Femeile Afganistanului

În general, atunci când se vorbește despre Afganistan, Occidentul are în față chipuri bărboase de talibani, munți golași străbătuți de drumuri aproape impracticabile, traficul de droguri, orașe în ruină și siluete de femei care abia mai pot fi recunoscute ca atare sub o burqua groasă, de culoare închisă. Mai nimeni nu-și imaginează că, în urmă cu decenii, Kabulul era un oraș înfloritor, sau că în urmă cu câteva veacuri era numit, într-un celebru poem, „splendida cetate a celor o mie de sori”. Și cu atât mai puțin că, în vremurile bune, de pace, oamenii de aici erau în stare să recite din memorie zeci de versuri din creația lui Rumi, marele poet de secol XIII… Cititorul află toate aceste detalii de-a dreptul incredibile din cărțile lui Khaled Hosseini, „Vânătorii de zmeie”, „Splendida cetate a celor o mie de sori”„„ sau „Și munții au ecou”, devenite, toate, mari succese de librărie în țările unde au fost publicate (și trebuie să precizăm că, în doar câțiva ani, romanele lui Hosseini au fost traduse în peste cincizeci de limbi!).

Khaled Hosseini a reușit ca în toate scrierile sale, dar și în aparițiile lui publice, să ofere publicului occidental o imagine tulburătoare a Afganistanului și a urmărilor pe care decenii întregi de lipsuri, de războaie și de violență (domestică ori publică) le-au avut (le au încă!) asupra oamenilor obișnuiți, a celor slabi, și mai ales asupra femeilor, mult mai vulnerabile din toate punctele de vedere în această lume tradiționalist-patriarhală.

Tema identității și căutarea de sine, drumul dificil al (auto)cunoașterii reprezintă preocuparea majore în toate cărțile scriitorului de origine afgană Hosseini. Căci, în „Splendida cetate a celor o mie de sori” sau în „Și munții au ecou” traseul protagoniștilor (dar și al câtorva personaje doar aparent secundare) este, în linii mari, același. „Splendida cetate a celor o mie de sori” e, cumva, replica în cheie feminină a „Vânătorilor de zmeie”. Acum, nu avem de-a face cu opresiunile evidente la adresa unei etnii, ci cu violența exercitată asupra femeilor, cu negarea drepturilor acestora la cunoaștere, la alegerea liberă a propriului destin, la rostirea cu glas tare a realităților lumii în care trăiesc, practic neștiute și neauzite. Și, mai ales, nevăzute de ceilalți, sub văl sau, și mai grav, sub tradițional-fundamentalista burqa. Cele trei femei a căror istorie personală e, ca și în romanul precedent, pusă în directă legătură cu istoria Afganistanului, sunt Nana, Mariam și Laila, trei personaje extrem de diferite, din generații succesive și care, într-un fel sau altul, se confruntă cu lumea din jur. Și chiar dacă nu reușesc să o schimbe, este important efortul și dorința lor de a face ceva, de a nu rămâne indiferente, de a lăsa ceva în urma lor. Dacă nu altceva, măcar amintirea unor fapte demne (și demne de reținut!). Vorbind despre această carte, Hosseini însuși spunea că a încercat să aducă în prim plan câteva protagoniste de neuitat, tocmai din dorința „de a da glas acelei jumătăți tăcute a Afganistanului, femeilor lui silite să îndure atâtea.” Și e adevărat. Căci, mai mult decât în alte locuri, mai ales după ascensiunea la putere a talibanilor, femeile au fost, treptat, aproape complet reduse la tăcere și silite să accepte situații umilitoare (poligamia instituționalizată, interzicerea accesului la educație și, adesea, la asistență medicală sau la medicamente) și discriminate semnificativ mai mult decât, de pildă, reprezentanții unor minorități etnice, așa cum erau hazarii din „Vânătorii de zmeie”. Dacă am pune problema în termeni ierarhici, femeile din „Splendida cetate a celor o mie de sori” o duc mult mai rău decât hazarii din „Vânătorii de zmeie”, iar soarta lor atârnă, nu o dată, nu doar de un fir de păr, ci mai ales de bunul plac al bărbaților care realmente le posedă și care le privesc asemenea unor obiecte (de mai mare sau mai mică valoare, exclusiv în funcție de aspectul fizic și / sau vârstă!), niciodată asemenea unor ființe umane și cu atât mai puțin asemenea unor egale. Realmente, Afganistanul e o lume a bărbaților, unde cruzimea la adresa femeilor face parte din apanajul calităților considerate cu adevărat masculine!

Pentru a accentua acest lucru din primele pagini, romanul începe cu sublinierea semnificațiilor cuvântului „haram” („bastard”, „descendent nelegitim”, „fruct al păcatului”), care stigmatizează și izolează pentru totdeauna. Mariam, fetița inteligentă și vioaie, fiica Nanei, e „haram”, altfel spus, nu are nici unul din drepturile ori libertățile de care se bucură ceilalți copii (foarte numeroși, de altfel…) legitimi ai tatălui său. Situația e cu atât mai dureroasă pentru Mariam, cu cât tatăl ei are mai multe soții legitime, însă printre ele nu se numără și mama ei, cele două fiind silite să trăiască la marginea orașului Herat, într-o locuință care cu greu ar putea fi numită casă, și care, evident, nu e deloc cel mai potrivit cămin pentru a educa un copil. În aceste condiții grele, Nana încearcă să o crească pe Mariam cât de bine poate și să-i ofere tot ceea ce e ea în stare. Numai că, fetița fiind singurul suflet care îi e aproape, Nana devine de-a dreptul obsedată de a nu o pierde, transfomându-se într-o mamă posesivă și din al cărei cuvânt nu se poate ieși. „Numai pe tine te am, n-am să accept să te pierd”, îi repetă ea lui Mariam, încercând s-o ferească pe copilă de problemele și de greșelile (și de suferințele) de care ea însăși a avut parte. Căci femeia îmbătrânită înainte de vreme și amărâtă, exclusă din societate și privită cu dispreț de mai toată lumea știe prea bine că, a fi femeie în Afganistan reprezintă deja o problemă, femeile fiind mereu vinovate, indiferent despre ce e vorba, câtă vreme bărbaților le e mai ușor să acuze direct, fără a încerca să analizeze faptele și cu atât mai puțin să le judece drept.

Citește și Identitate și cunoaștere

Soarta Nanei va fi tragică, ea sfârșind înainte de vreme și alegând sinuciderea, fără a înțelege ce s-a întâmplat cu fiica ei. Aceasta, adolescentă de-acum, vrea să cunoască familia tatălui său, să-și vadă frații și surorile, să meargă împreună cu aceștia la film sau prin oraș și chiar crede, având în vedere darurile pe care tatăl său, Jalil, i le aduce în rarele vizite pe care i le face, dar și comportamentul lui blând, că toate astea sunt posibile. Prin urmare, când împlinește cincisprezece ani, în 1974, pornește spre oraș, găsește casa lui Jalil și încearcă să fie primită înăuntru, numai că va fi alungată cu brutalitate. Ea va înțelege, abia atunci, că mama avea dreptate când o avertiza cu privire la realitățile lumii afgane și se întoarce la modesta lor colibă, doar pentru a o găsi, acolo, pe mama sa deja moartă. Ulterior, Mariam ajunge, in extremis, în casa lui Jalil, însă doar pentru ca soțiile acestuia să-i găsească rapid un soț și să scape de ea. Lucru care se și întâmplă, fata devenind soția lui Raseed, un bărbat mult mai în vârstă și, în pofida aparențelor, mult mai dur decât tatăl ei, un fundamentalist care o obligă să poarte burqa (despre a cărei existență pe lume nici nu știa, fata nepurtând nici măcar văl în casa mamei sale!), să-i accepte toate deciziile fără comentarii și, mai ales, să se supună. Indiferent despre ce e vorba. Treptat, Mariam e aproape complet anihilată ca personalitate, se simte inferioară pentru că i se repetă mereu că ar fi astfel și se resemnează că viața ei nu valorează nimic, mai ales după ce nu reușește să-i dăruiască lui Rasheed copilul mult dorit. Devine, deci, un soi de servitoare neplătită în casa acestuia din Kabul, departe de locurile și oamenii pe care (cât de cât) le cunoștea, simțind ea însăși că nu merită mai mult. Dar lucrurile se vor schimba treptat, după ce Rasheed aduce în casă o a doua soție, pe Laila, mult mai tânără decât el și mult mai tânără chiar decât Mariam (aceasta i-ar putea fi mamă fetei, diferența dintre ele fiind de aproape nouăsprezece ani!). Laila e fiica unor vecini care își pierd viața în circumstanțe tragice, tocmai când hotărâseră să părăsească Afganistanul și să se stabilească în străinătate, la fel cum procedaseră și alți tajici, din al căror grup etnic făceau parte.

Și, cu toate că la început antipatia dintre cele două e evidentă, încetul cu încetul Mariam înțelege ce anume o determinase pe Laila să accepte pe loc cererea în căsătorie, dar și să-i aprecieze curajul și stăpânirea de sine. Fiica Leilei nu e și a lui Rasheed, acesta e marele secret – cunoscut, în paranteză fie spus, de perfidul bărbat doritor de a-și completa colecția personală cu o femeie blondă și foarte atras de frumusețea ei… Laila, însă, e diferită. Nu doar că e frumoasă și curajoasă, provenind dintr-un alt mediu social (părinții săi avuseseră întotdeauna idei progresiste, tatăl ei fusese profesor și îi insuflase fetei dragostea pentru învățătură și convingerea că doar prin educație o femeie își poate găsi locul în societate, iar Afganistanul poate depăși subdezvoltarea!), ci are un alt nivel intelectual, o altă capacitate de a înțelege lumea și de a judeca faptele celor din jurul ei. Îndrăgostită de Tariq încă din copilărie, convinsă că l-a pierdut pe acesta, mai cu seamă după ce mârșavul plan și mizerabila țesătură de minciuni puse la cale de Rasheed îi sunt oferite drept unicele adevăruri, Laila nu se resemnează, totuși, niciodată cu soarta sa crudă. Ci încearcă să lupte – cu Rasheed, cu prejudecățile, cu Mariam, uneori chiar cu ea însăși, pentru a răzbi, pentru a scăpa, pentru a-și câștiga libertatea într-un fel sau altul. Iar Mariam înțelege că viața unei femei poate fi mai mult decât supunere oarbă, că nimic nu e „haram” doar pentru că o mână de bărbați bărboși au decretat asta, că lumea e mai mare decât grădina casei lui Rasheed și că sufletul unei femei e atât de încăpător, încât poate iubi chiar și după ce, aparent, a fost complet distrus și de nenumărate ori călcat în picioare. Femeia care se vedea pe sine drept stearpă și nevrednică de a fi luată în seamă ajunge s-o iubească pe Laila ca pe fiica pe care nu a avut-o niciodată, să se bucure de lucrurile simple și de o ceașcă de ceai alături de aceasta și să o admire pe tânăra blondă și aparent atât de fragilă pentru puterea și curajul de a lupta pentru ceea ce crede și mai cu seamă pentru iubirea ei. Deloc întâmplător, Mariam e cea care o eliberează pe Laila (și, implicit, pe micuța Aziza, fiica acesteia cu Tariq), ucigându-l pe Rasheed, după multe violențe și umilințe la care le supusese pe amândouă. Ca și Amir din „Vânătorii de zmeie”, dar în alt mod, Mariam se descoperă pe sine, își dobândește, finalmente, adevărata identitate și are curajul de a acționa, punându-și viața în pericol pentru a le salva pe Laila și Aziza – simbolic, întruchipri ale fiicei, urmașei, generațiilor viitoare. Tragicul sfârșit al lui Mariam, executată de talibani pentru uciderea bărbatului său, semnifică pe de o parte imposibilitatea unei lumi prin excelență închise, Afganistanul, de a-și depăși prejudecățile și concepțiile învechit-patriarhale, dar și impresionanta jertfă de sine fără de care lumea nouă și generația ce va să vină nu ar fi avut modelul etic și moral de urmat. O lume în care tradiția și religia să nu mai însemne totul, iar bărbații să nu mai aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Lumea în care Laila crede cu tot sufletul său și pe care luptă s-o transforme în realitate alături de Tariq, reîntorcându-se în Afganistan, după ce inițial hotărâseră să plece și să nu mai revină vreodată, încercând să uite toate suferințele și tot răul care amenințaseră să le distrugă viața.

Elementul central în această carte este, după cum autorul însuși a subliniat în câteva rânduri, „legătura dintre personajele feminine, o legătură determinată de descoperirea, de către protagoniste, a importanței iubirii, sentimentul ce poate salva vieți și îndrepta destine.” Chiar supuse violențelor de tot felul, abuzate și reduse la tăcere, femeile din „Splendida cetate a celor o mie de sori” nu uită niciodată să iubească. Iar dacă, cumva, tind uneori să creadă că au uitat, cineva sau ceva le ajută să-și dea seama de contrariu nu după mult timp. Căldura și tandrețea pe care le redescoperă Mariam și Laila una față de cealaltă le ajută nu doar să nu devină asemenea universului abrutizat din jurul lor, ci și să le pese de ceilalți. Iar descoperirea Celuilalt, care încetează să mai fie Străinul (Inamicul), devenind Aproapele e esența acestei tulburătoare cărți care cuprinde povestea câtorva destine feminine impresionante – adesea, tocmai prin simplitatea (și, la fel ca în cazul „Vânătorilor de zmeie”, prin universalitatea) lor. Ca să închidă, simbolic, cercul atâtor suferințe, dar și ca să oprească lanțul nefericirii, Laila își va numi cea de-a doua fiică Mariam, după salvatoarea sa, prietena sa, confidenta și mama spirituală pe care o descoperă în cele mai grele momente ale vieții ei.

Khaled Hosseini a reușit ca în toate scrierile sale, dar și în aparițiile lui publice, să ofere publicului occidental o imagine tulburătoare a Afganistanului și a urmărilor pe care decenii întregi de lipsuri, de războaie și de violență (domestică ori publică) le-au avut (le au încă!) asupra oamenilor obișnuiți, a celor slabi, și mai ales asupra femeilor, mult mai vulnerabile din toate punctele de vedere în această lume tradiționalist-patriarhală. Scriitorul a vorbit cu curaj despre „talibanizarea Afganistanului”, dar și despre corupția adusă în această țară de neîncetatele conflicte armate, despre neîncrederea crescândă dintre oameni, despre tensiunile dintre diversele etnii. Dar, în egală măsură, despre prietenie și loialitate, despre nevoia de ispășire și forța de a-ți căuta și afirma adevărata identitate, despre puterea iubirii de a salva oameni și suflete, chiar și atunci când (mai) nimeni nu crede că așa ceva ar fi posibil.

Khaled Hosseini, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, traducere de Crenguța Năpristoc, București, Editura Niculescu, 2022.