Dincolo de brazi. In memoriam Emil Ciocoiu (13 septembrie 1948-1 august 2020)

Emil mi-a fost, înainte de toate, prieten. Aveam 18 ani când l-am cunoscut, fiind invitată de mama la expoziția de pictură pe care el o organizase lângă Biblioteca Națională, într-o cochetă galerie de artă.

Nu mai cunoscusem un pictor până atunci și mă temeam că nu voi ști cum să îi privesc și să îi comentez arta și cum să port un dialog cât mai firesc cu o persoană care își așază tot universul în jurul culorilor și al pânzelor. Nu știam cum și ce pictează, cu excepția a două tablouri pe care părinții mei le agățaseră în living, o natură moartă și o scenă cu Dunărea, două compoziții echilibrate, dar sobre, pline de gri și doar ici-colo, timide, cu câteva pete de culoare mai vii. Singurul lucru care îmi mai potolea junghiul de nefamiliaritate care îmi dădea târcoale era faptul că Emil crescuse în Târgu-Jiu, orașul copilăriei mele. Așadar, nu trebuia să mă tem chiar atât de mult de întâlnirea cu pictorul.

Emil ne-a întâmpinat în pragul expoziției cu brațele deschise. Iar primul lucru care mi-a trecut prin minte când am făcut cunoștință a fost: „Iată un om bun”. Oamenii buni sunt precum diamantele. Nu ai cum să nu le vezi strălucirea atunci când găsești diamante și nu ai cum să le confunzi cu alte pietre, fie ele prețioase. Ca și când ne-am fi cunoscut dintotdeauna – de fapt, chiar așa era, doar privisem, în timpuri diferite, același cer înstelat gorjean –, Emil m-a luat de braț și, cu răbdare, m-a plimbat prin fața fiecărui tablou din expoziție. Mă așteptam să văd pânze în nuanțe de gri, așa cum aveam în casa părinților mei, în schimb m-a cotropit seninul de culori vii, calde din tablouri, unele dintre ele supradimensionate. Pescăruși, mări grecești, cerul de deasupra Muntelui Athos, macii roșii surprinși în efemer, vibrația străzilor din orașe, cosmosul neștiut erau toate acolo, în fața mea. Înțelegeam ce văd, fără să am nevoie de cuvinte, eu, care îmi explic mereu viața prin cuvinte. Iar Emil îmi povestea despre fiecare pânză cu atâta drag, căci toate îi erau dulci copii.

„Am știut de mic că voi fi pictor”, mi-a zis el. „Într-o zi, tata ne-a pus pe mine și pe fratele meu să desenăm câte un copac. Fratele meu a folosit compasul, rigla și a potrivit în mod egal, simetric, fiecare frunză și fiecare floare din copac. Eu am luat acuarelele și am mâzgălit ramuri libere, un trunchi strâmb și flori multicolore. Fratele meu s-a făcut arhitect, iar eu m-am făcut pictor.” „Dar de ce ai folosit în toate aceste pânze culori atât de vii, iar tablourile mele de acasă sunt gri?” am întrebat eu, încercând să par cunoscătoare, dar m-am rușinat imediat de întrebare, adăugând că îmi plac la fel de mult ambele stiluri. „Pictăm ceea ce suntem”, mi-a răspuns Emil. „Când eram în România și ne apăsau grijile și regimul comunist, viața mea era gri, gândeam și trăiam în gri, acel gri din haina ponosită a tatălui meu. Dar când am ajuns în Germania, lumea s-a deschis dintr-odată, iar sufletul meu i-a făcut loc și am povestit apoi despre această lume nouă cu cele mai frumoase culori pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.”

După acea expoziție, am rămas aproape de picturile lui Emil. Mama m-a invitat atunci să îmi aleg un tablou, orice tablou de acolo, urma să mi-l dăruiască drept bucurie că terminasem liceul cu rezultate excelente, intrasem la facultatea dorită și întreaga-mi viață urma să mi se aștearnă liberă în față. M-am gândit bine în ce culori aș vrea să îmi imaginez viitorul și am ales Turnurile Gemene din New York, pictate cu mii de puncte în nuanțe de galben, pe tonuri de albastru. Era un tablou modern, tineresc, purtând în el promisiunea unui nou început. Îl am și acum și îl privesc cu aceeași bucurie, deși nici Turnurile pe care le-am vizitat când eram copil nu mai există, nici Emil nu mai e cu noi.

În anii care au urmat, am privit cum părul alb al prietenului nostru pictor se pierde prin nesfârșitul viilor de lângă conacul străbunicilor mei, capturând pe pânzele sale istoria renăscută a locului într-un splendid triptic răsărit-amiază-apus. Și m-am uitat peste umărul prietenului nostru pictor, când îi dirija lui Minu, fiul meu cel mare, mânuțele pentru prima oară, ajutându-l să picteze cel mai frumos tablou, cu numele „Copacul care face și mere și cireșe”. E vorba de acel copac al copilăriei, în care orice e posibil, chiar și să găsești fructele preferate într-un singur copac. Tabloul lui Minu e frate bun cu mărul plin de mere pictat chiar de Emil, care a stat deasupra pătuțului celor doi băieți ai mei, când erau bebeluși. Tabloul se află și acum deasupra pătuțului, deși băieții mei au crescut, niciunul nu mai încape în el. Tabloul lui Emil nu are și cireșe în el, dar știu că ar putea să apară într-o dimineață și cireșele, sigur aruncate jucăuș de Emil de acolo de sus, pe ascuns, în timp ce noi dormim.

Emil e singura persoană care a convins-o pe bunica să se lase pictată. El i-a spus bunicii să se îmbrace cu sacoul ei verde, în ale cărui revere, zicea el, sigur stă ascunsă inima tânără a bunicii. „Vreți să mă pictați ca să vă aduceți aminte de mine când oi muri”, ne-a zis atunci bunica supărată, dar a stat cuminte pe scaun câteva ore bune, în fața lui Emil. În tablou, bunica parcă e mai tânără, dar parcă e și cea de acum, se prea poate ca Emil să fi amestecat tinerețea și bătrânețea ei într-o singură ființă, nouă, dar pe care toți cei care trec pe lângă tablou o recunosc, pentru că spun: „are aerul bunicii tale, ea trebuie să fie”.

Și în anii care au urmat, am adunat, precum aduni perle din scoici, tablouri pictate de Emil. De fiecare dată când le privesc, mă simt mai aproape de mine și de cer. E tabloul acela cu Cetatea Râșnov, regină deasupra caselor în nuanțe portocalii, țintind spre văzduhuri, cu turla sa semeață precum săgeata perfectă a unui înger. Apoi e tabloul cu plajele sălbatice din Santorini, se vede cum bate vântul aspru din mijocul Mediteranei, se aude vâjâitul valurilor de vară caniculară, deși tot ce-ai făcut, dragă Emil, a fost să amesteci albul cu albastrul și cu un strop de galben. Și mai e apusul de soare de deasupra Mării Negre, marea noastră cea de toate zilele, unde am mirosit nisipul plin de alge, aproape m-am înecat când eram mică și unde inima mi-a fost de mai multe ori și bucuros de roșie, și dureros de albastră, la fel ca în tablou.

Emil, îmi povesteai cum te-ai făcut tu pictor. De fapt, Emil, tu te-ai născut pictor. Ai fost dintotdeauna pictor. Ai pictat pe pânze și pictând pe ele, ai pictat și în noi. Ai pictat și în mine. Cel mai mult, ai făcut asta când am privit pentru prima oară tabloul tău cu Mănăstirea Tismana. Mergeam acolo cu bunicii când eram mică, la locul sfânt din munți, înconjurat de brazii păzitori ai tainelor. Am privit Tismana înviată de tine și am respirat aerul răcoros de munte și mireasma de scoarță și de conuri și, uite, eram din nou Andreea copil, urcând treptele spre altar, liniștită că Dumnezeu există, cum să nu existe când bunicii te iubesc și păsările ciripesc în miezul de cer fără de nori? Da, cerul e atât de albastru în tablou, încât devine transparent și poți vedea dincolo de el Împărăția. Iar verdele e atât de verde, că viața însăși se îmbracă în verde și așa ar trebui să fie, natura e verde, renașterea e verde. Iar mănăstirea e atât de albă, încât știu sigur, acum, când privesc tabloul tău, așezat în camera unde dorm, că ai șters-o puțin de praf în trecerea ta, atunci când te-ai înălțat dincolo de brazi.