„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism

Odată cu „Camping” (Polirom, 2025), prozatoarea Lavinia Braniște – nume de prim-plan al prozei postdouămiiste – trece la o nouă etapă a scrisului ei: protagonista cărții este o femeie de 66 de ani, aflată în pragul pensionării, care și-a petrecut ultimii douăzeci de ani la muncă în Spania, iar anii cei mai recenți într-un camping pentru turiști, aflat la mare, la margine de oraș, unde a lucrat la recepție. De la protagonista de tip tânără absolventă de facultate (filologică), ce-și caută un sens (personal și profesional) în societatea contemporană, Lavinia Braniște execută un salt în trecut, la generația părinților acestei protagoniste, mai precis a mamei sale. Un astfel de salt făcuse și Mihai Duțescu în romanul „Bureți de fag” (2021), cu diferența că Lavinia Braniște nu cade în capcana paseismului (deși tonul se îmblânzește mult și la ea), așa cum se întâmplă la M. Duțescu. Dimpotrivă, Lavinia Braniște continuă direcția socială a prozei sale, cu care ne-a obișnuit, dar o transformă într-un soi de docu-ficțiune care prezintă, prin intermediul protagonistei la vârsta pensionării (după o viață de migrantă în Spania), o documentare minuțioasă cu privire la existența românilor plecați la muncă în Spania. E și o temă de acut interes – dincolo de cel sociologic – fiindcă vine în contextul alegerilor prezidențiale recente (în care diaspora a preferat masiv extrema dreaptă) și în genere în contextul politic și social mai general al României de azi, în care diferența dintre clasele sociale a devenit enormă (o adevărată prăpastie se cască, economic și nu numai, între urbanul mare versus urbanul mic și rural).

Lansare „Camping” de Lavinia Braniște, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu: Lavinia Braniște, Nona Rapotan (moderatoare), Cristian Teodorescu, Adina Dinițoiu (de la dreapta la stânga)

Aș califica acest salt în trecut drept unul spectaculos pentru o prozatoare obsedată de prezent, de precaritatea șanselor sociale pentru tineri/tinere într-o societate postcomunistă amestecată și ambiguă, dominată de vechile structuri. Încă din romanele anterioare („Interior zero”, 2016, de pildă) se prefigura o imagine – ca zonă de siguranță – a mamei ce trimite bani fetei sale, muncind în Spania. Ei bine, în „Camping” (după aproape zece ani de la „Interior zero”), mama devine personajul principal, dar aici povestea e diferită: are un fiu ajuns la maturitate, revenit – din proprie dorință – în orașul natal la adolescență, alături de bunicul trecut acum de 90 de ani. Protagonista, Sofia, a plecat din țară în anii 2000 (și a rămas clandestin în Spania), la 40 de ani, cu un copil mic, după moartea subită a soțului ei, lăsând în urmă un tată deja în vârstă. În emigrație trece prin munci diverse (sub nivelul competențelor ei de economist) în acei ani (inclusiv ca îngrijitoare a unei bătrâne) până când ajunge recepționistă într-un camping la mare și locuiește într-una din rulote (veche).

Ajunsă în pragul pensionării și nevoită să se întoarcă în țară, Sofia execută, prin această retrospectivă a celor douăzeci de ani de emigrație, un veritabil bilanț de viață: a meritat să muncească douăzeci de ani, în condiții grele, departe de casă? Dar poate mai importantă decât această întrebare este o chestiune identitară: Sofia e o femeie aflată între două lumi (și două limbi), neputându-se identifica, de fapt, cu niciuna dintre ele: în Spania nu s-a integrat și nici nu și-a propus vreodată să se integreze (cazul multor români care muncesc de ani buni în străinătate pentru a strânge bani), iar în România – unde obișnuia să se întoarcă vara, în vacanță – se simte înstrăinată; adevărul e că acolo, în campingul și în rulota aceea, cu prietenele sale, cu locatarii și turiștii obișnuiți ai locului, își făcuse totuși o viață departe de familie. Iată deja schițată drama – în surdină – a protagonistei. Plecată cu gândul să-i asigure fiului ei Robert un viitor mai bun, Sofia se regăsește brusc singură, fiindcă Robert se întoarce în țară, lângă bunicul bătrân (care dorește, la un moment dat, să-l înfieze!). E punctul de pornire al unei înstrăinări de familie și al unei relații complicate cu fiul, căruia îi va cumpăra un apartament în orașul natal (dar pe care acesta îl va vinde fără știrea ei, risipind banii).

Robert, fiul Sofiei, își trăiește și el drama de copil crescut singur, alături doar de bunicul bătrân, devine apoi un tânăr vulnerabil și nesigur (e antivaccin și anti-mască în timpul pandemiei, ajunge să se învârtă în grupuri dubioase, de tineri cu bani din oraș, anturaj care-l va duce la pierderea apartamentului etc.). Iată un citat simptomatic pentru complicatele relații de familie pe care le produce migrația:

„Când au vorbit cu bunicul (pe Skype, n.m.), așezați unul lângă altul pe două scaune, foarte aproape, ca să încapă în cadru, Robert s-a întors către ea, către obrazul ei mai bine zis, și a spus din nou dă-mi drumul (s.a.). Bătrânul a sărit să-i țină partea, să i-l trimită înapoi pe băiat. Să nu-l mai chinuie. S-au pus de acord că ar fi mai bine pentru copil să-și termine școala în România și să încerce să revină după liceu sau după facultate. Nu s-au gândit că universul școlar mult mai agresiv și mai competitiv din România avea să-i sporească lui Robert anxietatea de evaluare până la blocaje greu de depășit. Și avea să-i năruiască stima de sine. Cel mai probabil de asta n-a reușit să se ducă la facultate mai departe de propriul oraș.

Între timp, în țară migrația și remigrația deveniseră discipline academice și copiii ca Robert ajunseseră statistici și obiecte de studiu. Cu toate că cifrele oficiale erau precare și autoritățile nu păreau dornice să măsoare și să înțeleagă fenomenul, mai apăreau – de obicei la școală – tineri doctoranzi sau cercetători care voiau să stea de vorbă cu copiii. Robert se temea de acești oameni. (…) Nici Sofiei nu i se părea o idee bună să-l lase să se supună chestionării. Însă adevărul era că nu făcuseră încă pace, ei ca familie, cu ceea ce li se întâmpla și încă erau dominați de un sentiment de rușine. Aveau confortul financiar care altfel ar fi fost imposibil de obținut, dar în același timp aveau un deficit afectiv și legături viciate ireversibil și le era imposibil să recunoască în fața societății că distanța dintre ei era, mai presus de toate, umilitoare”.

Cum se poate vedea, scriitura Laviniei Braniște se schimbă și ea: proza nu mai e în priză directă, ci mai degrabă analitică, fraza e mai lungă, perspectiva e a Sofiei (când nu auctorială), însă vocea e mai intelectualizată. Mai puțină autenticitate – cu excepția, foarte inspirată, a secvențelor culese de pe grupurile de Fb ale românilor din Spania – și mai multă documentație. „Camping” e o docu-ficțiune bine documentată (prozatoarea face apel la experiența propriei sale mame), cu foarte multe detalii ale vieții de imigrant român în Spania, cu multe personaje secundare (bine surprinse) ce gravitează în jurul Sofiei (inclusiv câteva figuri feminine spaniole) și redări de atmosferă. E și o proză nostalgică, empatică în raport cu protagonista, fiindcă, așa cum spuneam, tonul Laviniei Braniște se înmoaie, își pierde din incisivitatea romanelor anterioare. Romanul combină scene din prezent cu flashback-uri din trecutul protagonistei, toate punctate de vizitele fiului ei Robert (de obicei vara). Drama familială și identitară rămâne în surdină – și aici e marea artă a prozatoarei –, ea ne însoțește pagină cu pagină către un final deschis (și un viitor incert atât pentru mamă, cât și pentru fiu). „Camping” e, dincolo de orice, o carte de mare actualitate pe tema migrației românești (felul în care sunt priviți migranții în Spania, dar și felul în care se privesc ei între ei, și pe ei înșiși). Ea deschide un „șantier de lucru” pentru proza contemporană și dă voce, prin protagonistă, unei categorii sociale care de regulă nu are acces la discurs și reprezentare în literatură (cum o face, în Franța, tânărul scriitor Édouard Louis).

Lavinia Braniște, „Camping”, Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, Iași, 2025