Cabana (VI)

III

Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Cum o fi ajuns vorba asta să facă parte din tezaurul memorialisticii comune Înțelepciunii îi place să fixeze în enunțuri scurte și simple ceea ce experiența de viață are mai evident și mai îndelungat în timp. Dar oare spusa de mai înainte dovedește perenitate? Poate că multora li s-ar potrivi. Dacă oamenii sunt sub vremi, degeaba scâncesc. Nu vor ieși deasupra. Dacă evenimentele îi poartă precum vântul frunza, se vor așterne straturi, straturi, pe filele îngălbenite ale unor cronici fără de nici o poveste. Un compost de frunze moarte și putrede va îngrășa solul trist, iar deasupra, crengile goale de rod în zadar vor încerca să acopere pustiul. Nu ar reuși decât să arunce umbre caraghioase, asemenea alcătuirii lor scheletice, peste îngrășământul de prisos.

Au fost timpuri în care înregimentarea ascundea neputința celor mulți. Aveau părelnicul sentiment al onoarei și credeau că respectul față de autoritate decurge din legitimitatea ei văzută ca deplin consacrată. „Eu am fost supus pentru că, se știe: capul plecat, sabia nu-l taie.” Sau, cum se spune la cartea sfântă: „tot sufletul să se supună stăpânirii.” Și cu toate că se știau la cheremul unora care, cândva, au recurs la uzurpare și care, pe mai departe, practicau abuzul, preferau retragerea în confortul adeziunii.

Într-o dimineață însorită de vară, un bătrân simpatic îi spusese copilului de lângă el, arătând spre dealul împădurit din apropiere, că Dumnezeu ne răsfață. Copilul avea în minte alte lucruri. De când se știa, se bucura, ca toți copiii, de vremea bună, de libertatea datorată vacanței, de joaca împreună cu alții de vârsta lui. Nu-i păsa de natura asta difuză pentru că nu îi intuise niciodată puterea integrativă. Ea i se înfățișase până atunci doar ca ambianță firească a celorlalte activități plăcute. Totuși, în momentul acela, vorbele bătrânului îi deșteptară sentimente noi. S-a pomenit că privește lucrurile înconjurătoare într-un fel diferit. I se deschideau alți ochi. Ochii înțelegerii, ai noimei, ai emoției. Deși era obișnuit cu emoțiile care-i însoțeau de fiecare dată reprezentațiile în public, de data asta ele nu-i mai tulburau confortul interior. Acum nu se afla sub imperiul tracului scenic ci al fiorului estetic eliberat de orice constrângere. Nu era împărțit între bucuria frumuseții livrate publicului exigent și grija pentru acuratețea tehnică a execuției muzicale. În momentul acela, alături de bătrân, nu mai privea un peisaj ci un tablou. Unul viu în care se simțea integrat până la deplina asimilare.

În alt loc și în alt timp, sentimentul dublu al frumuseții înconjurătoare eliberatoare și al încorsetării, punea la încercare sufletul tineresc al celui abia întors din armată. Înainte de liberare, privise malul sârbesc al Dunării. „Pământul libertății” își spuse, chiar dacă știa că Iugoslavia nu era decât turnanta către adevărata libertate. Ce nu știa, sau nu voia să știe, era faptul că libertatea are valențe atât de complicate încât e greu să-i decelezi fibra autentică. Supus ordinelor, într-o țară supusă dictaturii, își dorea ieșirea de sub acest obroc îndoit, fără să ia în seamă complicățeniile inutile ale analizelor. Știa că odată liberat, avea la dispoziție două săptămâni pentru angajare. Deci, alte obligații, nu cu mult mai ușoare decât cele militare. Voia o eliberare completă după liberare. Trebuia doar să aibă grijă. Și să fie hotărât pe deplin. Când îți dorești ceva atât de riscant ca fuga peste graniță, evadarea dintr-un loc obijduit, o faci după pregătiri amănunțite, dar, în final, te lași călăuzit de temeritate. Fuga asta poate avea urmări imediate, ca violența la care ești supus în cazul unui eșec, sau ca anumite dezamăgiri ulterioare, în cazul reușitei.

Privea cu regret la pădurea alături de care crescuse. Urma s-o lase în urmă și totul se desfășura cu rapiditate. I se părea că de a doua zi avea să ia deja drumul acestei pribegii auto-impuse. Căuta la acest colț ce-i dăruise de mic copil porția consistentă de libertate de care știuse să profite pentru formarea lui firească. Socotea însă cu nu mai era de ajuns doar atât. Își amintea de planurile pe care i le împărtășise camaradului său apropiat și de răspunsul acestuia când îi făcuse invitația de a fugi împreună. „Am avut de gând să fug înainte de armată. Stăteam tolănit în pat și mă uitam pe fereastră. Aveam un grup de prieteni și un plan. Stăteam așa și dintr-o dată am văzut pădurea. O privisem de sute de ori din poziția aia, dar, nu știu de ce, abia atunci am avut impresia că o văd pentru prima dată. Am descoperit-o cu alți ochi. Și n-am mai putut pleca. Și nici nu cred că o să mai pot vreodată.”

Nu, el nu lua lucrurile așa. Nu era poet. Se simțea bine în natură dar tot natura l-a supus de nenumărate ori la efort. Își amintea de corvezile la care lua parte cu ai lui de câte ori era nevoie de tăiat și cărat lemne din pădure. Îl ardea să plece. Avea rude în Germania și era sigur că s-ar fi adaptat acolo. Nu găsea în el nici o dorință atât de aprigă ca aceasta. Jinduia după alte zări. Voia libertatea aia pe care o adulmecase când privise malul sârbesc. Nimic nu putea fi mai puternic în sufletul lui decât acest jind care-i măcina măruntaiele. Nici măcar curiozitatea de a o întâlni pe fata despre a cărei frumusețe îi scriseseră prietenii.

Își puse gândul în operă la scurt timp după liberare. Încercase de două ori să treacă frontiera și de fiecare dată fusese prins. Spre deosebire de alții, fusese sancționat cu blândețe. Până să mai încerce și a treia oară, lumea se schimbase. Strigătul după libertate a făcut ca zidurile să se prăbușească și firescul să intre pe porți în cetate. Ca o consecință personală a acestor schimbări, pornirile tânărului și-au schimbat polii. Rocada a făcut ca jindul după libertatea de aiurea să se îndrepte către fata cu care între timp făcuse cunoștință și care-l cucerise deîndată. Vechea lui curiozitate nu mai viza chipul unei necunoscute, după cum, aceeași curiozitate se mai domolise în scrutarea zărilorstrăinătății mai ușor de atins acum.

Câștigul a fost de partea pasiunii. După câteva luni petrecute în Germania, dezamăgirea și plictisul încercate acolo vor fi compensate mai mult decât mulțumitor în brațele iubitei regăsite acasă.

Cât îi mai plăcea să alerge pe drumul ce lega Râșnovul de poalele muntelui… Alerga fără a fugi. Pășea cu mersul lui sprinten, ținând pieptul înainte și capul semeț, cum se obișnuise de mic. Acum, la cei douăzeci și ceva de ani, adăugase la siluetă și o mică protuberanță ce-i gonfla tricoul pe sub pectoralii fermi. Cu umerii retrași către spate, ai fi zis că burta avansa pentru a compensa înaintaș o alură prea erectă și țăpănoasă.

Cine nu-l știa, putea fi înșelat cu ușurință de apariția aceasta semeață și dezinvoltă. Prima impresie pe care necunoscuții o încercau în preajma lui era mai mereu șovăiala. Aerul intimidant se risipea însă odată ce revărsarea de jovialitate îi asezona dialogurile.

– În-în-încotro, Ioane?

– Cum încotro? Păi, mai întrebi? La Mălăiești.

– La-la-la ora asta? Te pri-pri-prinde no-no-noaptea pe drum.

– Mă prinde pe drum, la întoarcere.

– Noi-noi venim tot-tot de acolo. Am lu-lu-luat-o de dimi-mi-mi-neață la deal și-și acum ne-ne îndreptăm că-că-către ca-ca-casă.

– Aha, Vasile, am înțeles. Căcă caca.

Nu neapărat bâlbele lui Vasile nășteau dificultăți de înțelegere partenerilor lui de dialog, ci viteza cu care debita. Vorbele despicate în atâtea așchii silabice serepezeau spre ieșirerepetitiv, spre stupoarea interlocutorilor. Vasile se elibera cât putea de iute de tensiunea ideilor acumulate și articulate problematicîntre limbă și bolta palatină iar ascultătorul putea fi astfel scutit, credea el, de o prea îndelungată revărsaregreu inteligibilă.Așa, ori nu, rafalele lui logoreice asediau confortul auricular al oricărui audient, oricât de binevoitor s-ar fi dorit.

Cacofonia lui Ion avu darul să stârnească râsul tuturor, mai întâi al lui Vasile. Însoțitorii acestuia, obișnuiți cu dificultatea pe care i-o provocau de câte ori se prindeau în vorbă cu el, nu găseau nimic hazos în inabilitatea prietenului lor. Dacă altcineva ar fi intervenit și l-ar fi îngânat, probabil că niciunul din ei n-ar fi gustat umorul considerat indecent. Ion, deși nu se cunoștea decât cu Vasile, a reușit să primească din partea tuturor aviz de oportună reacție. Ceva din personalitatea lui făcea ca orice pudoare sau falsă jenă să fie tratate cu detașare voioasă.

– Vasile, o știi pe aia cu cocoșatul și bâlbâitul?

– I-I-Ioane, pe aia să-să mi-o spui câ-câ-când o să ai co-coașa în spate nu-nu-nu în față.

– Te referi la burtă? E prea neînsemnată față de cadența cu care ne mitraliezi. Fiți atenți. Bâlbâitul făcea mișto de cocoșat:

„Da-dacă ar tre-trebui să faci po-poză din profil, n-ai în-încăpea în bu-buletin.”

„Tu vorbești, i-a răspuns cocoșatul. Nu te auzi?”

„Eu bâl-bâlbâit? S-o vezi pe-pe soră-mea. Pâ-până să spună <nu>, a ră-rămas gravidă.”

– Bă-bă Ioane! Ma-mai bine cu-cu mi-mitraliera decât cu-cu f-f-frâna de mână trasă.

– Cucu, cucu.

– Și pupăza, interveneau ceilalți, simțindu-se integrați în discuție.

– Cucu trage la pupăză. Eu trag la deal cât mai e soare.

Și până ca familiarizarea asta pripită să ajungă la o consolidare prea timpurie – cine știe dacă, exceptându-l pe Vasile, avea să-i mai întâlnească vreodată – Ion pornea din nou la drum, răspunzând unei duble chemări: a cabanei și a celei care-l aștepta acolo, cumva hărăzită acestui bărbat numaipe jumătate, pentru cealaltă jumătate fiind nevoită pe mai încolo să concureze culocul acela.

Cândva și-ar fi dorit să ajungă tehnician veterinar însă atât indulgența față de efortul școlar, cât și lipsa argumentelor pecuniare, aveau să-l arunce departe de Liceul agricol. Fusese nevoit să se înscrie la o școală profesională a UCECOM la Breaza. Învățase acolo să lucreze cu lemnul, disprețuindu-și vechea dorință de a sta la curul vacii.

– De ce tocmai aici, îl întrebau colegii?

– N-am avut încotro, le răspundea. Când m-am prezentat unuia să mă ajute, m-a întrebat de una, de alta și mi-a spus că fără pile n-am șanse. „Și ce să fac”, am insistat?

– Eu te pot ajuta dacă mă ajuți și tu.

– Nu știu cum. Ai mei nu-mi pot da prea mult pentru că n-au de unde.

– De ce nu încerci în altă parte?

– Nu prea mai am unde și aici cred că mi se potrivește cel mai bine. Îmi plac animalele și mi-ar plăcea să lucrez cu ele.

– Văd că motive ai. Dar… argumente?

Lipsa „argumentelor” s-a dovedit hotărâtoare. Nu era strălucit la învățătură. Dimpotrivă, hărnicia i se potrivea îndeletnicirilor practice de la care nu făcea rabat. Dar cumva s-ar fi rezolvat și pentru el un loc, așa cum s-a rezolvat pentru atâția alții, ce știuseră să tragă foloase necuvenite în schimbul altor foloase, tot necuvenite. Neavând ce trafica, s-a văzut îndepărtat din jocul ăsta al foloaselor reciproce. Neștiind și neavând îndeajuns, a luat drumul Brezei.

După armată și alergătura printre străini, s-a angajat ca tâmplar la Întreprinderea de scule. Trecuse vârsta ușurătăților adolescentine. Nu avea nostalgii, nu privea înapoi spre anii aceia definitiv apuși. Ca tânăr muncitor se vedea eliberat de grijile învățământului obligatoriu. Trecuse cu bine și de armată iar în față nu părea că zărește altcevadecât parcursul lejer al insului liber, degrevat declauzele programelorșcolare și ale ordinelor cazone.Nu lua în seamă setul nou de impuneri. Îndatoririlor de serviciu le răspundea cu detașarea unuia stăpân pe meserie și obișnuit cu munca. La serviciuorele se succedau cu ușurință pentru că timpul de lucru se plia nu numai pe execuția normelor șionorarea comenzilor ci și pe alternative extraprofesionale.

Cele câteva litre de bere sifonate din bebelușe în extinctor pentru a fi mai apoi pulverizate subversiv în cănile de apă ale colegilor, dădeau timpilor morți pulsații înviorătoare. O bere, două, ce rău să facă? Mai mult alimentau buna-dispoziție decât să scadă din randament. Iar euforia avea darul de a stimula pofta de lucru, transformând corvoada în plăcere. Câte o dușcă la intervale regulate dezlega limbile, dezvăluia gândurile cu șagă și dezmorțea degetele cele mai înțepenite.

– Dezgheț total.

– Ești sigur, Ioane? Eu după câteva beri simt că anchilozez la extremități.

Unora le lipseau din aceste extremități. Parțial. Asta era soarta tâmplarilor. După ani de muncă, își pierdeau din degete. Dacă se întâmpla din neatenție, erau victime ale accidentelor de muncă. Se necăjeau pentru ușurința cu care trataseră la un moment dat o manevră elementară. Zi de zi și ani de ani făcuseră asta și mișcările le intraseră în reflex. De cea trebuit ca după atâta timp să se trezească fără degete? Se jurau că nu luaseră nimic interzis și totul se datora ghinionului.

– Nu vă mai plângeți atâta, se burzuluia maistrul la ei. Spuneți că nu ați băut chiar când duceți paharul la gură. Stăm toți în jurul extinctorului și facem pe sfinții. Vă lipsește memoria și curajul mărturisirii, asta e.

Nu-l aprobau, știind ei bine că atunci când li se întâmplase asta, fiecăruia în parte, erau mai limpezi ca niciodată.

– Poate că ați vrut să scăpați de muncă mai iute decât prevede legea.

– Ce vrei să spui, Ioane?

– Poate ați vrut să faceți ca ăla din pușcărie. Cică, din când în când își tăia câte un deget. L-au întrebat caraliii de ce o face? „Din disperare” răspundea el. „Mă, nu ne duci tu pe noi. Zi drept. Tu vrei să evadezi, și fiindcă nu poți dintr-o dată, încerci s-o faci pe bucăți.”

– Taci dracu, mă! Or, tu ne trimiți la pușcărie?

– Nu, mă! Ăla voia afară. Poate că voi vreți mai repede la pensie. La pensie de invaliditate.

Când au fost trimiși la liceu să rezolve tâmplăria pentru geamuri, au tărăgănat-o cât au putut. Ca să încetinească ritmul și să suplimenteze orele tehnologice, repetau măsurătorile și cereau supliment de materiale, reclamând procente mai mari de pierderi. Le plăcea să stea de vorbă cu profesoarele și cu elevele din clasele mari. Le abordau cu câte o remarcă sau cu întrebări de formă și se alegeau cu răspunsuri în doi peri. Își clăteau ochii, căutând la cele mai bine reprezentate ca înfățișare, și, în toiul vânzolelii, credeau că a sta de vorbă se cuprinde în jocul ăsta mai mult decât meschin.

– Ioane, se vede că ai trecere la femei. Cam la tine trag majoritatea.

Așa era. Dar ce să facă Ion într-o atmosferă de du-te-vino? Pe lângă asta, nu-l mai tentau aventurile frivole de când Lica își făcuse loc în viața lui.

– Ce-mi trebuie mie agitația asta? Mai bine haideți la o carte. La școală, cu atâta telectualitate de jur împrejur, dă bine să le ai cu cărțile.

– Cum ai zis? Teleactualitate? Ce e aia?

– La asta te uiți tu acasă.

– Aaa.. Adică dau drumul la televizor și văd știrile.

– Te-ai prins. Aici e școală și, vorba lui nea Iancu, epitopul, e plin de telectuali.

– Io știam că nea Iancu epitropul are altă vorbă. La biserică, când pune pupitrul ăla să spună popa evanghelia sau predica, îl întreabă dacă să pună trapodul.

– Trapod, telectuali, ce contează?Hai la un șaișase.

– Hai.

Risipa din vremea lui Ceașcă primea un nou avânt odată cu tranziția timpurie. În haosul dintre regimuri, unul defunct și altul nenăscut, oamenii își păstraseră deprinderile păguboase, vitregindsocietatea de etică. Retrași în sala cu frontul de lucru, meseriașii trăgeau lumea în piept, alergând fiecare după tronf. Țineau scorul trasând linii pe pereți, iar când intra maistrul și le punea întrebări în legătură cu semnele astea, răspundeau amestecându-și vorbele unul cu altul:

– Sunt marcajele, ca să știm cum prindem cadrul.

După muncă, Ion își lua tălpășița către Mălăiești. Lua bicicleta și dădea din pedale până la cantonul forestier. De acolo o lua când mai la pas când mai la goană, în funcție de oră și anotimp, urca pieptiș prin pădure, făcea un scurt popas la Râpa lui Dae, străbătea cele trei poieni și năvălea în cabană.

– Ai ajuns Ioane? îl întreba Nae, vrednicul cabanier.

– Ajuns, Năică. Ia dă tu o bere că arde veteranul.

– Nu ți-a trecut, mă, apucătura asta din căprărie? Ce tot atâta arde veteranul?

– Arde, Năică. Și la gât și la inimă.

În armată, Ion primea scrisori de la prieteni. Într-o vreme începuseră să-i povestească de Iuliana. Îi spuneau că Iorgu, unul din ei, avea o soră așa faină că merită mai multă atenție decât majoritatea celorlalte fete pe care le cunoșteau. Abia intrată în adolescență, promitea împliniri precoce și de aceea orice amânare a inițiativelor sentimentale, ar fi însemnat o irosirea timpului. Mulți și-ar fi dorit-o ca iubită însă nu îndrăzneau să se apropie de ea. Nu cruditatea vârstei o făcea greu abordabilă ci atitudinea. Atrăgătoare prin frumusețe dar intimidantă prin ținută și reținere, Lica, cum i se zicea, tulbura mințile băieților fără a le da mari speranțe. Avea ceva sobru în ținuta asta, ceva ce îndemna la precauție. Nu erau inhibați în preajma ei, ci mai degrabă se simțeau inspirați la respect și politețe.Nu s-ar fi încăierat pentru ea. Ar fi încercat să demonstreze calități superioare, ceea ce unora nu le era tocmai la îndemână. Erau flăcăi dintr-o bucată, aveau vorbele la ei, stăpâneau o serie întreagă de vrăjeli cu subînțeles. Ceea ce le lipsea era stilul. Nu dețineau noțiuni de educație sentimentală și nici nu erau familiarizați cu abordări subțiri. În rafinamente intuiau nu doar nesiguranță, ci și o trădare a francheții lor naturale. Dar, până la urmă, Lica ar fi apreciat vreun artificiu edulcorat? Nu provenea și ea din același mediu ca ei toți? Nu era și ea una dintre ei, cu alte cuvinte? De unde, atunci, timiditatea asta resimțită de fiecare dată când unul sau altul încerca apropieri mai îndrăznețe?

Dacă le-ar fi descifrat gândurile și gesturile cu mai multă maturitate, Lica ar fi izbucnit în râs. Bineînțeles că era ca ei toți. Se știa frumoasă și avea satisfacția de a fi astfel dincolo de orice sentiment meschin. Se știa, de asemenea, dorită ori invidiată de surate, dar niciodată, în ingenuitatea ei adolescentină, nu simțise ceva flatant sau resentimentar în asta. Reacționa totușiamuzată la stângăciile galante ale pretendenților, după cum reușea să se protejeze printr-o detașare sanitară de împunsăturile câte unei colegemai răutăcioase. Naturalețea ei era pusă oarecum în încurcătură doar de această frumusețe căreia dacă nu-i oferea obolul unor satisfacții închipuite sau imediate, instinctiv reușea să-i dea măsura temperanței. Alta poate că ar fi profitat, punându-se la dispoziția a cine știe ce oportunități. Natura generoasă poate isca tot felul de răsfățuri. Instinctul îi sugera totuși că șansa rămânede partea temperanței. O prea bună apreciere de sine devine de cele mai multe ori prilej de dorințe exagerate orineostoite. Intuia de asemenea că a pune profitul în prim plan iscă pericolul nesăbuinței. Așa că, miza rămânea firescul căruia îi era fidelă cu toată serenitatea. De aceea se mira când în fața ei băieții se fâstâceau, pe când în fața celorlalte, aceiași băieți dădeau reprezentări curajoase de personalitate macho. Iar mirarea se însoțea cu prudența și respectul de sine când limitele erau lăsate în urmă de refrenele îndrăznelii și, câteodată, ale grobianismului. Atunci se felicita pentru abilitatea de a inspira celorlalți reținere.

Era încă la liceu, într-a zecea, când Ion a întâlnit-o prima dată. Liberat din armată, s-a văzut curândprins în chingile îndrăgostirii. Atât de dezinvolt ca aceasta să nu-l chinuie, perpelindu-i zilele și nopțile cu o prea îndelungă așteptare, atât de grijuliu să nu pripească lucrurile și să strice totul, a ales asaltul moderat la redută. Tenacitatea lui dublată de aceeași naturalețe pe care Lica o purta în țesătura propriei personalități se vor dovedi, prima, de prisos, a doua, salutară, când, pe platoul din fața cabanei Mălăiești vor avea cea dintâi îmbrățișare. Totul se petrecuse, într-un fel, de la sine.

Exceptând răstimpul dedicat aventurii cu frontiera, tatonările astea sentimentale nu duraseră mult. Ion venise acasă stăpânit de curiozitatea de a o vedea pe cea de care-i scriseseră prietenii. Avea un fel de-a se purta cu femeile care-i asigura tot mereu succesul. Se gândea că și de data asta lucrurile vor decurge la fel. Și poate că așa ar fi fost dacă silueta și chipul Licăi nu i-ar fi căzut cu tronc într-un fel anume, nemaiîntâlnit până atunci.Pentru că de atunci, legătura lor avea să dăinuie de-a lungul anilor.

– Ioane, ia zi, îi tăie Nae șirul gândurilor, cum a fost la Scropoasa?

– Păi cum să fie? Ca de fiecare dată.

– Ați făcut o țâr pe cabanierii și tu și taică-tău.

– O țâră mai mult. Ăi bătrâni cu ăi tineri au plecat la nuntă. Au rămas doar copiii și noaptea era să ia foc toată cabana cu tot cu ei.

– Cum așa?

– Păi uite-așa. Noroc că noi eram treji și i-am scos la timp, că de nu…

– Și cabana?

– N-a ars decât puțin, înăuntru. N-a fost mare scofală. Acum pot spune că sunt și pompier.

– Băi, ce figuri și ăia! Cum să-ți lași așa copiii?

– Eh, eram noi acolo. I-au lăsat și pe ei în grija noastră, nu numai cabana. Au plecat, săracii, târziu, după ce i-au culcat p-ăi mici, și s-au întors mai devreme decât au zis.

– Dar de la ce s-a aprins?

– De la sobă. Cred că a căzut un tăciune pe podea și de-acolo s-a întins.

– Bine că nu dormeați și voi. Ați fi ars la grămadă.

– Nu dormim noi așa. Nu vezi și când viu la tine și rămân peste noapte că mai mult stau treaz decât dorm? Îmi place fiecare minut petrecut aici sau la Scropoasa sau dracu mai știe pe unde, la care cabană. Dorm acasă destul.

– Mai vrei să te faci cabanier? Nu poți pleca nicăieri. Sau, dacă pleci, trebuie să lași om în loc, care să fie priceput, harnic și de încredere. Și dacă te însori, trebuie să-ți convingi și familia să stea cu tine, măcar la anii tinereții că altfel… ispitele vin grămadă.

– Să stea că tot m-oi face. La Scropoasa îmi place parcă cel mai mult. Lacul, muntele, pădurea… ca în filmele alea americane western. E greu, dar frumos al naibii.

– O fi, nu zic.

– Am vorbit și cu Lica. În vară ne luăm. Am luat-o așa mai pe ocolite să văd dacă ar fi dispusă să mă urmeze în caz că apare vreo ocazie.

-Și?

– N-a zis nimic. Să ne vedem noi luați și așezați, și-om mai vedea.

– Bravo, oricum. După cinci ani de prietenie, era cazul să faceți și pasul ăsta. E bine că ai rămas cu focul la inimă. Cei mai mulți, odată cu trecerea timpului, se plictisesc și când, în sfârșit, se căsătoresc, intră direct în rutină. Și lasă deocamdată cabana. S-ar putea să-ți treacă. Când o să aveți casa voastră, ocupațiile voastre și, mai ales, după ce vor apărea copiii, atunci să vezi dacă vei mai rămâne cu toate gândurile astea!

Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025