Adriana Babeți: „Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii”

Adriana Babeţi este profesor la Universitatea de Vest din Timişoara şi profesor asociat la Universitatea din Bucureşti, unde predă literatură comparată, şi redactor la revista „Orizont”. A iniţiat şi organizat începând din 1997, împreună cu Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu, grupul de studii literare comparate central-europene şi fundaţia „A treia Europă”. A coordonat, împreună cu Cornel Ungureanu, antologiile „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii” (Polirom, 1997) şi „Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă” (Polirom, 1998). A publicat volumele: în 1990, „Femeia în roşu” (împreună cu Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu), carte ajunsă la cea de-a şasea ediţie şi inclusă în manualele de literatură pentru liceu; „Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură” (1997); „Dilemele Europei Centrale” (1998), „Arahne şi pînza” (2002), „Dandysmul. O istorie” (Polirom, 2004); „Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare” (Polirom, 2006); „Prozac. 101 pastile pentru bucurie” (Polirom, 2009); „Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeţii” (Polirom, 2014). În 2013 i-a apărut la Editura Polirom volumul multipremiat „Amazoanele. O poveste” (Premiul „Cartea anului 2013” al revistei „România literară”; Premiul revistei „Observator cultural”, Premiul „Cea mai bună carte a anului 2013” – categoria non-fiction – la Gala „Bun de tipar” a Premiilor de excelenţă din Industria de carte din România; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie, critică literară, eseu; Marele Premiu al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată, 2017 pentru întreaga activitate şi pentru cel mai bun studiu de literatură comparată din ultimele două decenii). Este coordonatoarea „Dicţionarului romanului central-european din secolul XX” (Polirom, 2022).

La Timișoara, am stat de vorbă despre proiectele sale literare și culturale de-o viață (mereu de mare anvergură), despre scris și literatură (și în particular despre „Femeia în roșu” scrisă împreună cu doi buni prieteni, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș), dar mai ales despre Banat și Timișoara – regiunea geografică și culturală de la care se revendică cu pasiune. (Adina Dinițoiu)

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

„Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii”

Interviu cu eseista și scriitoarea Adriana Babeți

Dragă Adriana, te-ai născut în Ardeal, la Oradea, dar trăiești de-o viață la Timișoara (în Banat), unde predai la Catedra de literatură comparată a Universității de Vest. Începând din 1990, ai coordonat, împreună cu Cornel Ungureanu, activitatea grupului de studii comparate central-europene „A treia Europă”. Iar în 2022, ai fost coordonatoarea unui amplu dicționar, apărut la Polirom, „Dicționarul romanului central-european din secolul XX”, întreprindere ambițioasă (760 de pagini), care include importanți autori români alături de multe nume – unele foarte cunoscute, altele aflate în umbră sau căzute în uitare – din întregul spațiu al Europei Centrale. Ce reprezintă Timișoara și Banatul pentru tine, ardeleanca de origine? Țin de identitatea ta intelectuală sau chiar personală? Sunt ele o parte a acestei iubite – pe urmele lui Milan Kundera – Europe Centrale?

Deşi ambele oraşe, Oradea şi Timişoara se află, ca să zic aşa, pe coasta de vest (a României, se înţelege), diferenţele sunt mari. La fel de mari ca ale zonelor în care ele se află. Unii, care nu se prea încurcă în detalii, nu diferenţiază Banatul de Ardeal şi le iau la pachet. După cum nu disting Crişana în spaţiul Ardealului. Bunicii mei s-au născut în zona Beiuşului şi a Suplacului de Barcău, deci în Bihor, deci în Crişana. Toţi spuneau însă, fără să ezite, că sunt din Ardeal. Revenind însă la cele două oraşe, Oradea şi Timişoara, trebuie spus întâi de toate că ele au istorii diferite. Şi de acolo începe totul. Numai că nu o să ţin aici un curs – fie şi scurt – despre istoriile comparate ale celor două foste mari cetăţi. Dar, repet, de la istoria lor politică, repercutată asupra istoriilor sociale, culturale, religioase, lingvistice, începe totul. Ar trebui atunci să mă simt ruptă între două lumi. Teoretic, poate. În fapt, nu, din simplul motiv biografic că m-am născut la Oradea, dar de peste 70 de ani locuiesc în Timişoara. Sunt formată deci în această matrice culturală pe care nu aş schimba-o vreodată cu altceva. Pentru mine, e un model perfect. Un oraş perfect. Urmează stereotipurile flatante, reprezentările de sine pozitive ale timişorenilor: multi-culti, inter-culturalitate, transfer cultural, respectul pentru celălalt (etnic, religios, cultural, lingvistic), solidarizare transetnică, cel mai mare număr de căsătorii mixte de pe teritoriul României, potenţial de conflict pe baze etnice aproape de zero în ultimii 300 de ani, civilitate, deschidere spre Occident, gust al inovării. Poate e excesiv acest narcisism colectiv, poate modelul e idealizat, dar e modelul pe care mă străduiesc să îl propag în ceea ce scriu sau la cursuri şi seminarii. Iar când sunt întrebată, tot despre el vorbesc în interviuri. Nu? Am zis că dacă nu m-am născut pe sol timişorean, măcar să mă eternizez în subsolul oraşului. Şi, prin programul pe care l-am inaugurat, „ultima casă”, mi-am turnat o garsonieră de granit în cimitirul din Calea Lipovei. Sper că avem cu toţii umor.

Da, Timişoara ţine de identitatea mea, nu doar intelectuală, ci şi afectivă. Ţine de felul în care îmi place să comunic cu ceilalţi, în care nu mi-e frică de ceea ce e diferit de mine, în care accept noul relativ uşor, fără mari crispări. Şi, din nou, da. E în acest oraş şi în identitatea mea, ceva din spiritul central-european, în dimensiunea lui solară, nu tenebros-infernală. Asta şi pentru că Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii. Un oraş margino-centric. Am explicat toate aceste lucruri în „Introducerea” la „Dicţionarul romanului central-european din secolul XX”. Însuşi faptul că acest „Dicţionar” a apărut la Timişoara, şi nu altundeva, se încarcă de semnificaţie.

În ce îl priveşte pe Kundera, el e unul din autorii noştri reper, cu a sa „Tragedie a Europei Centrale”, dar şi cu „Arta romanului”. El spune – în anii ’80 – că Europa Centrală e acea parte a Europei care se află din punct de vedere politic în Est şi din punct de vedere cultural în Vest. Azi lucrurile s-au schimbat, deşi avertismentele lui Kundera au redevenit incredibil de actuale. Dar decupajul pe care noi, în „Dicţionarul” nostru, îl facem Europei Centrale e puţin diferit: nu excludem patrimoniul literar austriac şi nici pe cel german al zonelor de contact; în plus, includem numeroşi autori români, ale căror proze metabolizează sau distilează, într-un fel sau altul, acest spirit central-european, generat de o tematică specifică, dar şi de o stilistică aparte.

Vorbește-ne puțin despre proiectul acestui impresionant dicționar al romanului central-european, recent apărut. Aș spune că ești omul proiectelor gigantice, judecând fie și numai după „Amazoanele” tale! Cum s-a lucrat la acest dicționar, cum au fost selectați autorii, ce echipe au fost implicate în realizarea lui? A fost sau va fi prezentat și în străinătate, la colocvii universitare și în cadrul altor evenimente? (în aprilie ne-am întâlnit la Festival du Livre de Paris, unde ai avut o întâlnire cu publicul francez pe această temă)

Proiectele mele – să le spunem – mari, de ample dimensiuni ca deschidere şi ca număr de pagini, sunt în primul rând o probă de orgoliu nemăsurat, de imaturitate, de necalibrare a putinţelor, de inconştienţă sau chiar prostie. Cam asta mă caracteriza acum vreo 35 de ani când mi-a încolţit ideea „Amazoanelor” şi acum 30 de ani – cea a „Dicţionarului”. Acum văd lucrurile cu totul altfel, fiindcă, odată cu vârsta, s-au mai stâmpărat şi nesaţul de a cuprinde totul într-o carte şi lipsa de măsură. Am ajuns să îmi evaluez lucid putinţele şi să-mi văd lungul nasului. Pe de altă parte, am şi obosit, deoarece un proiect cum e, de pildă, „Dicţionarul” cere o energie nebună pentru a coagula, întâi de toate, o echipă. La scurtă vreme după ce mi-a venit ideea unui asemenea instrument de lucru, inexistent în mediul academic, am realizat că proiectul era utopic. O singură persoană nu avea cum să-l ducă la bun sfârşit, doar dacă era Michael Heim de la Universitatea din Los Angeles, care ştia toate limbile Europei Centrale, inclusiv româna, plus rusa, araba şi mai ştiu eu câte. De altfel, el a fost primul expert de mare calibru care m-a încurajat să pornesc la drum. Am relatat secvenţa în „Introducere”. Şi atunci, împreună cu Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu, am alcătuit prima echipă, nucleul dur al proiectului: şase tineri doctoranzi, foştii noştri studenţi, extrem de înzestraţi, a căror carieră ulterioară a probat că am ales bine atunci: Daciana Banciu Branea, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Marius Lazurca, Tinu Pârvulescu, Sorin Tomuţa.

Iar în jurul acestui nucleu s-a construit o fundaţie, „A treia Europă”, cu un program amplu de cercetare, de editare şi traducere, şi cu un colegiu alternativ, în fapt, o linie de master în afara universităţii, specializată în istoria culturală a Europei Centrale. Aşa am putut invita specialişti din toată lumea, istorici, sociologi, politologi, antropologi, dar şi scriitori şi ziarişti. Au fost ani de formare colectivă interdisciplinară, prin grupuri de studiu extinse (istorie, socio-politologie, antropologie), coordonate de Valeriu Leu, respectiv Gabriela Colţescu şi Alin Gavreliuc, de Smaranda Vultur. Apoi, începând de prin 2000, s-au constituit reţelele de experţi în literaturile care ne interesau: specialişti din mediul academic (profesori, cercetători), traducători, scriitori. Astfel că numărul celor care au început să lucreze la „Dicţionar” s-a apropiat în final de 100. Erau în primul rând colegii de la Universitatea de Vest din Timişoara, apoi cei de la Babeş-Bolyai din Cluj, de la Universitatea din Bucureşti, de la Iaşi, plus cei din străinătate (Universitatea Jagiellonă din Cracovia, Universitatea Carolină din Praga, Universitatea din Viena, Eötvös Loránd din Budapesta, Paris IV-Sorbonne, Mitteleuropa Zentrum din Dresda, Western Ontario din Canada, Universităţile din Novi Sad, din Ljubljana, din Zagreb.

Cu experţii străini şi români am negociat şi stabilit (cu greu!) listele finale de romane: 256, scrise de 197 de autori în 14 limbi. A fost ceva muncă! Scrierea „Introducerii”, care e de fapt o carte, mi-a luat un an şi ceva, dar tot nu aş fi putut să scot „Dicţionarul” la capăt fără sprijinul minunatelor Oana Fotache, co-editorul volumului, şi Ema Stoleriu, redactorul de la Polirom. Le mulţumesc lor şi întregii echipe încă o dată şi încă o dată, fără să obosesc. După tot acest travaliu de elefant, „Dicţionarul” a apărut. A fost un dar făcut de noi Timişoarei la începutul lui 2023, pentru că în programul festiv al deschiderii Capitalei culturale a fost inclusă şi lansarea cărţii noastre. Tot în acest an „Dicţionarul” a început să circule prin Europa: mai întâi la Paris, la un mare Târg de carte, apoi într-o dezbatere academică la Cracovia, la Budapesta şi, acum câteva zile, la Viena, la ICR şi Universitate. Vestea bună e că va fi tradus în engleză, în colecţia coordonată de Galin Tihanov la o editură academică din Boston. E şi un interes francez pentru o traducere. Deocamdată ne tragem sufletul.

Să vorbim acum puțin despre tine. Ești o reputată eseistă și comparatistă, critic literar, teoreticiană și traducătoare. Ai debutat, cu toate acestea, cu proză (în revista „Amfiteatru”, 1969), ai scris – împreună cu Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș – romanul „Femeia în roșu” (apărut chiar în 1990), romanul-cult al postmodernismului românesc (optzecist). Ai scris „pastile” literare (în „Suplimentul de cultură”; publicate în volumele „Prozac 1. 101 pastile pentru bucurie” și „Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeții”). E o cochetare insistentă cu literatura, dar niciodată decisă. Rămâne literatura pentru tine „le violon d’Ingres”? Mai scrii literatură?

Aş prefera să păstrez o tăcere jenată asupra debuturilor mele în proză: unul pe la 15 ani în revista elevilor din Timişoara, „Primăveri”. Ceva de jale, de groază! Şi altul, ca fragedă studentă, în „Amfiteatru”. Altă jale, altă groază! Passons. M-am reprofilat pe critică literară, studii, eseu, traduceri şi am recidivat în circuit închis într-un epistolar de sute de pagini. Deja era altceva! Iar când ne-am apucat de roman toţi trei, am avut ce învăţa de la cei doi Mirci în 1986, când am scris romanul. Pentru mine, a fost un soi de profesionalizare. Am învăţat să ţin pasul cu ei, într-un ritm de 10 pagini pe zi, deoarece romanul de vreo 600 de pagini manuscrise trebuia terminat în 17 zile (cât dura un concediu legal de odihnă). Apoi m-au stimulat extraordinar rubricile pe care „Suplimentul” ieşean mi-a făcut onoarea să mi le încredinţeze: una de (pseudo)artă culinară din care a ieşit volumul „Ultimul sufleu la Paris” şi alta despre bucuriile mici şi simple, din care am încropit cele două volume de „Prozac”-uri. În plus, tot ce am scris pentru câteva volume colective sau pentru nişte anchete mai mari se apropia cumva de proză, de un fel de proză, dar era totuşi altceva. Ştiu foarte bine asta, chiar dacă pigulesc textele până îmi dau duhul pe ele, în şase-şapte variante, de parcă aş avea o miză estetică aiuritoare. În capul meu ea există, deşi aş putea începe o discuţie lungă despre ce înţeleg eu prin miză estetică. În niciun caz hipersofisticare stilistică, ultrabarochizare (decât dacă o cere contextul prozei respective). Exigenţa asta a mea acceptă de fapt toate variabilele stilistice cu o singură condiţie: să fie bine făcute şi adecvate. Sună a modă veche, nu-i aşa? Deşi a început să se poarte scrisul relaxat, chiar neglijent, la îndemâna oricui, pentru că nu mai contează cum scrii, ci doar despre ce scrii, eu nu abdic de la exigenţele mele. Aşa că proza (sau ideea de proză, de fapt, de roman din capul meu) stă deocamdată acolo, în capul meu, dar şi într-o cutie de carton plină de însemnări pe foi de hârtie, în carnete, agende, caiete. Mai mult: ea, ideea de roman, are deja o structură, o schemă făcută pe harta Timişoarei în cercuri concentrice. Nu dezvălui mai mult. Nici mie nu am curajul să-mi dezvălui ce întrevăd. Dacă o fi să fie, o fi.

De la structuralismul francez (ai tradus, alături de Delia Șepețean-Vasiliu, antologia Tel Quel „Pentru o teorie a textului”, 1981, și „Romanul scriiturii. Antologie Roland Barthes”, 1986, cărți esențiale pentru studenți) ai ajuns la „Barbey D’Aurevilly. Dandysmul” (1995) și „Dandysmul. O istorie” (2005), iar apoi la impresionantul tom „Amazoanele. O poveste” – îmbinând teoria, istoria literară și mitologia. „Dandy-i” și „amazoanele” – personaje fascinante (unii reali, celelalte – imaginare), în care masculinul și femininul co-există în doze mai puțin obișnuite (dandy-i sunt efeminați, amazoanele – bărbătoase). Te-aș întreba mai întâi cum s-au ales drumurile de la Barthes și epoca structuralistă la dandysm și apoi amazoane?

Draga mea Adina, drumurile nu s-au ales singure, ci au fost alese de alţii. Şi doar parţial de mine. Povestea cu „Tel Quel”-ul vine din îndepărtata mea studenţie, din prima tinereţe, deci. Făceam parte din cercul de semiotică de la Timişoara, care se reunea săptămânal în casa soţilor Gyurcsik la începutul anilor 70. Eram nouă oameni (Livius Ciocârlie, Margareta şi Ilie Gyurcsik, Marcel Pop-Corniş, Şerban Foarţă, Maria Foarţă, Crişu Dascălu, Vasile Creţu). Atunci, în 1972 a apărut ideea unei antologii Tel Quel. Am propus-o editurii Univers, condusă de Romul Munteanu, au fost de acord şi în doi ani am dovedit-o împreună cu Delia. Dar până să apară volumul au trecut aproape 10 ani; grupul francez se destrămase şi se cam epuizase şi textualismul.

La fel a fost şi cu volumul dedicat lui Roland Barthes. Au trecut vreo şapte ani până să apară. Doar că multe din textele lui îşi păstrează actualitatea şi frumuseţea. Cartea despre dandysm a fost iniţial o comandă venită dinspre Polirom: traducerea din Barbey d’Aurevilly a unei scurte biografii a lui George Brummell, primul adevărat dandy din lume. Cum volumul avea destul de puţine pagini, Silviu Lupescu mi-a comandat o prefaţă şi o antologie de texte dandystice în anexă. Aşa că nu mi-a fost prea greu să confecţionez peste câţiva ani o carte întreagă, semnată de mine, „Dandysmul. O istorie”.

Povestea despre amazoane a fost şi ea, iniţial, tot o comandă, de data asta din partea lui Dan Hăulică, directorul revistei „Secolul 20”: un eseu despre cetăţile asediate. Nu îţi poţi imagina cât de tare m-am luat în serios. Am atacat aproape toate istoriile marilor şi micilor asedii din epopei, romane, memorii şi am trecut în revistă biografiile scriitorilor-oşteni. Asta pentru că micul eseu la care mă gândeam iniţial pornea de la istoria cetăţii fortificate a Timişoarei. Cum zidurile ei, pe care nu le-a mai atacat niciun duşman după ce bastioanele au fost terminate la jumătatea secolului al XVIII-lea, încet-încet au început să se deterioreze şi în cele din urmă au fost dărâmate pentru ca oraşul să se poată dezvolta. Iar ce a mai rămas din ele, fragmente de fortificaţii, s-au pacificat, transformându-se în biblioteci. Asta mi-a plăcut ca idee: cum s-au întâlnit armele cu literele. Drept pentru care am uitat de cetăţi şi am făcut două cataloage, după modelul străvechi: unul al scriitorilor-oşteni, altul al oştenilor-scriitori. Să tot fie 150 de pagini. Deci o carte. N-am scos-o, iar din catalog a rămas doar un paragraf în „Amazoane”. Oricum, numărul tematic despre cetăţi n-a mai apărut, dar eu am rămas cu o documentaţie uriaşă, din care s-a iţit ideea unui studiu despre arme şi litere. De fapt, un studiu despre strategiile retorice ale oricărui tip de înfruntare: de la polemică la asediul amoros, de la tehnicile de intimidare la cele de seducere ş.a.m.d. Dar o carte a mea cu titlul „Arme şi litere” nu există, pentru că nu am scris-o ca atare.

Iar apoi: Cât a durat „povestea” „Amazoanelor” tale (foarte actuale, de altfel)? Cât timp ai lucrat la ele? Te-ai plasa cu amazoanele tale în feminismul militant de astăzi? (Îmi amintesc că povesteai, la un moment dat, că femeile din familia ta – mama, bunica – aveau ceva bărbătesc, energic în activitățile lor de fiecare zi.)

Atâtea interviuri am dat despre „Amazoanele. O poveste”, încât aici o să spun doar atât. Că povestea a durat mult, foarte mult, ca în cazul tuturor cărţilor mele. Deci cam 20 de ani din momentul în care mi-a venit ideea. Dacă o să-ţi mai spun că la teza de doctorat despre Cantemir, care a devenit cartea „Bătăliile pierdute”, apărută în 1998, am lucrat 20 de ani, că la „Amazoane” vreo 20, că la „Dicţionar” – 30, ar rezulta două lucruri: ori că am vreo 95 de ani, ori că am fost cel mai mare geniu în ştiinţa literaturii şi am început să scriu savant de pe la patru ani. Care-i adevărul? Că am lucrat de multe ori în paralel la 2-3 cărţi, ca să nu mor de oboseală şi de plictiseală pe un singur front. Sunt de modă veche, pentru că nu pot să fuşeresc un subiect, nu pot să încropesc ceva cât de cât acceptabil ştiinţific fără să mă documentez serios, fără să citesc ce au spus alţii înaintea mea pe o temă sau alta, ca să nu am impresia că am descoperit apa caldă. Aşa că durează mult scrierea unei cărţi de factură – să-i spunem – academică. Sigur că mă străduiesc să o fac cât mai plăcută la citit, cât mai deschisă unui public divers. Am şi pentru aşa ceva o strategie, ba chiar un set de tactici. Aşa a fost şi cu „Amazoanele”.

Dar à propos de fetele astea bărbătoase, să nu uităm că o femeie care scrie are, în România, o soartă destul de aspră, cel puţin în generaţia mea; dacă are un serviciu de opt ore şi ceva, dacă e soţie, mamă, fiică şi dacă e de modă veche, adică îşi ia în serios rolurile (fiindcă nici n-are încotro), atunci problema cu „o cameră numai a ta” pentru scris şi citit devine chiar o problemă. Nu mă plâng, pentru că, în fond, e loc în fiecare dintre cazuri pentru alegeri. Şi că e un preţ de plătit în orice alegere. Aşa cum s-au aşezat lucrurile în viaţa mea, teleap-teleap, mai încet, mai chinuit, tot am dus la bun sfârşit ce am început. Aşa a fost şi cu „Amazoanele”. Am făcut parte şi dreptate acestor femei şi fete puternice, neînfricate, luptătoare, aşa cum au fost mama şi bunica mea. Nu le semăn, din păcate. Dar am compensat cumva toată fragilitatea din mine scriind despre ele, fără vreun militantism explicit.

Cu cât trece timpul, toată povestea şi amintirea scrierii acestui roman la şase mâini sunt mai vii, mai intense. Ne e tot mai tare dor de Mircea Nedelciu şi mie, şi lui Mircea Mihăieş. Ne e dor de prezenţa lui în lumea scrisului, de seninătatea, bunătatea şi de zâmbetul lui. În întunecaţii ani ’80, cele trei săptămâni de stat împreună şi câte 16 ore pe zi au fost poate cea mai luminoasă experienţă de scris, de viaţă, de prietenie. Şi chiar în aceste zile, împreună cu extraordinara echipă de tineri artişti cu care lucrez de doi ani, m-am apucat de un film documentar intitulat „(In)amicii publici”, din seria „Timişoara. Harta secretă”. Filmul scoate la iveală ceea ce nu s-a putut scrie şi spune despre ce s-a întâmplat de fapt în spatele romanului „Femeia în roşu” şi al apariţiei lui. Mari, foarte mari surprize.

Mă întorc și la Femeia în roșu (deși am mai vorbit despre asta, cu ani în urmă, când îmi pregăteam teza de doctorat despre Nedelciu). Aș vrea să te întreb ce s-a schimbat în amintirea ta legat de scrierea acestui roman? Te-ai detașat cu totul de această carte? Cum îl mai vezi acum pe Nedelciu, după atâția ani de la moartea lui prematură, și cum îi mai vezi pe optzeciști – dintre care faci și tu parte?

Cu cât trece timpul, toată povestea şi amintirea scrierii acestui roman la şase mâini sunt mai vii, mai intense. De ce? Întâi, pentru că ne e tot mai tare dor de Mircea Nedelciu şi mie, şi lui Mircea Mihăieş. Ne e dor de prezenţa lui în lumea scrisului, de seninătatea, bunătatea şi de zâmbetul lui. În întunecaţii ani ’80, cele trei săptămâni de stat împreună şi câte 16 ore pe zi au fost poate cea mai luminoasă experienţă de scris, de viaţă, de prietenie. Romanul a fost tipărit în şase ediţii şi cred că se apropie de 200.000 de exemplare vândute, asta şi pentru că a intrat de mulţi ani în programa şcolară a unor liceeni. Suntem chemaţi periodic să ne întâlnim cu elevii şi studenţii, să discutăm despre roman, să dăm interviuri. Am participat în două rânduri la extrem de emoţionantele momente dedicate lui Mircea de Muzeul Literaturii Române, i-am organizat o vitrină permanentă intitulată „Simulacru”, cu obiecte din timpul scrierii romanului, pe care am donat-o Muzeului. Şi chiar în aceste zile, împreună cu extraordinara echipă de tineri artişti cu care lucrez de doi ani, m-am apucat de un film documentar intitulat „(In)amicii publici”, din seria „Timişoara. Harta secretă”. Filmul scoate la iveală ceea ce nu s-a putut scrie şi spune despre ce s-a întâmplat de fapt în spatele romanului „Femeia în roşu” şi al apariţiei lui. Mari, foarte mari surprize, ba chiar o bombă. Veţi vedea.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu