Cronica traducerilor

Când traducătorul fantasmează cartea: Ștefan Agopian, „Sara”, traducere în franceză de Laure Hinckel (II)

Spuneam în prima parte a cronicii la traducerea în franceză a romanului Sara de Ștefan Agopian că traducătorul e responsabil cu trans-misiunea corpurilor: e un demiurg umil care se joacă cu epifaniile (imaginea mentală din spatele textului) până când aparițiile se stabilizează, prind corp, dintr-o parte în alta, dintr-un veșmânt lingvistic în altul. Epifaniile trebuie să fie sensibil aceleași, spectre gemene. În traductologie, acest proces de scoatere a sensului din corpul textului sursă și reîncorporarea sa în texul țintă comportă o fază care se numește „deverbalizare”, fiind un fel de „salt mortal” peste „un no man’s langue” (Jean René Ladmiral, „Le salto verbale de la déverbalisation”). Ajungerea în celălalt corp este dificil de normat atîta vreme cât traducerea e înțeleasă, legitim, ca restituire nu literală, ci prin interpretarea textului sursă.

Acest hău numit „no man’s langue” poate fi extrem de generos, și aici se lărgesc sau se îngustează marjele (de eroare) ale subtilităților: textul sursă e unul singur dar el se oferă multiplu, după cum ne-a învățat Umberto Eco, oferind cititorului bastonul de mareșal al găsirii sensului, în pluralitatea sa.

Traducătorul face acest „salt mortal” dintr-un corp în altul instinctiv și conștient în aceeași măsură, și liber și încorsetat, aș spune cu un gest reflex dar reflexiv, adică un amestec de intuiție, spontaneitate, spirit analitic și …talent.

Mă întorc la prima pagină din romanul Sara, despre care primă pagină spuneam că e, de obicei, năvodul către cititor, și în cazul textului sursă și în cazul textului tradus (de fapt un nou text sursă pentru alocutorul din limba transpunerii). Cele două fraze, în română, cu repetiții și volute seducătoare, se fac cinci, în corpul francez, căruia îi plac articulațiile nete, cu structură, osatură ușor de reperat. Ștefan Agopian e un pictor impresionist, tușele se ating și difuzează, cu un fel de fluiditate senzuală. Transpus în granulația limbii franceze, tabloul său capătă o ușoară claritate, de parcă Laure Hinckel a fost obligată (de limba franceză) să umble la sharful obiectivului.

Prima pagină, în română:

„Domnișoara Clara Barberini îi surâse Gertrudei și cele două fete continuară să surâdă și să privească în zare așteptând și privind și hurducăiala plăcută și liniștitoare a cabrioletei care le purta surâsul și privirea ușor visătoare, voalată din cauza aerului rece-călduț al acelei dimineți, hurducăiala aceea le produse o amorțeală ciudată în pântece.O șuviță din părul negru al Clarei Barberini se întinse unduitoare prin aer, se desfășură mătăsoasă și aducătoare de presimțiri, ovalul feței, alb cu reflexe albăstrui, se făcu puțin roșu între pomeți, pleoapele i se zbătură de câteva ori, își opri cu mâna bătăile repezi ale inimii, apăsându-și sânul micuț și moale ca o periniță de ace, simți o împunsătură și se făcu palidă, avu iar culoarea dintotdeauna, sideful albăstrui al scoicilor din apele reci și limpezi”. (Ștefan Agopian, Opere II, Sara. Tobit. Fric, Polirom, 2009, p. 15)

Prima pagină, în franceză:

« Mlle Clara Barberini sourit à Gertrude, Gertrude sourit à Clara. Leurs deux regards que l’on dirait embués par l’atmosphère à la fois fraiche et tiède de ce matin-là restent posés sur l’horizon. L’agréable et l’apaisant roulis du cabriolet qui transporte ces sourires et ces regards doucement pensifs provoque au creux de leur estomac une étrange sensation. Une mèche bouclée s’évade de la coiffure de Clara Barberini et se déploie, noire, soyeuse et porteuse de pressentiments. Dans l’ovale laiteux de son visage sur lequel courent des reflets bleuâtres, ses pommettes se teintent d’un rouge léger, ses paupières frémissent, elle apaise sous sa main les coups répétés de son cœur, elle presse son petit sein souple comme une pelote d’épingles, elle croit se piquer, pâlit et retrouve sa couleur habituelle : ce rose nacré propre aux coquillages des eaux froides et limpides. » (Ștefan Agopian, Sara, roman traduit du roumain et préfacé par Laure Hinckel, Actes sud, 2015, p. 13).

Lumea nu se vede la fel prin ocheanul celor două limbi, senzațiile au nevoie de organe diferite la trecerea prin corpul celor două limbi, și totuși cuvintele, literatura rămân profund tranzitive, capabile de o formidabilă alchimie în procesul de transmisie și de receptare. Amorțeala ciudată din pântece se preface, în franceză, într-o emoție stranie care înnoadă stomacul. Sideful lui Ștefan Agopian care, în apele limbii sale române, are reflexe albăstrii, se refractă diferit în clarul limbii franceze, căpătând vinișoare roz.

Amorțeala din pântece e probabil mai organic-senzuală, în română, față de senzația din stomac, accentuat stranie, în franceză. Dar glisajul e de două ori legitim, „saltul mortal” are două plase de salvare, una pe malul românesc, cealaltă pe malul francez. Mai întâi pentru că stranietatea este o trăsătură esențială a universului imaginat de Agopian în acest roman. Iar mai apoi pentru că da, stomacul e un fel de inimă, de centru al durerilor, al neliniștilor interioare în modul de a simți al francezului: nu-i scria Valéry lui Gide, într-una din scrisori, Quand tu as quelque chose sur l’estomac, tu n’as qu’à parler ?

Cât despre evantaiul de culori, e poate cel mai la îndemână domeniu care ne arată că limbile și oamenii care le vorbesc poartă ochelari diferiți pentru a da seama de acuarela infinită a lumii din jur. La fel, inventarul de lucruri ale lumii, numite de limbă, poate fi în mod spectaculos diferit în funcție de experiența de viață, ancestrală, cultural-istorică a vorbitorilor. Inuiții au, se pare, 93 de termeni pentru a desemna gheața de mare (conform lucrării Siku: Knowing Our Ice, 2010) și mai mult de zece cuvinte, care nu sunt derivate unele din altele, pentru a desemna nuanțele de alb ale zăpezii.

Faptul că traducătoarea vede pe obrazul Clarei nuanțe din spectrul rozului acolo unde Ștefan Agopian a pus umbre albăstrii mă trimite, jubilatoriu, la portretele pictate de muza lui Apollinaire, Marie Laurencin (1883-1956). În tablouri precum „Les belles aux magnolias” sau în „Autoportrait” există transparențe în care văd cum se amestecă, fascinant, la fel de bine „sideful albăstrui al scoicilor din apele reci și limpezi” ca și „ce rose nacré propre aux coquillages des eaux froides et limpides”.

Magia primei pagini, deci. În ansamblu, decupajul pe care-l face traducătoarea, restituind tabloul prin tușe succesive, cu o cadență cumulativă, anticipează efectul de final, micul centru de greutate al acestei operații de seducție: ca un val care vine, se retrage, vine și se retrage iar, lasând de fiecare dată un fir de nisip invizibil, imaginea care descrie freamătul de pe chipul Clarei pare că formează, la capătul paginii, o mică perlă sidefată.

A cui este pînă la urmă această culoare fără nume care lucește în proza lui Ștefan Agopian, acest foșnet pe care lumina și întunericul îl fac iar din frecarea lor vedem aievea personajul? Epifania e a autorului, e a traducătorului?

Despre autor

Cristina Hermeziu

Cristina Hermeziu

Cristina Hermeziu este jurnalist literar şi traducător, doctor în Filologie al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, din 2004. Până în 2005, când s-a stabilit la Paris, a fost realizatoare de emisiuni la TVR Iași. Între 2004 și 2006 este cercetător bursier la Universitatea Paris II și la Institut Français de Presse și obține o diplomă în tehnica traducerii după studii de master la ESIT – Université Nouvelle Sorbonne Paris 3 (2008). Semnează articole în presa din Franța și din România, și studii în diverse volume colective. Coordonează volumul „Revoluţia din depărtare” (Ed. Curtea Veche, 2011), despre migraţia recentă, cu 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989. Publică volumul de versuri „Parisul nu crede în lacrimi” (Ed. Junimea, 2016).

Scrie un comentariu