La începutul căsniciei, și-au propus să locuiască, doar pentru câțiva ani, în blocul „nato”, clădire în care pe vremuri se îngrămădeau muncitoarele nefamiliste ale industriei râșnovene. Li s-a oferit un apartament compus din trei garsoniere unite. Peste tot în clădire se procedase la fel, în vederea extinderii spațiului locuibil. Pereții despărțitori fuseseră dărâmați pentru a face suportabile locuințele ce reveneau tinerelor familii la început de drum.
Cei doi preferau intimitatea, chiar în condițiile fruste ale unui bloc de nefamiliști modificat. N-ar fi vrut să aleagă între ai lui și ai ei, cu toate că și într-o parte și în alta, s-ar fi găsit suficient spațiu, fiind vorba de case cu curte. Confortul îl vedeau în altă parte, adică tocmai în acea intimitate nesupusă grijii de a nu deranja și a nu fi deranjați. Plecau de la lingură, cum s-ar spune și erau hotărâți să răzbească prin forțe proprii.
Încă erau niște copii și se amuzau la gândul că își vor întemeia propriul cămin în spațiul unui bloc ocupat până nu de mult de nefamiliste. „Căminul și familia noastră pornesc din căminul fără familii.”
Până să facă pasul hotărâtor, Ion trecuse împreună cu un coleg de muncă, pe la blocul cu pricina. Voise ca acesta să-și de cu părerea asupra alegerii lui și a Licăi. Îl vedea mustăcind și căutând insistent cu privirea anumite părți din locuință.
– Nu arată rău. Dar nu înțeleg de ce vreți aici, odată ce și tu și ea locuiți la casă.
– Nu vrem să fim deranjați. Și știi și tu, la început poate că fiecare vine cu niște metehne din familia lui și ăla măritatul pornește cursa în viață cu handicap. Adică, dacă stai la socrii, trebuie să fii mai reținut.
– Am înțeles. Vi s-a oferit un loc la părinții lu Lica și nu vreți acolo ca să nu stea ăia cu ochii pe voi.
– Și cu urechile. La început ești mai năvalnic, așa. Ce vrei, să punem anunț pe ușă, ca la hotel: nu deranjați?
– Eh, nu cred că e asta.
– Nu chiar. Vrem să fim doar noi de noi, atât. Mai încolo, după ce ne-om mai pricopsi, poate că o să ne apucăm de construit pe undeva.
Colegul insista cu mustăceala și cu iscodeala. Erau anumite colțuri asupra cărora tărăgăna. Se vedea că scormonește prin amintiri. Începuse să-l înghesuie pe Ion cu apropouri decoltate, vrând parcă să-i provoace unele mărturisiri.
Faima de care se bucurase cândva căminul nu avea cum să dispară peste noapte. Abia de curând își schimbase destinația și devenise din căminul ce adăpostea o parte a proletariatului feminin necăsătorit, bloc pentru tinerele familii. Multora le era familiar doar în prima lui ipostază. Reminiscențe ale unor deprinderi vechi de când lumea, în lumea bărbaților și femeilor de pretutindeni, însoțeau astfel de locuri până dincolo de uzura produsă de timp. Ele dăinuiau în memoria colectivă în ciuda transformărilor suferite de locurile cu pricina. La nato râșnovean, vechii semnificații ale celei mai vechi meserii nu-i putea sta împotrivă nici măcar onorabilitatea celei mai vechi instituții. Aparent, cele două își disputau preeminența dar avantajul se dovedea mereu de partea celei dintâi. Cu atât mai mult cu cât răstimpul ce marcase trecerea de la una la alta se dovedise foarte scurt.
Nu era nevoie ca cineva să-i amintească lui Ion de poveștile legate de vechiul cămin. El însuși ca flăcău, și încă unul debordând de virilitate, își făcuse de lucru pe acolo cândva. Doar de când o întâlnise pe Lica, se înstrăinase cu totul de împleticelile astea ale firii dezordonate. Pulsiunile ardente ale tinereții se mutaseră din vintre în inimă și, odată cu inima, i s-a aprins apoi toată ființa. De aceea, când veniseră împreună să vadă micul apartament, nu se gândea decât la viitor. Trecutul locului se rezumase atunci la câteva flash-uri ce-l incomodaseră doar pe moment. Însă, ce mai contau ele din moment ce în față se deschidea o altă lume în care erau dornici să intre amândoi? Ce mai contau micile plăceri trecute când alături de tânăra și frumoasa lui soție avea să găsească deplinătatea unei alt fel de fericiri? Ce dacă aveau de înfruntat inerentele greutăți proprii oricărui început? Doar le vor depăși împreună, după cum împreună vor da alt sens acelui loc pentru că, nu-i așa?, omul sfințește locul.
Din păcate, sau poate din fericire, remarcile făcute de colegul însoțitor, îi vor schimba aproape instantaneu opțiunea.
– Ce te tot hlizești acolo? Eu îți arăt una, tu te holbezi la altceva, îi repezi Ion vorbele în urechi.
– Știu eu la ce mă uit.
– Ce știi? Nu știi nimic.
– Fii atent. În fiecare din astea trei camere ale tale m-am împiedicat de nu știu câte ori. De fiecare dată știam să cad între cracii ocupantei ca să nu-mi rănesc moștenirea în vreun scaun.
– Cădeai și ți-o rupeai în mioașcă.
– Și ce ne-o mai rupeam, și eu și ele.
– O știi p-aia cu ziarista și cu ciobanul?
– Nu.
– Păi de unde dracu s-o știi. Au urcat la stână împreună și până acolo ăsta o înghesuia din juma în juma de oră. Noaptea, nimic. A doua zi, la coborâre, la fel, din juma în juma de oră. La tren, asta îl zice: azi noapte ai dormit ca bușteanul și m-ai lăsat nemângâiată, la care el: noaptea nu mă împiedic de ea ca ziua, la mers.
Deși a plecat de acolo râzând, la fel și colegul, pentru că Ion avea bancurile la el și știa să le potrivească oricărei situații, ajuns acasă la Lica, a rămas pe gânduri. Locuiau acolo provizoriu, spuneau asta la toată lumea, iar în curând își vor lua în stăpânire apartamentul, pentru care încă nu făcuseră nici un act.
Până seara, hotărârea a fost luată. Nu se vor mai muta în locul ăla. Ce să caute acolo? Doar aveau unde sta. Și pe deasupra, cum se vor putea obișnui la bloc, ei, care au crescut la casă? Se vor sufoca dacă nu vor avea parte de curte și de activitățile gospodărești necesare acolo. Vor locui în casa părintească a Licăi, alături de părinții ei, de Iorgu, care, în curând va pleca prin însurătoare, și de zăpăcita de soră-sa, mai mică decât ea cu șapte ani. Vor avea parte zilnic de prestațiile nebunești ale Nonei care înveselea pe toată lumea. Până li se vor naște proprii copii, își vor asuma rolul de părinți secundari. De față cu adevărații părinți o vor sfătui pe Nona să fie mai serioasă, iar în particular o vor încuraja să fie ea însăși, mai ales Ion, având firea asemănătoare cu a ei.
De fapt, adevăratul motiv al schimbării, a fost refuzul lui Ion de a mai pune vreodată piciorul în blocul „nato.”. Până să aibă discuția cu colegul de muncă, nu s-a gândit vreodată la amprenta neconformă a locului. I se păruse firesc să nu țină cont de trecut. Când, însă, și-a dat seama că alții, printre care mulți din apropiați, își vor reitera, poate de față cu Lica, aventurile trăite acolo, asupra veseliei lui firești s-a abătut umbra îndoielii.
Pășise în cameră îngândurat iar încercările Licăi de-al descoase n-au avut succes. Reticent pentru câteva ceasuri, a sfârșit, totuși, prin a-și descărca sufletul. Nu voia să locuiască într-un spațiu atât de strâmt tocmai el, care alerga pe munți. Nici ei nu i-ar fi priit, învățată la curte.
– Și, până la urmă, să ți-o spui p-aia dreaptă, nu-mi face nicio plăcere să locuiesc într-un loc martor al atâtor destrăbălări. Nu!
Se aflau în etapa tranzitorie a începutului. Inițierea se făcea acum, în faza asta și, ca orice inițiere, nu putea dura la nesfârșit. Ba, dimpotrivă, nu-și propuseseră vreo intervenție în mersul firii care să amâne lucrurile. Dacă vor avea copii, ar fi fost bine să vină fără întârziere. Aveau convingerea că orice nou-născut nu vine pe lume chiar gol. Considerau doar aparentă goliciunea asta. O privire mai în profunzime destăinuia zestrea ce însoțește viața, ea însăși un dar. Cel mai important, de fapt.
– Copii cu copii, asta o să fim când vom deveni părinți, îi spunea Lica.
– Poate tu, la anii ăștia ai tăi de puștoaică.
– Ce puștoaică, mă? Te vezi mai matur? Dacă nu te luam, făceai și acum, de bezmetic ce ești, naveta între fabrică și Mălăiești, doar pentru o bere și ca să te lauzi în fața fetelor.
Lica știa că până să-i devină soț, neliniștile lui Ion nu se ostoiau decât pe coclaurii munților. Știa că până ca ea să-i intre în viață, el avusese tot felul de prietene de pripas pe care le amețea fără a le lua în serios aleanul. Mai știa că, împreună cu tatăl lui și cu frații, luau din când în când drumul spre câte-o cabană, nu doar către Mălăiești, pentru a-i înlocui pe cabanieri când aceștia aveau treburi pe aiurea. Dacă ceilalți o făceau mai de voie, mai de nevoie, Ion punea pasiune și, din efort, mișcările astea la deal și la vale, deveneau împliniri perpetue. Risca blocarea într-o copilărie al cărei teren de joacă risca să rămână pentru totdeauna muntele.
– Vrei să-ți spun ceva? o întreba.
– Spune.
– De la un timp încoace mă tot gândesc la niște lucruri. Importante.
– Ia zi, ce e atât de important?
– Îmi doresc trei lucruri. De fapt, mai multe, dar trei sunt cu adevărat importante. Mai întâi, îmi doresc o familie.
– Păi nu mă ai pe mine?
– Tu ești doar jumate din ea. Cealaltă jumate sunt copiii. Când or veni.
– Și celelalte două?
– O cabană și o cruce lângă sau deasupra ei.
– Cum adică, o cruce? Ca aia de pe Caraiman?
– Cam ca aia dar nu atât de mare.
Reflexe ce stăruiau de pe vremea când mătușa Iustina, călugărița, îi făcea propuneri cucernice pe care el, atunci, le luase în derâdere? Îl mustrau oarece glasuri din conștiință, răzbunându-se pentru nepăsarea de care dăduse dovadă, sau, în ton cu ambiția de a fi la înălțime, își dorea propria amprentă pe vreun pisc golaș? Știa că în toată zona alpină din Europa, multe astfel de piscuri erau străjuite de cruci. Le văzuse prin reviste și ilustrate. Sau, în Carpați, le admirase aievea, și admirându-le, poate că i se deșteptase în suflet o anumită afinitate cu cerul. Cutuma asta cu crucile împungând tăria, avea ceva aparte. Probabil, o istorie comună care știuse să alcătuiască din atâtea populații răsfirate geografic, o civilizație inspirată de stindardul sacrificiului și al biruinței.
Nu era deloc bisericos iar viața nu i se pliase pe coordonate de practică ortodoxă. Totuși, ceva pâlpâia acolo, în inima lui. Pâlpâia la unison cu pulsul, accelerându-și tempoul de fiecare dată când atingea vreo culme stăpânită de imaginea crucii înălțate deasupra lumii.
– Deci, până acum ai doar jumătate dintr-una. Adică o șesime din ce-ți dorești atât de mult. Și eu care credeam că sunt totul pentru tine.
– Tu ești totul pentru mine, mai puțin când mă gândesc la toate trei.
– Juri că în afară de astea, nu mai ai și altele? Știi tu bine la ce mă refer.
– Jur!
Și din camera lor răzbeau până departe hohotele fericite ale cuplului proaspăt oficializat și rânduit după onorabilele norme civile și sfintele canoane bisericești.
Dacă nu i-a reușit detașarea de cuibul în care se instalase sub semnul provizoratului pe care-l voise cât mai scurt cu putință, nu însemna că va rămâne supus renunțărilor. Nu era deloc obișnuit cu confortul acceptărilor ocazionate de destin. Își dorea mai mult decât simpla alunecare pe făgașul timpului ce i se deschidea cu generozitate. Era tânăr, avea toată viața înainte dar nu accepta răgazul începutului de drum, chiar dacă fusese primit de toată lumea cu brațele deschise.
Oricine i-ar fi spus să se mulțumească cu ce are și să aibă răbdare. Se însurase, avea un loc de muncă și, până una, alta, avea unde locui fără să iște nemulțumiri din partea socrilor. Era loc destul pentru toată lumea și nu se arăta nici o pricină de tulburare. Dimpotrivă, aceștia se bucuraseră aflând de hotărârea lui și a fiicei. Îl socoteau ca pe unul de-al lor, integrat nu doar prin măritișul fetei, ci fiind întruparea unui sprijin de nădejde, alături de care le va fi mai ușor cu treburile domestice. Mai mult. Deși acasă totul se desfășura cu calmul caracteristic unei familii așezate, câteodată isprăvile cumnatei de-o șchioapă îl vor ajuta să se integreze și mai mult în atmosfera de familie din care de-acum făcea parte cu totul.
Când Nona, într-una din zilele acelea ale expansiunilor ei zvăpăiate, a spart geamul la școală, pulverizând odată cu sticla și giurgiuvelele, Ion a aplanat întregul deranj, intervenind în calitate de specialist și împăciuitor. Tâmplarul priceput a remediat imediat stricăciunea iar jovialitatea arătată deopotrivă dirigintei ultragiate, pornite pe măsuri disciplinare, și părinților, hotărâți la rândul lor să treacă la coerciție, a condus la irenice contramăsuri.
– Aha! Deci e cumnata dumitale, aproape că-i urlase doamna, învestindu-l cu responsabilități tutoriale. Bine-i șade domnișoarei care-i întrece și pe băieți cu acțiunile ei de frondă încăpățânată!
– Arde-o-ar focul de încăpățânare, ca să zic lucrurilor pe nume, nu ca țăranul din poveste.
– Ce e asta? Dumitale îți arde de glume?
– Uite-acum repar totul. O să arate mai bine ca înainte.
– Dă-i drumul, te rog. Nu vreau să afle directoarea, c-o paște scăderea notei la purtare pe zăpăcita asta.
– Acum, acum. Dar p-aia cu țăranul tot v-o zic până-mi scot sculele. Cică, un țăran nemulțumit de plată îi tot ura boierului căldură mare. Căldură mare azi, căldură mare mâine, și uite așa, o tot ținea într-una, până ce unul din confrații lui clăcași l-a întrebat ce înseamnă asta? Păi, i-a răspuns ăla, nu pot să-i urez boierului „arde-te-ar focul” decât așa!
La plecare a luat-o deoparte pe cumnată-sa și i-a făcut cu ochiul.
– Ți-a plăcut cum i-am zis?
– Îhî, i-a răspuns Nona înainte de a o zbughi către alte trăznăi, mai domoale de data asta.
Acasă, cei doi părinți aflaseră deja de ispravă și până să ajungă Nona, Ion i-a îmbunat, dându-se ca exemplu.
– Când eram ca ea, le făceam și mai late.
– Tu ești băiat. Unei fete îi stă tare urât să aibă apucături băiețoase.
– Nu e băiețoasă, e o zvăpăiată. Dacă vă place de mine, cum spuneți, puteți s-o îndrăgiți și pe ea, de zece ori mai mult, doar e fiica voastră. Soră-sa, Lica, e o finuță și m-a luat pe mine. Dacă rămâne modelul, Nona o să vă aducă un băiat, pâinea lui Dumnezeu.
Trăia bine în casa socrilor. Cu toate astea, ceva îi lipsea. Refuzul apartamentului bântuit de spectrele vechilor ocupanți îi deșteptase ambiția de a compensa în latura profesională. Evident, exagera alimentându-și imaginația cu scene orgiastice și protagoniști lascivi, gata să-i invalideze moral alegerea inițială. Apartamentul nu avea cum să perpetueze la nesfârșit rezonanțele alea defăimătoare. Trecuse destulă apă pe Ghimbășel de când lucrurile se schimbaseră. Era conștient de asta. Dar păstra această exagerare în minte pentru a-și determina voința și a se pune în mișcare în cazul apariției unor oportunități de neratat.
Nu va trece mult până ce hotărârea de a renunța la vechiul loc de muncă se va impune. Își înființase propria firmă și spera ca inițiativa asta să-i asigure un statut superior. Renunța la colegi și la unele din vechile obiceiuri pe care le socotea de-acum metehne. Dacă voia să reușească, se impuneau schimbări. Ca angajat într-un sector de stat quasi-falimentar, cu un dram de istețime șmecheroasă, oricine putea lâncezi recurgând la eschive sau complăcându-se în cea mai lineară mediocritate. Excepție făceau doar unele puseuri de hărnicie. Se mai iveau din când în când mici ciubucuri ce intrau în părutul tezaur al foloaselor personale. A munci ca tâmplar pentru o leafă articulată parcă mercurialului socialist revolut, nu onora nici buzunarul, nici orgoliul. Muncind pentru el, cu siguranță că situația urma să capete o altă coloratură. De aceea, se voia mai serios și mai responsabil, așa cum îi stă bine unui om care-și administrează afacerea în pas cu cerințele apărute.
De la tâmplărie, la zidărie și instalații. Firmă de construcții, câțiva angajați, comenzi. Munceau cot la cot, patronul mai mult, pentru a-i determina și pe ceilalți la efort. Puterea exemplului.
– Ioane, las-o mai moale.
– Aș lăsa-o, dar nu mă lasă ea pe mine.
– Parcă ai vorbi de vreo mândră.
– Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă. Băgați mare să terminăm.
Încercase înainte un duo cu prietenul său Florin. Sperase la folos reciproc dar s-a trezit cu disparitatea în virtutea căreia el era perdantul. Celălalt muncea mai puțin și, aparent, profita mai mult. Avuseseră o mică afacere de exploatări forestiere. Ion, omul pădurii de mic, Florin, mai dibaci într-ale planificării, își împărțiseră rolurile potrivit înzestrărilor. Ambii băieți erau înzestrați complementar în cele ale muncii, unul cu sapa, celălalt cu mapa. Pe de altă parte, ambii aveau înzestrări de caracter echivalente. Ca fire, se dovedeau, în egală măsură bonomi și neconflictuali. S-au separat amical într-ale muncii, dar au rămas pe mai departe prieteni într-ale firii. Afacerea șchiopătase de la început și pentru a salva prietenia se despărțiseră. Florin rămânea pe mai departe cu exploatarea în timp ce Ion făcea încercări în construcții.
– Care drujbă? Aia de taie lemnul?
– Nu, mă; ailaltă cu prietenia. Când ai treabă, ia străini. E mai ușor așa. Măcar poți să te cerți cu ei când scârțâie. Nu merită să strici prietenia pentru nicio pricină.
– Asta înseamnă că noi nu suntem prieteni?
– Suntem, cum să nu? Dar când muncim, băgăm mărunt. Slujba-i slujbă. După program, schimbăm. Atunci, drujba-i drujbă.
Au clădit câteva case, puține, lumea nu avea bani. Mai mult au profitat cu reparațiile și anexele la cele deja existente. Pentru astea, se găseau mai mulți clienți. Banii veneau mai des dar în cote mărunte.
Oportunitatea și-a făcut apariția odată cu cererea pentru decoruri la producțiile cinematografice ce foloseau locațiile din proximitatea Râșnovului. Cadrul natural se impunea a fi domesticit cu recuzită. Pe lângă fundalul sălbatic analog scenariilor, acestea mai cuprindeau în prim plan așezări întregi cu case, biserici, hoteluri, magazine, cârciumi, și alte imobile necesare supunerii naturii. Dacă filmul avea accente de violență, te puteai întreba unde sălășluiește mai abitir sălbăticia, în pădure sau în societate?
După o primă colaborare cu echipa ce a scos la liman producția lui Sergiu Nicolaescu „Triunghiul morții”, următoarea ocazie notabilă, adică lucrările prilejuite de filmările la „Cold mountain” i-a facilitat contactul cu compania de producție Castel Film. Contractul de colaborare s-a dovedit deschizător de drum, un mic impresariat, pentru următoarele. Pe lângă asta, scenele filmate cu osebire în vecinătatea Râșnovului, au avut darul de a stârni oareșice curiozități prin preajmă. Abordat de familie și prieteni în legătură cu actorii, se mira de această curiozitate a lor. „Dacă o vezi pe Nicole Kidman natur, fără machiaj și alte maglavaisuri, nu-ți dai seama cine e. Cu toată frumusețea, nu e decât o femeie ca toate celelalte.” Ai lui ratau astfel, fie și la nivelul simplei curiozități, distribuția premium a filmului, cuceriți de faima divei ce eclipsa întregul. Datorită mulțimii colaboratorilor, mâncarea era pregătită și distribuită după o rețetă dublă, în funcție de poziția clienților. Actorii și staff-ul superior aveau parte de un meniu pe măsură, diversificat, în vreme ce restul se bucura de un fel mai modest și identic, aproape în fiecare zi același. Nu lipsea, vasăzică, ficatul din niciun meniu. „Băi, își strigau din când în când muncitorii, ăștia au modificat rețeta lu nea Nicu. Ăla dădea cu lozinca în popor <nicio masă fără pește> în vreme ce ăștia ne îndoapă cu ficat până la refuz. Așa o fi capitalismul, să păstrezi schema și să înlocuiești pe tanda cu manda? …ți-ai dreacu cu ficații voștri!”. Producția asta l-a ținut în preajma casei. Mai încolo, cu frecventele deplasări la Izvorani și Mihai Bravu, ce-l vor despărți de familie săptămâni și luni întregi, va cunoaște și alte nume, la fel de rezonante, aproape toate purtând, la fel, marca hollywoodiană. Îi va urmări pe Van Damme și Seagal cu artele lor marțiale, pe Costner cu naturalețea sobră și alura eroului sigur pe sine, pe Depp, cu alură de muschetar ochelarist, pe Depardieu și Snipes cu benevolența democrată a celebrităților lipsite de ifose condescendente, unul prânzind săptămânal alături de muncitori, pentru a interacționa de la om la om cu toți auxiliarii, iar celălalt schimbând replici colocviale cu cei mai îndrăzneți. Din partea acestuia, Ion se va alege la final cu o scurtă formulă în română, imprimată pe tricoul primit cadou: Ce faci? Asta pentru că în după-amiezele sau serile târzii, când se retrăgeau cu toții la odihnă, șeful echipei responsabile cu decorurile, îl tachina pe simpaticul actor, admonestându-l neaoș de la distanță: „Ce-ai făcut azi? N-ai făcut nimic!”
Punctul culminant al ofertelor de colaborare, dar în același timp, punctul de cotitură ce avea să-i tempereze ascensiunea la umbra cinematografiei, va veni odată cu propunerea companiei Miramax. Post de supervisor, salariu pe măsură, relații selecte, rezidență britanică, deplasări exotice, etc., toate la buchet, nu-l vor putea clinti din locul lui. Pentru că, între timp, acest loc va reuși să adune în cutele sale tot ceea ce visa de ani buni. Nu era casa socrilor, pe care o părăsise pentru a se muta cu familia în alta, cumpărată împreună cu părinții lui. Nu era nici casa asta, în care ar fi trebuit să rămână alături de ei ca sprijin la bătrânețe. Doar pe jumătate ocupată, se vedea locuită acum doar de mamă, pentru că taică-său, Nicolae, murise de tot la puțin timp după mutare. Cu ocazia acelei oferte, nu se mai punea în discuție datoria îngrijirii mamei, acum că locuiau sub același acoperiș. Având trei frați, se putea dispensa și de asta. Nu erau, iarăși, orașul sau țara la care revenise odinioară din periplul german. Nu era nici măcar familia, îmbogățită cu cei doi copii mici, pe care ar fi putut-o lua cu el oriunde în lume.
Fără a face vreun clasament al preferințelor între motivele refuzului, (toate își aveau compartimentul lor și numai al lor), Ion știa că adevărata cauză a rămânerii, a rămânerii pe loc, pe locul acela, era ruina vechii cabane Mălăiești, înnegrită de fumul incendiului ce-o mistuise cu câțiva ani în urmă. Astfel i se perinda prin fața ochilor minții. O cumpărase în starea aia și o restaurase. O reînviase și, odată cu reînvierea cabanei, mijise și vlăstarul visului ce germina în sufletul lui din vremea copilăriei. Renunța la accederea în rândul mai de sus al fabricanților de vise în favoarea visului devenit realitate.
– Bă, Ioane, de ce ai refuzat oferta? Trebuia s-o lași încolo de cabană. O să fii robul ei. O vindeai, lichidai creditul ăla care ți-a dat atâtea insomnii, rămâneai cu destule parale la teșcherea și te mai și pricopseai pe lângă milionarii ăia din cinematografie!
– Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Eu n-am crezut niciodată în vorba asta până acum. Nici acum nu cred dar nici nu pot să nu observ că ce mi-am dorit vine parcă din destin. Nu m-am putut elibera niciodată de gândul de-a avea propria mea cabană. Mi s-a întipărit, nu pe frunte, ci sub ea. Înainte mă uitam la toate imaginile alea cu cabane. Îmi plăceau. Acum, că am reușit să am la rândul meu una, nu numai că îmi place, dar fac și eu parte din peisajul ei.
Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025
Sumar Literomania nr. 389-390 (2025)
Scrie un comentariu