Cronica traducerilor

Când traducătorul fantasmează cartea: Ștefan Agopian, „Sara”, traducere în franceză de Laure Hinckel (I)

Prima pagină. Umberto Eco vorbește undeva despre scriitorii care vor să-și trieze cititorii. Trebuie să le meriți cartea, literatura lor nu e „democratică”, și-atunci incipitul poate fi voit lent, tatonant, dificil, antiglamour. Cine trece dincolo de acest limb-capcană e cititor, pe bune. Orgoliu legitim și indiferență magistrală față de cititorul comod.

Dar traducătorul? Ei bine, traducătorul n-are voie să rateze sau să amâne prima pagină. (Nici pe a doua, nici pe a treia, de altfel). Traducătorul trebuie să strălucească (prin absență) încă de la prima pagină a scriitorului pe care-l propune, editorului mai întîi, cititorilor de toate felurile mai apoi. El pune o piele nouă unui corp preexistent, dar în mod paradoxal inexistent până la noua sa corporalitate lingvistică. Primele pagini sunt contactul epidermic cu un corp străin posibil seducător. Iar traducătorul care strălucește prin absență e demiurgul umil al unei epifanii: corpul originar s-a reîntrupat și poate fi atins, poate fi iubit, respins, există în toată splendoarea sa. Momentul apariției, clipa epifaniei, e crucială, primele pagini sunt primele atingeri, fundamentale. Jean Mattern, editorul în franceză al Gabrielei Adameșteanu, director al departamentului de literatură universală pe când lucra la Gallimard, el însuși scriitor, mi-a mărturisit odată că instinctul unui editor rodat identifică de la primele pagini dacă există un sunet, o sclipire, o voce singulară (în siajul său, mai târziu, cititorul face la fel…) A cui este această muzică în surdină, a cui este această culoare fără nume a pielii de cuvinte? A autorului sau a traducătorului?

Tocmai pentru că răspunsul e splendid ambiguu, voi încerca să mă apropii, în câteva articole găzduite de Literomania, de acest laborator al prefacerilor literare, cu aplicație pe transpunerile din română în franceză și din franceză în română. Nu o fac ca să dau sau nu note bune uneia sau alteia dintre traduceri, deși e o evidență, lipsește, în peisajul literar românesc, o critică a traducerilor. Demersul meu hermeneutic e unul hedonist, și asta înseamnă amestec de încântare, de stupoare, de adâncă plăcere intelectuală, în a observa cum se varsă unele în altele literatura și limbile, cu ce explozie de sensuri la confluențe, cu ce pierderi sau cu ce aport de filoane poetice, cu ce aluviuni stârnite din adâncul limbilor, cu ce decupaj asupra lumii, imaginară sau reală. Implicit, e și o reverență față de traducătorii de literatură, hermeneuți spectaculoși, ocnași ai limbii, niciodată îndeajuns puși în vitrină.

Două postulate, devenite locuri comune, îmi ghidează jocul. Primul spune că totul poate fi tradus, deși traducerea nu cuprinde totul. Acest lucru se justifică prin faptul că fiecare limbă gândește în mod propriu lumea, realitatea, nu există suprapuneri desăvârșite în modul de înțelegere (deci de punere în limbă) a lumii, fie ea exterioară sau interioară. Asta înseamnă, în traduceri, că nu există echivalențe, ci transpuneri. Al doilea postulat, moștenit de la cursurile de traductologie de la o universitate pariziană, e mai mult un mod de operare, un principiu de traducător la lucru. Traducătorul, prin excelență cel literar, procedează în felul următor: se impregnează de imaginea textului (acea hologramă sensibilă care apare în spatele cuvintelor, atunci când citim), și misiunea sa este aceea de a developa holograma respectivă pe un nou suport lingvistic. Traducătorul e un demiurg umil, care se joacă cu epifaniile, până când aparițiile se stabilizează, prind corp, dintr-o parte în alta, dintr-un veșmânt în altul, sensibil aceleași, spectre gemene.

Aș îndrăzni chiar mai mult, în încercarea (pro domo) de a legitima traducerea ca pe un demers inegalat de a produce inepuizabile încrucișări de sensuri, voite sau subtil induse: traducând-o, traducătorul își fantasmează cartea.

Eșafodajul din interiorul limbii

Probabil că n-am ales întîmplător metafora corporalității și a epifaniilor pentru aceste cîteva idei din preambul. S-a impus intuitiv încercând să confrunt romanul Sara de Ștefan Agopian, respectiv versiunea originală (Ed. Eminescu, 1987, Ed. Polirom, 2006) cu cea franceză, la care a trudit, cu migală și talent de orfevru, traducătoarea Laure Hinckel (éd. Jacqueline Chambon, 2015). Scriam într-o cronică franceză, la momentul publicării cărții în Franța, că, în acest roman, Ștefan Agopian are daruri de fakir, personajele lui dintr-un baroc secol al XVIII-lea transilvan par să prindă contur la intersecția dintre lumină și întuneric: misterioase, ezitante, în jurul lor aerul pare electrizat de miriade de scântei senzuale, iar pe pagină, cuvintele devin fosforescente. A cui este, pînă la urmă, această culoare fără nume care lucește în proza lui Ștefan Agopian, acest foșnet pe care lumina și întunericul îl produc, iar din frecarea lor ni se întruchipează aievea personajul? Epifania e a autorului, e a traducătorului? Ce nuanțe le roiesc cu predilecție în jur, într-un anume fel în română, și în ce fel în franceză?

Sara: „Are o ținută dreaptă, ușor rigidă, e totuși o oarecare moliciune abia ghicită în arcuirea gâtului și și mai multă în privirea ei din care parcă lipsește ceva(…). Irisul, în totalitatea lui, pare o deschizătură spre interiorul acestei femei, e ca și cum te-ai uita prin niște orificii de mărimea unui bănuț spre un hău noptatic și prin orificiile acelea lumina e absorbită ca o apă, prăvălindu-se aproape, făcându-te să te înfiori și să te întrebi ce ar putea fi altceva dincolo de acest vid luminos, în hău”. (Ștefan Agopian, Opere II, Sara. Tobit. Fric, Polirom, 2009, pp. 16-17)

„Elle se tient droite, un peu raide avec quelque chose d’indéfinissable dans la courbure de son cou, un frémissement gracile et ténu, présent plus encore dans son regard qui parait se définir par une absence. (…) Ici, l’iris tout entier parait s’ouvrir sur l’être intérieur de cette jeune femme. C’est comme si vous regardiez par des orifices de la taille d’une pièce de monnaie et que vous plongiez dans un gouffre nocturne; par ces orifices, la lumière est absorbée comme de l’eau, elle s’y abime, vous fait frisonner et vous demander ce qui se trouve au-delà de ce vide où la lumière se propage.” (Ștefan Agopian, Sara, roman traduit du roumain et préfacé par Laure Hinckel, éd. Jacqueline Chambon, 2015, p. 16)

E de remarcat că volutele senzuale din frazele ample, în curgere neîntreruptă, ale scrisului lui Agopian sunt rupte armonios de traducător în calupuri moi, dar totuși distincte, pentru că franceza e o limbă a rigorii, a înlănțuirii motivate de unități de sens și a conectorilor logici. Lirismul gerunziilor succesive întărește, în română, senzația de alunecare spre interiorul cel mai interior al personajului. În franceză, înlocuirea gerunziilor cu verbe la prezent dinamizează imaginea, iar efectul e cel de acumulare a unei senzații la fel de tulburătoare, de prăbușire în trepte.

Foarte interesantă este soluția aleasă de Laure Hinckel pentru a transpune imaginea și sintagma „interiorul acestei femei”: „l’iris tout entier paraît s’ouvrir sur l’être intérieur de cette jeune femme”. Ceea ce în limba română e conotat ca imprecis, nelimitat, vag (irisul dă spre o cavitate infinită), în franceză e conturat ca o prezență, misterioasă, fără doar și poate: irisul dă spre o ființă interioară.

Ca și cum, pentru că tinde întruna spre precizie, limba franceză ar subîntinde cu necesitate un eșafodaj, nu s-ar putea abține să nu ordoneze subtil informul, nu și-ar putea reprima reflexul de a intui o structură (rațională, recognoscibilă) acolo unde nu e nimic. Populând vidul, epifania în limba franceză răspunde deja, cu subtilitate, la neliniștea întrebării agopiene (ce ar putea fi altceva dincolo de acest vid luminos) conform antropocentrismului subconștient și pozitivismului proprii, între altele, culturii franceze.

Ștefan Agopian, Sara, roman traduit du roumain et préfacé par Laure Hinckel, Éditions Jacqueline Chambon, 2015, 336 p.)

Despre autor

Cristina Hermeziu

Cristina Hermeziu

Cristina Hermeziu este jurnalist literar şi traducător, doctor în Filologie al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, din 2004. Până în 2005, când s-a stabilit la Paris, a fost realizatoare de emisiuni la TVR Iași. Între 2004 și 2006 este cercetător bursier la Universitatea Paris II și la Institut Français de Presse și obține o diplomă în tehnica traducerii după studii de master la ESIT – Université Nouvelle Sorbonne Paris 3 (2008). Semnează articole în presa din Franța și din România, și studii în diverse volume colective. Coordonează volumul „Revoluţia din depărtare” (Ed. Curtea Veche, 2011), despre migraţia recentă, cu 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989. Publică volumul de versuri „Parisul nu crede în lacrimi” (Ed. Junimea, 2016).

Scrie un comentariu