„Călăul” de Silvina Ocampo

Ca întotdeauna, odată cu primăvara sosi și ziua serbărilor. Împăratul, după ce mâncase și băuse, cu chipul împistrit de pete roșii, se-ndreptă spre piață, cea numită azi Cáscaras[1], urmat de supușii săi și de un vestit expert, care purta un cufăr de lemn, încrustat cu aur.

– Ce purtați în lada aia? – îl întrebă pe expert unul din miniștri.

– Pe deținuții politici; mai bine zis pe trădători.

– Nu-s morți cu toții? – se interesă ministrul cu îngrijorare.

– Cu toții, ceea ce nu-i împiedică să fie oarecum în lădița asta – șopti expertul, dezvelindu-și pe sub mustăți, pe care le avea foarte negre, niște dinți mari și albi.

În Piața Cáscaras, unde se țineau de obicei sărbătorile naționale, batistele oamenilor fâlfâiau printre porumbițe albe; acestea din urmă purtau imprimat pe pene, ori într-un medalion atârnat la gât, chipul pictat al Împăratului. În mijlocul pieței istorice, împrejmuit de curmali, se afla un somptuos piedestal fără statuie. Doamnele miniștrilor și odraslele lor ședeau în tribunele oficiale. De la balcoane fetele zvârleau flori. Ca sărbătoarea să fie încă și mai frumoasă, ca să-nveselească poporul care trăise asuprit atâția ani, Împăratul poruncise ca în ziua aceea să se sloboadă strigătele tuturor trădătorilor care fuseseră torturați. După ce-i salută pe șefii cei mari, făcând cu ochiul și molfăind o scobitoare, Împăratul intră în Casa Galbenă, ce avea o fereastră înaltă, ca ferestrele de la casele elefanților la Grădina Zoologică. Se-arătă la mai multe balcoane, în felurite veșminte, înainte de-a se arăta la adevăratul balcon, cel de unde își rostea de obicei discursurile. Împăratul, sub aerul lui sever, era pus pe șotii. În ziua aceea îi făcu pe toți să râdă. Unii râseră chiar cu lacrimi. Împăratul vorbi despre limbile opozanților: „care n-au fost tăiate – zise el – ca poporul s-audă strigătele torturaților”. Doamnele, care sugeau la portocale, le puseră la păstrare prin poșete, ca să-l audă mai bine; câțiva bărbați urinară fără voie pe sub bănci, unde se aflau curcani, găini și dulciuri; câțiva copii, fără știrea mamelor, se cocoțară prin curmali. Împăratul coborî în piață. Se sui pe piedestal. Ilustrul Expert își îndreptă ochelarii și-l urmă: sui cele șase-șapte trepte de la poalele piedestalului, se așeză într-un fotoliu și se pregăti să deschidă cufărul. În clipa aia, tăcerea spori, așa cum sporește ea la poalele unui lanț de munți la căderea nopții. Toată lumea, până și bărbații cei mai înalți, se săltă în vârful picioarelor, ca s-audă ceea ce nimeni încă nu mai auzise: strigătele trădătorilor care muriseră în toiul torturilor. Expertul săltă capacul lăzii și reglă cadranele, căutând o sonoritate mai bună: ca prin farmec, se-auzi întâiul strigăt. Vocea își modula alternativ vaietele mai joase; răzbătură apoi alte voci mai confuze, dar infinit mai puternice, unele de femei, altele de copii. Aplauzele, insultele și fluierăturile înăbușeau la răstimpuri strigătele. Însă prin oceanul ăla de voci nearticulate răzbătu una deosebită, și totuși cunoscută. Împăratul, ce până atunci zâmbise fără-ncetare, se înfioră. Expertul reglă iar cadranele, concentrat: precum un pianist care cântă pe claviatură un acord de căpătâi, își plecă fruntea. Toți cei de față, în același timp, recunoscură strigătul Împăratului. Cum de-au izbutit să-l recunoască? Suia și cobora, horcăia, se stingea, suia din nou. Împăratul, uluit, își ascultă propriul strigăt: nu era strigătul furios ori mișcat, înduioșat ori zănatic, pe care-l scotea el după toane, ci un strigăt ascuțit, strident, ce parcă venea de la vreo uzină, vreo locomotivă ori vreun porc sugrumat. Din senin, ceva, un obiect nevăzut, îl șfichiui. Sub fiece lovitură, trupul i se chircea, prevestind cu un nou strigăt următoarea lovitură pe care avea s-o primească. Expertului, înlemnit, nici nu-i dădu prin minte că, întrerupând transmisia, poate l-ar salva pe Împărat. Eu nu cred, ca alții, că Expertul va fi fost un dușman înverșunat de-al Împăratului și că va fi urzit toate astea ca să-i vină de hac.

Împăratul pică mort, cu brațele și picioarele atârnându-i de pe piedestal, fără demnitatea pe care ar fi dorit s-o aibă dinaintea oamenilor lui. Nimeni nu-i iertă că se lăsase torturat de călăi nevăzuți. Bisericoșii spuseră că acei călăi nevăzuți erau unul singur, remușcarea.

– Remușcarea pentru ce? – întrebară adversarii.

– Pentru că nu le tăiase limba împricinaților ălora – răspunseră bisericoșii, cu tristețe.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „El verdugo” (din volumul „La furia, y otros cuentos” de Silvina Ocampo, 1959)

[1] Crușinul lui Pursh, în spaniolă cáscara sagrada, „scoarță sacră”, e un arbust american cu efecte laxative. (n.t.)

Sursă foto: aici