Cărțile mele Nr. 150

„Călcând, mi se pare că pun piciorul în gol…”

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

 

Pe Caragiale l-am descoperit cu adevărat la maturitate. Școala îl receptează în latura superficială a comicului și a satirei, nu în profunzimea lor care se învecinează cu literatura absurdului de mai târziu. Instrumentalizarea lui comunistă ca scriitor care critică societatea „burghezo-moșierească” are încă un ecou semnificativ. La o simplă căutare pe Google a șablonului apar în jur de 25 000 de rezultate. Mai există, în plus, printre literați, Mitică cel distructiv al lui Constantin Noica, zeflemitor, lipsit de avânturi metafizice și de organ filozofic. De altfel, și eu am căzut o vreme în capcană, prin anii ’80, când Școala de la Păltiniș s-a bucurat de un interes enorm (și meritat, în altă ordine de idei) printre tinerii studioși. „Cinicul” Caragiale nu e prea iubit nici astăzi. În ciuda „orelor înaintate”, istoric vorbind, bufonul care spune adevărul rămâne un personaj inconfortabil. E cu atât mai greu de suportat când simulează cumințenia, ironizând subtil pe toată lumea și pe sine ca parte, trup și suflet, din această lume, definită simplu și concis „un lanț al slăbiciunilor”.

E greu de crezut că vreodată ziua culturii naționale va purta și numele lui. Națiunile își onorează mai lesne poeții și scriitorii „serioși”. Umorul este prin natura lui subversiv și nu face casă bună cu puterea politică. E subversiv, însă, și dincolo de ea. Pune sub semnul întrebării totul. Valori, norme, mituri, ideologii. Și, în special, tot ceea ce de la un punct încolo începe să semene a cult și să excludă exercițiul inteligenței, ludică prin definiție și problematizantă. E în răspăr cu o lume a postadevărului, mare consumatoare de imagine și de fake news. Și dacă ironia la adresa celorlalți nu contrazice patosul narcisist al vremurilor, autoironia, o formă de modestie și un exercițiu de morală stoică, nu se practică prea des.

Suprema autoironie apare, la Caragiale, în acele texte care tratează tema artistului sau a harului artistic ca „O conferență” sau „Un artist”. În primul dintre ele, invitat de o amică să lămurească ce e arta unor doamne din „S.P.M.D.R” („Societatea Protectoare a Muzelor Daco-Romane”), Nenea Iancu trece prin chinurile iadului: „Noaptea de joi spre vineri o petrec rău… simț că am friguri… Vineri umblu de colo până colo, fără să știu încotro… Nu pot mânca; am pulsul neregulat; mă înconvoaie o frică ne-nțeleasă; călcând, mi se pare că pun piciorul în gol… Îmi vine să merg la gară, să mă sui în primul tren și să fug la Canada, unde, obscur, cu munca brațelor mele, departe de orice S. P. etc… să-mi câștig existența într-un mod onorabil”.

Deși e artist, nu știe ce e arta. De ce nu l-am crede pe cuvânt?  Nenea Iancu nu se bucură de un tratament mai puțin ironic decât protectoarele Muzelor Daco-Romane. E drept că nici munca manuală, simplă, onorabilă, la care pare să viseze nu este scutită de acest ton. Clișeul, principala figură de limbaj a operei comice, în ansamblu, este și în acest text sursa cea mai constantă a ironiei. Aproape totul ajunge clișeu, iar cititorul (ca și scriitorul) simte că îi fuge pământul de sub picioare sau că pune piciorul în gol. Tradiționala și încă rezistenta aură aristocratică a scrisului nu e pe gustul lui Nenea Iancu. Nici al lui Caragiale.

Unul dintre cei mai originali comentatori ai acestui clasic anxios și fascinat de kitsch este poetul Cristian Popescu. În „Caragiale la masa de scris a lui Eminescu” (volumul „Arta Popescu”, 1994) pretextul comentariului este o evocare a lui Victor Eftimiu. Caragiale, stabilit la Berlin, îl anunță pe Vlahuță că vrea să se întoarcă în țară ca să scrie din nou. Are nevoie pentru așa ceva de o masă albă, de brad, ca în versurile poetului: „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de brad”. Cum se răstoarnă călimara, Caragiale, superstițios de felul lui, nu mai scrie decât o propoziție teribilă, urmată de semnătură: „Toate meseriile murdare lasă pete”.  Poetul Cristian Popescu observă cu finețe paradoxul sau mai degrabă drama scriitorului „care scrie că nu se poate scrie”. „Este, într-adevăr, o culme. Un fel de hohot amar adresat tuturor celor care încearcă «să sfințească» (ghilimelele însemnând aici chiar contrariul) munca la masa  de scris.”

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: