar fi rău să îi spun, la un moment dat.

*

Habar n-am cât am băut. Mai mult decât am băut vreodată, asta e sigur. Dar Gabi spune că nu e mult deloc. Mihai sigur a băut mai mult. Sau poate nu e nici el obișnuit cu băutura. Cred că nu l-am scăpat din priviri de multă vreme. Sper că n-a observat. Încerc să-mi amintesc toată seara și majoritatea imaginilor sunt cu el. E clar, sigur m-am holbat. Și sigur a observat.

–Băieți, vă salut. Eu-am plecat.

Super. Bravo, Marina.

–Dar de ce?! Hai, măi, Mihaiță, nu fi nașpa!

Nu o mai suport pe Gabi, jur.

–Regret, Găbișor, dar mă doare capul de nu mai pot. Cred că mi s-a urcat la cap poșirca asta!

Peste un vuiet de „Ce, mă?! Poșircă pe mă-ta de figurant! Hai-hai!” glasul Gabrielei se aude din nou:

–Avem noi antinevralgic în cameră! Marina, îl conduci tu pe monsieur Mihai?

Întrebarea mă ridică de pe scaun și holul începe să se învârtă cu mine. Sigur a fost și el atent la mine, pentru că își dă seama imediat și-mi întinde brațul.

–Să nu stați mult, porumbeilor!

Nu o mai suport pe fata asta. Îl trag pe Mihai după mine și dibuiesc clanța de la 205.

–Fă-te confortabil.

–Care e patul tău? Lasă-mă să ghicesc. Geam?

–Haha, da. E cam singurul împopoțonat…

–Blană! se aruncă în mijlocul patului. De sub umărul lui, se ivește lăbuța lui Peticel. Ah, să înțeleg că împarți patul cu domnul?

–E ultimul pluș pe care mi l-au dat ai mei, la majorat. E simbolic, îi arunc peste umăr și încep să răscolesc rapid sertarul cu medicamente.

–Ai spune că e simbolic și că îmi amintesc patul ăsta foarte bine?

–Ai stat în camera asta anul trecut? așez pastila și paharul cu apă pe masă.

–Ah, nu. Să zicem că… a fost al unei prietene foarte bune. Sunt de trei ani aici și pot să-ți spun cu mâna pe inimă că tu l-ai aranjat cel mai drăguț. Why won’t you show me around?

Cred că pot să-i prezint pe scurt.

–Da, păi ăsta e tatăl meu când era copil, aici e mama când era la liceu iar asta e singura poză pe care o am cu ei doi împreună. Astea sunt bilete de la spectacole de teatru. „Uciderea lui Gonzago” e preferatul meu. Actorul din rolul principal e un… prieten foarte bun. Știi, eu am dublat în desene animate. Da! Ah, păi nu știu la ce desene te uitai tu… poate pe Cartoon Network, acolo erau mai multe desene de băieți. Da, normal! Am dublat și în Ben 10… mhm! Un extraterestru, logic, dar nu mai știu cum îl chema…nu am primit multe roluri în desenul ăla. Păi da, mi-ai recunoaște vocea dacă te-ai fi uitat la Lenny și Tweek, știi tu, desene din astea pentru pici. Oricum, să știi, în prima seară, când m-ai salutat, mi-am dat seama că ai o voce foarte plăcută. Pe cuvânt! Crede-mă, mă pricep la voci.

–Marina?

Doamne, habar n-am cât am vorbit. Camera se învârte mai tare ca holul. Mă sprijin de marginea biroului.

–Nu vrei să vii lângă mine? Și-mi mai povestești apoi în ce desene ai mai fost.

Odată, mă uitam cu ai mei la TV la un interviu cu o actriță. Spunea, râzând, că până la paisprezece ani, credea că atunci când un băiat și o fată rămân singuri într-o cameră, încep să cânte, exact ca în filme. Toată lumea din studio a râs. Și ai mei au râs. N-am înțeles de ce, mai ales că acum, uite, sunt fată și sunt singură în cameră cu un băiat și dacă am începe să cântăm ar fi mai puțin ciudat decât ce se petrece acum. Camera se învârte și mă trezesc zâmbind tâmp la marginea patului, cu Peticel strâns în brațe. Mihai îmi întoarce zâmbetul.

–Bine, să zicem că de data asta îl las și pe Peticel cu noi în pat.

E atât de bine să aud numele lui Peticel spus de altcineva. De cineva de aici, mai ales.

Mă așez și simt brațul lui Mihai greu peste mijlocul meu. „Și, ia spune, Tweek, cum stai?” îmi șoptește în ureche. Mă trece un fior rece pe șira spinării. În cameră e beznă. Lumina neonului s-a scurs în linia de sub ușă. De afară se aud râsete. Îl strâng pe Peticel în brațe.

–De fapt, eu eram Lenny…

Credeam că țin plușul strâns, dar îmi alunecă rapid din brațe când Mihai mă întoarce cu fața spre el. Camera se învârte și mai tare. Mihai e acum deasupra mea și deși ochii nu mi s-au obișnuit cu întunericul, pot să simt că zâmbește.

–Mihai, mi-e rău…

–Știu, știu. Dar facem încet, da?

–Ce facem?

–Facem bine, da?

Și-a lăsat iar capul lângă urechea mea și simt fiorul din nou, dar de data asta în genunchi.

–Tremuri toată, Marina…

Cred că e mulțumit. Pentru că sigur zâmbește. Am învățat la bio despre celulele cu bastonașe. Cred că acum încep să-și facă treaba, pentru că mi se pare că acum îi pot ghici conturul feței. Zâmbește și-și dezvelește dinții. Dinții lui se învârt cu mine în beznă.

Îi simt degetele pe abdomen. Mâna dreaptă îmi zvâcnește parcă din umăr și-l apuc strâns.

–Mihai, mi-e rău.

–Shhh, știu. Și mie. Dar trece imediat, da? Aii, ce mână rece ai! Hai, fii cuminte acum, da?

Pot să jur că afară era gălăgie. Atunci de ce aud cum își dă pantalonii jos? Nici nu mai știu cum e îmbrăcat. Îmi simt pulsul în urechi. Rămâne puțin suspendat în aer și apoi își lipește pielea goală de coapsele mele. Frige.

–Mihai! Mie mi-e rău!

–Shhhh! Și mie! Dar aste ne ajută, da? O să te simți mai bine, da?

Îmi ia fața în palme și camera se oprește dintr-odată. Ochii mi s-au obișnuit cu întunericul. Își apropie fața și mai mult de a mea și mirosul de vin acru mă izbește. Îmi smucesc capul.

–Ți-a mai spus cineva ce piele fină ai? Și ce albă…

–Când eram mică mă spălau în ceai de tei…

–Hmm, chiar așa?

Îmi trage patalonii în jos. Sunt sigură. Nu simt, dar aud cum foșnesc pe piele. De ce e liniște pe hol?

–Și cum te spălau în ceai de tei? Nu te frigeai?

–Nu… puneau un cearșaf în cădiță și îl zvântau până când… se răcea… și apoi își înmuiau degetele în apă să vadă dacă e destul de… Mihai, mie mi-e foarte rău…

Râde. E beat? Sigur e beat. O să se oprească. O să-și revină și o să se oprească și o să dormim și camera nu o să se mai învârtă cu mine.

Vecinilor de deasupra li se sparse o țeavă. Apa fierbinte a băltit multe ore în apartamentul lor până când a început să picure din tavan, direct pe salteaua mea. Nu dormeam. Când ajungea la mine, apa era deja rece. Am trezit-o pe mama. Mi-a luat ceva să o conving că nu am făcut iar pe mine în pat. Degeaba a bătut toată noaptea la ușa vecinilor. S-au întors abia a doua zi de dimineață. Nenea Dumitru din blocul vecin și-a pus scara în mijlocul camerei mele și a închis ușa. În bucătărie, mama îi povestea soției lui toată pățania. Vorbea foarte tare, de parcă vecinii ar fi putut s-o audă. M-am furișat pe hol și am bătut de două ori la ușă. Nenea Dumitru m-a lăsat să mă uit la el. M-am urcat în pat și, cu genunchii strânși la piept, mă uitam la nenea Dumitru cum mângâia tavanul. A mai coborât odată de pe scară și a scos o lopățică plată din cutia cu scule. „Asta e o daltă” mi-a spus și s-a urcat iar pe scară. „Ești gata? La trei! Unu, doi, trei!” și a început să izbească tavanul cu dalta. Un fior m-a fulgerat prin tot corpul. În curând, camera era scufundată într-un nor de praf. În aer pluteau bucăți de vopsea. Mi-am dus mâinile la gură și la nas și voiam să țip, dar știam că nenea Dumitru nu se va opri cu una, cu două. Dalta mușca adânc din zid, brațul bronzat se plimba sus-jos cu putere, răzuia toată vopseaua, iar nenea înjura printre dinți. Se înroșise tot și transpirația i se scurgea pe sprâncene și pe mustăți. O bucată mai mare de tencuială a căzut pe pat, la picioarele mele. Am țipat.

–Mama! și l-am împins de pe mine.

Habar n-am când mi-am tras pantalonii pe mine. Știu că îi aveam pe mine când am intrat în baie. Picioarele îmi tremură și sunt foarte reci, le simt când îmi dau pantalonii jos în vine. Dintre coapse se scurge un lichid alb, ca un scuipat. Se lipește sec de gresie. Nu-mi simt picioarele. Ba nu, nu pot să le mișc. Știu că aia de jos, dintre picioarele mele, e spermă. Dintre toate lucrurile posibile pe care mi le-aș putea aminti mi-aduc aminte fix de mătușa Flori, care nu putea avea copii. Nu putea avea copii, iar bătrânele de pe scară spuneau că stă mereu cu picioarele în sus, „ca să prindă sămânța”. Habar n-aveam ce înseamnă asta. Dar, într-adevăr, când am mers odată la ea, mi-a strigat să vin în dormitor, că s-a întins puțin să se odihnească. Tăcut, unchiul descojea mere în bucătărie. Când am intrat, mătușa Flori stătea cu picioarele în sus, sprijinite de tăblia patului. Și-a dat capul pe spate, mi-a zâmbit și mi-a făcut semn să mă apropii.

Nu am să stau niciodată cu picioarele în sus. De fapt, n-o să mă mai întind niciodată. Am să stau în picioare până când se va scurge toată chestia asta din mine. Într-un sfârșit, încep să-mi simt picioarele și mă prăbușesc pe vasul de toaletă. Lumea nu se mai învârte cu mine. Îmi strâng genunchii la piept și simt mirosul scârbos de parfum dulceag. Vreau să vomit. Vreau să vomit și nu pot.

Aprind becul. Camera e goală. Pe masă nu mai e nicio pastilă și paharul e gol. Simt că am făcut ceva rău. Și, la fel ca atunci când eram copil și mă loveam, trebuie să mă scutur și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Trebuie să fac patul. Din trei pași sunt lângă el. Dar nu pot să ating așternutul. Oglinda Gabrielei e încă pe biroul meu. Și rujul lui Mari mi s-a întins până pe bărbie. Nu știu de ce mi-a apăsat mâna pe gură. Poate credea că vreau să țip, dar voiam doar să-i spun că asta nu i se cuvine, că țin toate astea pentru altcineva. Și că acel altcineva va fi foarte supărat când va afla ce a făcut și ce i-a luat. I-a luat munca de patru ani. Toată eforturile și toată răbdarea pe care a avut-o cu mine. Cum mereu și-a luat din timp să mă învețe. Și totuși, nu mi-a spus niciodată că asta fac un băiat și o fată atunci când rămân singuri într-o cameră. De fapt, nici măcar nu e despre Marius, știi, nu? Da, știu, e despre amintirea asta idioată cu mami și tati. Păi spune-o. Dar nu cred că asta a fost. Spune-o, și vedem apoi. Dar n-are cum! O să vedem. O știi și tu, de ce trebuie s-o spun? Păi cineva trebuie s-o spună. Bine, ne uitam la televizor la (știrile de la ora cinci), da, la știrile de la ora cinci, cu cele mai urâte chestii. Și prezentatoarea a spus că un bărbat a fost reținut pentru (pentru?) pentru violul. Unei minore. Dar eu nu mai sunt minoră. Așa, și? Și mami a oftat și a strâns din buze, și ce? Și l-am întrebat pe tati ce e ăla un… (viol). Și ne-a spus? Ne-a spus. Nu.

Aud doar cum îmi bate inima. Iar în fața mea, mâinile se agită de zor, deschid dulapuri, trag sertare. Mergem la duș. Ăsta nu e șamponul meu. Crezi că vor observa? N-are cum. Sigur vor veni în cameră moarte de oboseală și apoi se bagă direct la somn. „Și pijamalele, nu uitați pijamalele” îmi pare că le spun mâinilor mele, dar mi-au luat-o demult înainte și deja văd cum strâng pijamaua la piept. Și-acum ce? Ascultăm la ușă și când e gălăgia mai mare, ieșim. Ieșim? Stai. Acum.

Nu puteau să pună și ei dușuri normale? Astea parcă sunt patru țevi ce ies din perete. Par? Asta sunt. Știi sentimentul ăla când iei autobuzul, ajungi acasă și instant mergi să te speli pe mâini pentru că îți simți mâinile murdare? Da. Cred că așa se simte tot corpul meu acum. Te-ai sprijinit cu tot corpul de bara din autobuz? Nu, corpul meu e bara din autobuz.

Încep să mă spăl în liniște. Îmi las capul pe spate și jetul de apă mi se izbește de tâmple. E fierbinte. Ridic mâna dreaptă și văd cum ies aburi din piele. Ăsta sigur nu e șamponul meu. Calmează-te, îl usuci cu un prosop și nu-și dă nimeni seama. Bine, dar doar puțin. E pe terminate, îl agit ușor. Parcă e… las șamponul să-mi alunece din mâini. E alb și cleios. Parcă e… știu. E ok, atunci stăm doar sub apă, da? Oare gelul de duș e la fel? Lasă, stăm doar sub apă. Mă așez pe podeaua de piatră. O să răcesc. Nu-i nimic, ăsta să fie cel mai mare rău.

Știi? Nu cred că se pune. Pentru că n-am țipat. Fata aia de la știri a țipat atât de tare că i-a trezit pe vecini. Dar ai vrut să țipi? Corect, dar am vrut? Nu cred. S-a întâmplat oricum atât de repede. Cât de repede? Cât îți tragi aer ca să țipi. Ei, na! Ei na, ei nu, așa a fost! Stai, îmi las capul pe genunchi. Nu pot să mă uit, mi-e scârbă. Îmi întorc privirea la stânga și capul ud mă urmează.

Încep să plâng în liniște. Plâng în liniște și mă legăn ușor. Ca la casa de copii? N-ai zis tu că băile astea sunt ca alea din „Veronica”? Păi da. Păi Veronica era de la casa de copii.

– Marina? Ești bine?

E cineva la ușă.

– Da!

– Vezi că noi mergem la Ana în cameră, că i-au plecat colegele acasă și e singură. Mergem și cu băieții, ne uităm la un film. Dacă vrei, vino și tu.

– Nu! mai încet, te rog. Ăă, nu, mai stau puțin aici.

A plecat? Cred că da. Poate rămân toate trei la Ana peste noapte. Ce bine-ar fi! Pot să dorm în patul Gabrielei, ba nu, al Elenei. Și dacă vine, ce? Sigur nu o să mă trezească. O să doarmă ea în patul meu. O să-i fie milă să mă trezească.

Hai, Marinica, ridică-te. Am scos din mine toată chestia aia. Promiți? Promit.

Opresc robinetul și-mi trag pijamaua pe pielea udă, fără lenjerie. Deschid ușa pe jumătate și încep să strâng sticla de șampon, gelul de duș, masca de păr și fixativul. Am luat fixativul?! Ce aiurea. Și n-am folosit nimic. Când ies, oglinzile sunt deja aburite. Înainte să intru în cameră, îmi strecor mâna prin crăpătura ușii și sting becul. Nu mai vreau să-mi văd patul. Găsesc ușor patul Elenei, e primul de lângă ușă. Îmi trag pătura pe cap și încep să plâng.

*

Ți-am zis? Le-a fost milă să mă ridice din patul Elenei.

– Bună dimineața, s-a trezit și rața! începe ziua mea cu rânjetul Gabrielei. Trebuie să ne povestești tot! Hai la o cafea!

Suntem pe balcon și Gabriela scoate un pachet de țigări din buzunarul capotului roz pal, ros la mâneci. Nu știam că fumează. Acum țigara îi atârnă bleagă între buze. Își caută bricheta când, brusc, se luminează la față, sare sprintenă la ușa din termopan și bate cu pumnul în sticlă: „Aliiin!” Aparent, Alin e tipul care pășește greoi pe hol. Îi arată țigara chicotind. Alin își agită arătătorul ca și cum i-ar spune „Vezi-vezi!” și trece mai departe zâmbind.

– Așa… cum a fost?!

N-am energie pentru asta. Îi spun că bine, mă-ntreabă cum bine, îi spun că am vorbit, i-am arătat ce lucruri mai am eu pe acolo și apoi am mai vorbit și a plecat, pufăie, tușește și alungă vălătucul de fum cu mâna dreaptă, Mari o bate ușor pe spate, Elena spune nț-nț, iar ea-și trage suflul și, neîncrezătoare: „Atât?!” îi spun că da, atât, ce ar fi vrut să se întâmple, începe cu aiurerile ei că Mihai nu era așa, că el e mai dintr-o bucată așa, e ori-ori, ea știe bine, au fost prieteni buni, Mari nu-și poate ascunde un zâmbet, ea continuă că de fapt o știe pe fosta lui și de aia știe, că aia i-a povestit că nu e nimic de capul lui, chit că face el pe durul și te ia așa direct cu ori-ori, oricum, lasă, găsesc ele un băiat și pentru mine, nu toți pârliții de pe palier, termină țigara, e cam friguț, intrăm, așa-i, e bună cafeaua asta, bine că au schimbat aparatul de la etaj, că deja era de pe vremea lui Pazvante Chioru’, intră Gabi, Mari, eu, Elena și tot ea închide ușa.

Și așa, povestea despre Mihai a rămas pe balcon, în frig. N-o să mai deschid ușa aia niciodată cât o să stau aici. Să moară. Să crape, să se surpe, să se năruie și să se deșire ca halatul roz pal, să se usuce ca toate mâinile ce l-au dat jos, dar mai ales ca mâinile ce varsă ojă roșie pe el din două în două zile.

Dar bineînțeles că nu o să se întâmple asta, sau cel puțin nu o să se întâmple acum. Sau eu nu o să fiu martoră la asta. N-are decât să se întâmple când eu o să fiu plecată de mult de aici. Dar unde să mă duc? Nu e ca și cum le pot spune alor mei. Habar n-am cum ar reacționa. Poate ar fi dezamăgiți, sau scârbiți. Sigur le-ar fi rușine. Și sigur m-ar lua de aici și m-ar aduce acasă, să fac facultatea acolo. Și n-am vorbi despre asta. N-am vorbi despre asta niciodată. Ar fi secretul meu – al doilea secret pe care îl am față de ei. Ce drăguț, Elena mi-a făcut patul după ce a dormit în el. Trebuie să schimb așternutul. Acum e lumină și pot. Deschid dulaptul și-mi mușc buzele ca să nu plâng. Toate hainele au mirosul de acasă. Așternuturile de schimb sunt călcate. Mi-au luat și mie călcător, dar mama n-a avut niciodată răbdare să mă învețe să calc. Mi-e frică să calc. Deci asta e ultima dată când am așternuturi călcate. Sau poate o s-o rog pe una dintre fete. Nu și-au adus călcător, dar toate știu să calce. „Vrei să le bagi la spălat cu ale mele?” ce idee bună! Nu știu de ce, dar am impresia că s-ar curăța mai bine dacă ar fi la un loc cu așternuturile tale, Elena. Ca și cum ne-am spăla păcatele la un loc: tu că uneori mai adormi fără să te rogi și eu că…

– Dacă nu te încurcă, da, mulțumesc tare mult.

Salteaua asta e foarte veche. Se lasă cu un scârțâit jalnic de îndată ce te așezi și când te ridici, urma corpului tău rămâne clară ca o amprentă. E aiurea rău dacă spun că-mi imaginez înmormântarea mea? Nu țin minte când am început să fac asta, dar, uneori, când mama mă certa sau îmi dădea o palmă, așteptam să termine cu mine și mă duceam în camera mea. Am început să-mi imaginez că am murit în ciuda ei, pentru că știam cât de mult ar fi suferit și, în timp ce ea-și continua treaba pe la bucătărie sau mai arunca câte o vorbă de ocară îndeajuns de tare cât să o aud, eu o vedeam în fața ochilor distrusă, nevopsită și cu părul în toate părțile. Urla și plângea în ciuda calmantelor pe care bănuiam că le va primi de la sora ei asistentă. Uneori, îmi imaginam că se aruncă în groapă după mine. Dar, de câțiva ani încoace, nu mă mai răzbun pe nimeni la înmormântarea mea imaginară. Mă folosesc de ea ca să-mi amintesc că ar veni mulți oameni. Și ar plânge și mai mulți. Am văzut eu, cei care vin să-și viziteze sau să-și plivească morții nu vărsau nicio lacrimă pentru mortul zilei, dacă acesta era bătrân. Cum a fost bunicul, să zicem. Dacă treci pe lângă ei, îți spun „condoleanțe” sau „Dumnezeu să-l ierte, câți ani a avut?” și dacă răspunsul sărea de optzeci mai spuneau ceva vag, strâmbau din buze a „păcat!” și săpau mai departe. Dar la mine nu ar fi așa. Tuturor li se umezesc ochii când moare cineva tânăr.

– Marina, ești ok?

Fetele astea sigur n-ar veni. E prea departe de unde stau ele. Și oricum, nici nu aș vrea să vină. Să trimită doar o coroană cu: „Nu ne-a lăsat inima să fim azi alături de dumneavoastră, însă gândul ne e numai la voi. Niciun părinte nu ar trebui să-și îngroape copilul. Multă putere, suntem alături de voi în cuget și în gând, blablabla, condoleanțe, semnat Gabi, Mari și Elena”.

– Noi mergem la mall, sigur nu vrei să vii cu noi?

Asta e Gabi.

– Mașina termină de spălat cam într-un sfert de oră. Poți să scoți tu hainele Elenei și pe ale tale?

Dacă mă gândesc mai bine, coroanele nu au panglici chiar atât de lungi. Abia poți să scrii un „Odihnă veșnică, familia X”. Sigur ar trimite o scrisoare, pe lângă coroană.

– Nu vrei nimic de la farmacie?

Până la urmă, ar fi un gest frumos. Dar tot nu-mi sunt dragi. Elena și Mari sunt chiar drăguțe uneori, dar pe Gabi nu pot să o sufăr. Nu știu de ce. În mintea mea, îi iau coroana și mi-o imaginez undeva într-un colț, sub celelalte.

Au plecat în sfârșit. Curentul mi-a răscolit foile de pe birou când au închis ușa. Mă fac covrig sub plapumă și-mi strâng iar genunchii la piept. Să-mi imaginez înmormântarea mea.

Patetic.

*

Dar ceva mă scoate de sub plapumă. E melodia pe care am setat-o pentru când mă sună Marius și, cum nu am auzit-o niciodată, am uitat complet de ea.

– Ce faci? Ți-am dat mail de dimineață și ți-am scris și pe Whatsapp.

Deja? A venit mai devreme? Nici nu mai știu în ce zi trebuia să ajungă.

– Încă ești supărată?

– Ce zi e azi?

– E vineri, 28. Da’ ce ai de ești așa chiaună? Te-am trezit?

– Nu, nu.

– Ai cum să cobori acum sau vin mai târziu?

– Ești aici?!

– Păi de ce te-am căutat toată ziua? Voiam să-ți cer adresa, dar m-am descurcat până la urmă. Doar nu era să și intru după tine. Dacă-mi cere buletinul la poartă? Le zic că sunt curierul sau un verișor de gradul al treilea?

Râde.

– Deci, cum rămâne? Vin mai târziu sau cobori acum?

– Acum.

Parcă eu sunt broasca pe care o tot disecam în cabinetul de bio. Cineva mi-a scos cu grijă jumătate de creier și acum apăsa o bucată de vată înmuiată în oțet în locul rămas liber. Iar mie tot trupu-mi zvâcnește monosilabic: da, nu, acum. Dar vreau să vorbesc mult. Vreau să-i spun tot. Vreau să-i spun până mă satur.

Mă așteaptă sprijinit de capota mașinii. Are cămașa suflecată până la coate. Eu n-aș putea niciodată să-i calc o cămașă. Dar mi-a zis mai de mult că știe el. Nu simt că merg pe asfalt, ci pe stomacul meu și, cu fiecare pas, se strânge mai tare. Dacă aș fi mâncat ceva de ieri dimineață, sigur aș vomita. Am și uitat că nu am mâncat. Cât zicea că e azi? Vineri?

– Ia uite-o. Bucureșteanca mea preferată! Ce faci, frumusețe?

Dă să mă îmbrățișeze, dar mă dau un pas în spate. Mi-au căzut ochii pe mâna lui dreaptă și mi-am amintit de primul meu sărut. Cum îmi bătea inima să-mi spargă pieptul, cum mă tachinase aproape o lună că nu am curaj, că sunt un copil. Și cum, în ultimele zile, mi-a zis că sigur nu o fac pentru că nu îl iubesc. Că eu nu știu ce e iubirea, că sunt prea mică să știu. Și ce se bosumfla apoi! Că ar fi trebuit să știe că numai gura e de mine, iubirea nu e-n cărțile tale pentru școală, fetițo!

– Mai știi când m-ai sărutat prima oară?

– Ce-ntrebare, Marinica… normal că știu.

– Nu știam ce trebuie să fac…

– Vrei să spui că nu făceai nimic, mă completează zâmbind. Stăteai țeapănă ca o scândură, cu buzele întredeschise.

– În capul meu aveam impresia că fac chestii.

– Și apoi te-am prins de obraji ca să-ți deschid buzele puțin.

– Arătam ca un pește cu buzele așa, nu?

– Nu, erai frumoasă. Dar da, erai rece ca un pește. Cam așa cum ești acum.

Îi întorc zâmbetul și mi se pare cel mai greu lucru pe care l-am făcut în ultimele zile. Sau săptămâni?

– Am pus pachetul în mașină, spune și își ia geaca de pe locul pasagerului. Hai, vrei să ne plimbăm puțin? Ți-l dau înainte să urci.

Sunt îndrăgostită de omul ăsta de șase ani. La început nu știam, îmi era rușine. Dar când mă uit în urmă, îmi dau seama că așa a fost de la început. Și totuși, uneori îmi e atât de frică de el. Mi-e groază că se va ridica și va pleca, pur și simplu.

– Poți să mă iei de mână, să știi. Aici nu ne cunoaște nimeni. Și am trecut de mult de cămin. Ce rece ești la mâini! Sigur nu vrei geaca mea? Hai, dă mâna încoace.

Mâna mi se afundă în buzunarul lui stâng. Îi simt mâna caldă, dar nu-mi deschid pumnul.

– Piatrăă… hârtie! și-mi înșfacă pumnul în buzunar.

Se oprește brusc și mă împleticesc în fața lui.

– Ce-ai, măi?

E atât de binedispus azi! Tot ce am făcut până acum a fost să îi răspund la provocări. Ziceam nu „Nu mă iubești!” și devenea da. Ziceam nu „Știam că așa o să fie, nu trebuia să-mi pun mintea cu tine și să am încredere în tine!” și iar era da. Nu! „Ești tâmpită?” da.

Of, de ce acum aștepta să fac eu ceva?

Ne așezăm pe o bancă, dar nu are stare. Se apleacă în fața mea.

– Îmi pare rău că am țipat la tine atunci. Dar știai că nu putem vorbi când ajung acasă. Dar uite, eu nu sunt supărat pe tine. N-ar fi trebuit să mă enervez așa. Până la urmă, ești la prima abatere.

– Roxana s-a supărat?

– Roxana? Nici vorbă. Știi doar că i-ești dragă. Și i-am spus că vin pe la tine cu pachetul. Ba chiar m-a mustrat că nu ți-am răspuns din prima și că am fost așa dur cu tine. Știe doar că ești o copilă. Așa i-am zis și eu, că ești o copiliță fă-ră min-te!

Ultimele silabe le apasă cu arătătorul pe fruntea mea. Îmi vine să urlu. Adică toate astea au fost pentru nimic? Roxana nici măcar nu se supărase și el mi-a spus că-și face bagajele și se duce la mama ei dacă-l mai deranjez o singură dată. Poate în seara aia nici nu aș mai fi ieșit din cameră. Aș fi stat să vorbesc cu el prin mesaje, să-i povestesc ce mi-au spus fetele la duș, ce am făcut la facultate, ce mai e prin cămin. Și acum nu aș fi stat în fața lui, simțindu-mă atât de murdară, ca ultimul om.

Dar el continuă.

– Așa… și mă gândeam că azi e… ce e? Vineeeri… și mă gândeam să vin să te iau mâine cu mașina și să mergem la hotelul meu. Și poți să le spui colegelor că lipsești weekendul ăsta, că a venit o verișoară și o să stai cu ea, să-i mai arăți orașul. Iar noooi? Noi putem să mergem la mare, că de aici ajungem una-două. Dar înainte…

Își împinge palmele pe genunchii mei și o ia în sus, înspre coapse. Îmi înfig unghiile în mâinile lui și văd oja Gabrielei pe degetele mele, crăpată în vârful unghiilor. El nu are verigheta, dar tot i se vede urma. Știe bine că mă panichez când își împinge palmele așa, doar e cea mai îndrăzneață chestie pe care am făcut-o până acum, însă nu pot răbda niciodată să ajungă în susul coapselor. De obicei, eu roșesc și el râde. Acum nu-mi dau seama dacă m-am înroșit și văd că nici el nu râde.

– Ce-ai, măi?! zice încruntându-se pentru prima dată de când l-am văzut. Pielea subțire s-a înroșit unde mi-am înfipt unghiile.

– Marius, eu trebuie să-ți spun ceva.

S-a înseninat. Se așază jucăuș pe bancă, picior peste picior.

– Ia, spune, te ascult. Ți s-a făcut nițică frică, este?

– Nu. Dar promiți că nu te enervezi, da?

Și îi spun. Îi spun tot, dar nu uit să pun accentul pe nervii lui și pe lucrurile urâte pe care mi le-a spus, îi povestesc cum am ajuns ca prin vis pe hol, cum duhneam a parfumul lui Gabi, cum mi s-a făcut rău, cum s-a trântit pe pat și încerc să îi distrag atenția cu Gabi, acum îmi dau seama că sigur au avut ei ceva de împărțit și că poate fosta aia a lui era chiar ea, și zic asta pentru că am avut timp să mă gândesc, oho, am avut timp berechet și simt că vine greul și-mi dau seama că nu știu să-i povestesc ce s-a întâmplat, dar nu mă opresc din vorbit și-i spun povestea cu nenea Dumitru din blocul vecin și cu dalta, și apoi dușul, nu, mai întâi cum am mers la baie și chestia aia slinoasă a făcut plici! pe gresie, cum a băut pastila și tot paharul cu apă și cum nu dorm de nici nu mai știu când, cum nu o mai suport pe Gabi, cum s-a apucat de fumat și cum nu mai pot să mă ridic din pat, îi zic apoi de dușurile fierbinți pe care le fac și de patru ori pe zi, pentru că mă simt murdară, mă simt atât de murdară, Marius, că-mi vine să-mi smulg pielea de pe mine dacă nu mi-ar fi atât de scârbă să mă ating!

Și cumva, mi se pare că mă văd de undeva de sus, pe mine, cea care-i spune toate astea. Și văd cum plâng și îi strâng mâna și-mi înfig privirea în ochii lui și cum, la final, îmi ridic mâna liberă și-mi trag bluza, mai-mai să o rup. Și tot de sus văd cum el se întunecă la față, de parcă cuvintele mele l-ar seca de viață și de orice urmă de fericire. Ochii, altă dată când verzi, când albaștri, acum îmi par gri. Mă privește, dar, cumva, privirea lui trece prin mine și, dacă nu ar fi ochii care să-l trădeze, ar părea că suntem unul din cuplurile alea blazate: eu furioasă și el resemnat. Dar eu nu sunt furioasă. Tot ce îmi doresc în momentul ăsta e să mă ierte. Și să facă el cumva să fie bine. Să mă ia de acolo. Să fie el furios. Să mă apere.

Îi mai simt mâna moale pentru o fracțiune de secundă, înainte să-și strângă pumnul brusc și să mă ridice odată cu el de pe bancă. Facem cale întoarsă spre cămin și eu îmi las toată greutatea pe călcâie, nu mă mai trage, lasă-mă să-ți explic, nu mă duce înapoi, te implor, ia-mă cu tine. Nici să nu audă. Uneori se oprește și, cu o smucitură, mă trage aproape de el. Îmi spune chestii printre dinți. Nu există așa ceva, nu există să nu țipi, nu există să nu-l poți da de pe tine pe un mucos beat sau poate există, dar doar dacă ești o mucoasă și învârți băieții pe degete, dar el e bărbat și-ar fi trebuit să-și dea seama de mult că nu trebuia să-și pună capul cu o proastă care habar n-are ce înseamnă să iubești și care da, proastă ca proastă, dar măcar era curată, dar acum?! Acum n-are decât, să se aleagă praful, acum e murdară și să o spele o mie de ape că el de ea nu se mai atinge! În ochii lui disprețul s-a încovrigat ca un șarpe în vizuină.

Ajungem la mașină și mă pironește pe trotuar. Din doi pași ajunge la portbagaj. Plâng cu muci, fără aer și dacă aș avea pleoape în capul ăsta de sus, mi-aș închide ochii să nu mă mai văd. Deschide gura să mai spună ceva, dar se oprește. Își întoarce privirea spre mine și-mi pune apăsat pachetul în brațe. Îmi spune printre dinți să mă opresc din plâns și să-mi șterg fața. Gata. Se dă doi pași înapoi și, cu blițul pornit, îmi face o poză, cu pachetul în mână.

– Le trimit eu poza alor tăi, Marinica, să vadă că pachetul a ajuns cu bine da? Așa. Eu-am plecat. Să fii cuminte!

Parcă nu vorbește el. Îl recunosc pe el de acum doar după vena ce-i zvâcnește în tâmpla stângă și după privire, pe care și-o mai oprește o singură dată asupra mea, înainte să urce la volan. Demarează și întoarce în vuiet de claxoane și înjurături.

E frig afară. Îl simt abia acum.

– Marina?

Mă întorc. Mari, Elena și Gabi stau prostite pe trotuar, fiecare cu câte două-trei pungi în mâini. Mi-e groază că-și vor deschide gura, așa că le-o iau înainte, cu cel mai strâmb zâmbet pe care cred că l-am văzut vreodată.

– Elena, am uitat să mă dau cu mir înainte să ies din casă.

 

Carina Chereji (n. 1998, Oradea) este studentă în anul al II-lea la Școala Doctorală din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București. Scrie, observă și a participat la trei ateliere de scriere creatoare dintre care cel de nuvelă a scos-o din ale sale și i-a arătat cum e să scrii la persoana I. Însă, indiferent de perspectiva narativă, copilăria și negocierea inocenței sunt două dintre principalele teme pe care le încearcă.