Anticariat Nr. 177

„Ce-i asta? Când începe pantomima?”

Oscar Wilde

Revin la rubrica „Anticariat” după câteva luni de tăcere și am ceva emoții, recunosc. În primul rând, nu am mai scris de foarte mult timp, iar în al doilea rând, a apărut o epidemie care ne-a schimbat aproape total viețile, inclusiv pe a mea. Încă mai lucrez ca anticar, dar vânzările au scăzut foarte mult, așa că ne-am reorientat înspre comerțul online – o soluție, în acest caz, disperată. Ce va fi – nu știu. S-ar putea ca anticariatul să nu supraviețuiască epidemiei.

Să nu uit: între timp am apărut și cu un flash fiction în volumul coordonat de Adina și Raul, „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă)” (Paralela 45, 2019), un volum foarte bun, și nu o spun doar pentru că am și eu o povestire în el. O spun pentru că mi-a plăcut pur și simplu. Pe cuvânt de onoare!

În fine, cam atât despre mine deocamdată.


„Deosebit de Lewis Carroll și de Hans Andersen, Oscar Wilde scrie o poveste pe care un copil o poate citi cu plăcere și interes, și fără acel neplăcut sentiment că i se vâră în suflet un fel de doctorie morală cu ajutorul dulceții literare.”

În ultimul episod, am scris, pornind de la biografia lui Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde” (traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915), despre perioada 1884-1886, în care Oscar Wilde, căsătorit cu Florence Balcombe și tată a doi copii, se luptă cu sărăcia. Aceasta fiind situația, Wilde se reîntoarce la jurnalism și la conferințele prost plătite. Nu este tocmai cea mai strălucită perioadă a sa: „Multe din scrierile lui din acel timp au fost copiate și colportate prin casele de editură din Londra de către speculanții familiei lui. Opera aceasta era săracă, era o muncă plătită din fuga condeiului, a unui om care nu punea inimă în lucrările lui; și «ceva mai sărac, zice un editor londonez căruia i s’a oferit acest volum, n’am citit niciodată în viața mea»”.

Pe de altă parte, tot în aceeași perioadă, Wilde scrie „The Happy Prince and Other Tales”, carte apărută în 1888, „un volum pe care mulți dintre admiratorii lui îl consideră cel mai bun și cel mai caracteristic volum de proză”. Iată și comentariul pe care Robert H. Sherard, primul biograf al lui Oscar Wilde, îl face în legătură cu volumul din 1888 (îl redau în tălmăcirea nu întotdeauna plină de sens, după cum am văzut, dar foarte spumoasă, a lui N.M.-Nigrim):

„Nu există în limba engleză alte povești feerice care să li se poată asemăna. Scrierea lor e de maestru; poveștile isvorăsc dintr’o rară și bogată imaginație; și pe când poveștile istorisite interesează pe copil nu mai puțin ca pe omul de lume, zace în el o filozofie subtilă, o învinovățire a societății, o apărare a desmoșteniților, care fac din această carte ca și din «House of Pomegranates» («Casa cu rodii»), 1891, două adevărate rechizitorii, în contra sistemului social, tot atât de zdrobitoare ca și «The Soul of Man». Și totuși la citirea acestor povești lecția ce voiește autorul să dea nu se impune cititorului cu deasila (sic!). Deosebit de Lewis Carroll și de Hans Andersen, Oscar Wilde scrie o poveste pe care un copil o poate citi cu plăcere și interes, și fără acel neplăcut sentiment că i se vâră în suflet un fel de doctorie morală cu ajutorul dulceții literare”.

Conferințele din acei ani, însă, nu îi aduc cine știe ce venituri lui Wilde, ceea ce îl face pe autorul „Prințului fericit” să exclame: „Adevărata artă este zgârcită”.

Merită redat un episod din timpul unei conferințe din Irlanda, reprodus de Robert H. Sherard în biografia dedicată lui Oscar Wilde: „În zilele acelea se dădeau la Gaiety matineuri, pantomime, și se povestește că un domn însoțit de doi băieți a intrat din greșeală în sala de conferințe, s’a așezat pe scaun și a ascultat cu răbdare câtva timp conferința lui Oscar Wilde. După aceea s’a ridicat și a exclamat: «Ce-i asta? Când începe pantomima?»”.

În 1887, câțiva editori s-au gândit că renumele lui Oscar Wilde „ca leader al modei și ca arbitru al eleganței” va salva o revistă scoasă în tipografiile lor. Este vorba despre „The Woman’s World”,  pe care Oscar Wilde a condus-o timp de doi ani, din 1887 până în 1889. În paranteză, merită menționat că în paginile revistei a publicat, pe când era condusă de Oscar Wilde, și Carmen Sylva – pseudonimul literar al Reginei Elisabeta.

Ca redactor-șef, Wilde era foarte scrupulos. Sau, așa cum ne informează Robert H. Sherard, „era un director căruia nu era ușor să placi”. În primul rând, „nu putea suferi murdăria în scris”. În al doilea rând, era foarte scrupulos în privința punctuației. Închei acest scurt text cu o anecdotă legată de mania punctuației de care suferea Oscar Wilde (bineînțeles, extrasă tot din volumul lui Sherard): „Într’o zi la țară fu întrebat cum și-a petrecut ziua, el răspunse: «Am făcut corectura poemelor mele. Dimineața, după multă trudă, am scos o virgulă dintr-o frază».

– Dar după prânz?

– După prânz am pus-o la loc”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Sumar Literomania nr. 177

Susține Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.