Cartea săptămânii Nr. 187

Sub clopotul de sticlă

Reach content for Google search „Sylvia Plath” „Clopotul de sticla” „The Bell Jar”

În 1963, apărea în Marea Britanie un roman semnat de Victoria Lucas, „The Bell Jar ” („Clopotul de sticlă”). Sub pseudonimul Victoria Lucas se ascundea poeta Sylvia Plath, care, în februarie 1963, nu mult, așadar, după apariția romanului, s-a sinucis în apartamentul ei din Londra, apartament aflat într-o casă în care locuise cu ani în urmă și poetul irlandez William Butler Yeats.

În 1962, Sylvia Plath a divorțat, după șase ani de căsnicie, de poetul Ted Hughes. Rămănsese singură, cu doi copii. În plus, iarna 1962-1963 a fost una dintre cele mai reci din istoria Angliei, iar apartamentul în care se mutase Sylvia Plath era friguros. Depresia poetei atinsese, în ciuda productivității literare din ultimul an, cote maxime.

Reach content for Google search „Sylvia Plath”

„Clopotul de sticlă” a rămas, deocamdată, singurul roman al Sylviei Plath. Spun deocamdată, pentru că există zvonuri despre o nuvelă autobiografică, „Double Exposure”. Manuscrisul, pare-se, a dispărut în mod misterios, asta dacă a existat un astfel de manuscris.

„Clopotul de sticlă” („The Bell Jar”) este, de asemenea, o carte autobiografică, în care Sylvia Plath nu a ezitat să dezvăluie detalii legate de depresia de care suferea încă din adolescență. Romanul impresionează mai ales prin pasajele în care sunt descrise tratamentele cu electroșocuri aplicate femeilor depresive din spitalele și azilele de boli psihice din America anilor ’50.

S-ar putea spune, la o primă vedere, că este vorba despre un roman cu femei, despre femei și pentru femei. Din aceeași perspectivă, însă, s-ar putea spune că Jane Austen a scris romane doar pentru un public feminin ș.a.m.d. De pe aceleași poziții, se poate spune că „De veghe în lanul de secară” al lui Salinger este o carte doar pentru băieți. Să trecem, totuși, peste acest tip de reducționism, care ține de o logică defectuoasă, și să vedem despre ce este vorba în „Clopotul de sticlă”.

Virginitate, poezie și șocuri electrice

Romanul Sylviei Plath este o radiografie minuțioasă a unei societăți – cea americană de la jumătatea secolului al XX-lea –, în care rolul femeii era unul redus la condiția de soție și mamă. Ce se întâmpla într-o astfel de societate cu tinerele proaspăt ieșite din adolescență care își doreau ceva mai mult decât rolul de soții și mame?

Protagonista romanului semnat de Sylvia Plath este Esther Greenwood, o tânără de 19 ani, care visează la o carieră în lumea literară. O primă șansă s-a ivit odată cu câștigarea unui concurs organizat de „o revistă intelectuală de modă” din New York. Împreună cu alte unsprezece fete selectate de revistă, Esther își petrece vara lui 1953 la New York, unde, pe lângă activitatea din redacția revistei, ia parte la diverse petreceri glamour. În același timp, tot în acel an, soții Rosenberg, acuzați de spionaj, sunt condamnați la moarte prin electrocutare pe scaunul electric. Pentru Esther, acea lume glamour, cu petreceri și haine șic –  o fațadă calpă prin care revista încerca să se promoveze în rândurile tinerelor americance –, este umbrită de cazul soților Rosenberg – premoniție sumbră, în cele din urmă, a crudelor tratamente cu electroșocuri la care va fi supusă Esther:

„Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soții Rosenberg, și eu habar n-aveam ce fac în New York. O iau razna când vine vorba de execuții. Când îmi închipui cum e să fii electrocutat, mi se face rău și atunci numai despre asta scria în ziare – titlurile imense mă priveau cu ochii holbați la fiecare colț de stradă și în dreptul gurilor de metrou igrasioase, mirosind a alune. Treaba asta nu avea nimic de-a face cu mine, dar nu puteam să nu mă întreb cum e să fii ars de viu, fibră cu fibră.

Mi se părea cel mai îngrozitor lucru cu putință”.

Sejurul la New York este o ocazie pentru Esther să rememoreze eșecul relației sale cu Buddy Willard, bărbatul care trebuia să-i devină soț. Bineînțeles, era o chestiune în care Esther nu avea prea multe de spus, atâta timp cât familia ei și a lui Buddy hotărâseră că așa trebuie să se întâmple. Însă Esther află chiar de la Buddy Willard că acesta o înșelase cu o chelneriță, cu care se culcase de mai multe ori. Esther, în schimb, la nouăsprezece ani era virgină, așa cum și trebuia să fie o fată de vârsta ei în societatea americană a anilor ’50 – memorabil este, din acest punct de vedere, articolul tăiat dintr-un ziar, pe care mama Estherei i-l trimite fiicei sale la facultate, și care avea titlul „În apărarea castității”: „În el apăreau toate motivele pentru care o fată nu trebuia să se culce cu nimeni în afară de soțul ei și asta numai după ce se căsătoreau”.

Dilema tinerei se conturează clar, fără niciun fel de echivoc:

„Poate că era drăguț să fii pură și apoi să te măriți cu un bărbat pur, dar ce te făceai dacă, dintr-odată, după ce vă căsătoreați, el îți mărturisea că nu e pur, așa cum făcuse Buddy Willard? Nu suportam ideea ca o femeie să aibă o singură viață pură, în timp ce bărbatul putea să aibă două vieți, una pură și alta nu”.

La întoarcerea din New York, Esther află că nu a fost acceptată la un curs de scriere creativă ținut de un scriitor faimos. Pentru fata care își dorea să devină o scriitoare faimoasă, refuzul este o lovitură căreia nu îi va face față. Este picătura care a umplut paharul. Clopotul de sticlă se lasă din ce în ce mai jos, sufocând-o. Nu îi rămân multe opțiuni: ar fi putut să se pregătească pentru a deveni secretară, iar pentru asta trebuia să învețe stenografia, ceea ce-i repugna total. Viitorul Estherei se limitează la a fi secretară, soție și mamă:

„Și mi-l aminteam pe Buddy Willard spunându-mi cu o voce sinistră, de expert, că după ce voi avea copii mă voi simți altfel și nu voi mai vrea să scriu poezii. Așa că am început să mă gândesc că poate era adevărat că atunci când te căsătoreai și aveai copii era de parcă ți-ar fi fost spălat creierul și după aceea umblai amorțit ca un sclav dintr-un stat izolat, totalitar”.

Urmează tentativa de sinucidere a Estherei – o descriere exactă, trebuie spus, a tentativei din tinerețe a Sylviei Plath – și internarea tinerei în diverse azile și spitale de boli psihice. Tratamentul clasic pentru tinerele care nu reușeau să se integreze în societate și care, astfel, nu își găseau în niciun fel locul era terapia cu șocuri electrice:

„Doctorul Gordon îmi fixă două plăcuțe de metal, câte una de fiecare parte a capului. Strânse cu o cataramă cureaua pe care erau puse și care-mi tăia fruntea și îmi dădu să mușc o sârmă.

Am închis ochii.

A urmat o tăcere scurtă, ca și cum ai trage aer în piept.

Apoi ceva s-a aplecat și m-a cuprins și m-a scuturat de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Uiii-ii-ii-ii țiuia prin aerul brăzdat de lumini albastre și, cu fiecare fulger, o imensă zdruncinătură mă ciomăgea, până când am crezut că o să-mi crape oasele și-o să curgă seva din mine ca dintr-o plantă ruptă.

M-am întrebat care era lucrul acela oribil pe care-l făcusem”.

Ironică și amară, confesiunea din „Clopotul de sticlă” te marchează poate mult mai puternic decât revolta lui Holden Caulfield, care, spre deosebire de Esther Greenwood, nu poartă litera stacojie a inadaptării și nici nu cunoaște oroarea internării într-un ospiciu. Dacă ar fi trăit în secolul XX, poate doar Marchizul de Sade ar mai fi putut imagina o poveste asemănătoare cu cea a Sylviei Plath, dându-i, bineînțeles, o altă tentă, dar păstrând cruzimea întâmplărilor.

Sylvia Plat, „Clopotul de sticlă”, traducere de Alexandra Coliban, ed. a 3-a, Editura Polirom, Iași, 2018
Sumar Literomania nr. 187

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: