Cea mai frumoasă femeie și cel mai rebel scriitor

Cât a trăit, nu s-a bucurat – decât, poate, accidental – de atenţia marilor critici academici din Statele Unite, cei care stabileau listele canonice ale literaturii americane. A ales să şocheze mereu opinia publică, printr-un mod de viaţă nonconformist, prin atitudini voit scandaloase, prin încercarea constantă de a se manifesta împotriva oricăror norme prestabilite de comportament – social sau literar. Erau, toate, consecinţa respingerilor repetate de care a avut parte la începuturile sale literare, când, ani de zile, s-a aflat în imposibilitatea de a găsi o editură dispusă să-l publice. Ulterior a devenit unul din cei mai prolifici scriitori nord-americani, autor a numeroase volume de poezie şi proză scurtă, precum şi al unor eseuri şi romane care şi-au câştigat milioane de admiratori pretutindeni, la început aceştia fiind mai numeroşi în Europa (unde nu puţini l-au considerat unul dintre cei mai importanţi autori americani contemporani) decât în Statele Unite. Este vorba, desigur, despre Charles Bukowski, cel care a făcut din Los Angeles teritoriul predilect al întregii sale opere, situându-se, astfel, alături de Raymond Chandler şi John Fante, care, la rândul lor, şi-au plasat scrierile esenţiale în atmosfera inconfundabilă a „Oraşului îngerilor” şi fiind, după John Steinbeck şi Robinson Jeffers, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Californiei. Şi, fără îndoială, rămânând cel mai rebel dintre ei. Căci, dacă, de exemplu, Steinbeck era recompensat cu prestigiosul Premiu Pulitzer pentru impresionanta construcţie romanescă din „Fructele mâniei”, Bukowski (chiar fiind oarecum apropiat de autorul „Şoarecilor şi oamenilor”) a rămas mereu exterior lumii distincţiilor literare. Şi a ales să prezinte, în toate scrierile sale, întotdeauna cealaltă variantă a Visului American. Un vis care, spre deosebire de cel din romanele lui Scott Fitzgerald, de pildă, nu doar că se destramă rapid, ci are extrem de puţine şanse să existe cu adevărat dincolo de vopseaua colorată a pliantelor publicitare. Sau care, dacă totuşi apare, devine rapid coşmar. În acest context, însuşi Los Angeles-ul se transformă, pe nesimţite, în altceva, nicidecum în consacratul Oraş al îngerilor cu străzile având pavaje aurite din filmele siropoase ale cine ştie cărei epoci – sau ale mai multora…

Faptul acesta este evident mai cu seamă în volumele de proză scurtă ale lui Charles Bukowski, între ele distingându-se, prin tematică şi procedee, „Cea mai frumoasă femeie din oraş”. O carte de povestiri care, trebuie să spunem de la bun început, nu e nicidecum o lectură pentru pudibonzi. Fiindcă la tot pasul – şi pe fiecare pagină – apar cuvinte dure, nimic altceva, în fond, decât modalitatea autorului de a exprima pe de-a-ntregul convingător realităţile şi mai dure cu care trebuie să se confrunte oamenii obişnuiţi într-un oraş care doar teoretic este al tuturor posibilităţilor. În plus, scenele descrise sunt, nu o dată, şocante: un pacient care, ajuns la spital în stare critică, vorbeşte în doi peri cu asistentele medicale („Viaţă şi moarte în salonul de spital”), un bărbat disputat de trei femei – prietene una cu cealaltă („Trei femei”), un tânăr care ţine la o prostituată, dar nu reuşeşte să-i arate acest lucru, astfel încât, atunci când o va căuta, află că ea murise deja („Cea mai frumoasă femeie din oraş”). Dincolo de subiecte şi de limbajul personajelor, textele acestea reprezintă încercarea lui Charles Bukowski de a oferi o imagine cat mai reală a vieţii celei mai reale. Astfel, autorul renunţă la orice podoabe artistice şi la orice detaliu stilistic elaborat şi pune în pagină povestiri care impresionează – dincolo de eventualul şoc iniţial – prin capacitatea de a se adresa unor cititori cărora, până atunci, puţini autori americani avuseseră ceva să le spună, şi mai puţini demonstrând curajul de a le vorbi limba. De aici şi atitudinea unei anumite părţi a criticii literare şi respingerea publicului lui Bukowski, pe temeiul că acest public este lipsit de capacitatea de evaluare a unui text literar din simplul motiv că scrierile acestui autor ar fi fost primele pe care le-ar fi citit – sau pe care au reuşit să le înţeleagă.

Povestirile incluse în volumul de faţă sunt, într-adevăr, la polul opus prozei atât de elaborate a unui Scott Fitzgerald, de exemplu, iar miza lor nu e să aducă în prim plan viaţa „norocoşilor Americii”, după cum se exprima autorul însuşi, ci dimpotrivă, pe aceea a celor pe care literatura se arătase atât de decisă să-i excludă aproape cu desăvârşire. De aici şi temele textelor: consumul (abuzul!) de alcool şi/ sau droguri, prostituţia, efectele dezumanizante pe care munca brută prestată la infinit le poate avea asupra fiinţei umane. Nu mai avem de-a face, la Bukowski, cu un subtil joc literar al iluziilor frumoase, ci cu imagini dure, cu un limbaj la fel de dur şi cu o realitate din care, pentru cei mai mulţi dintre protagoniştii textelor sale, nu există cale de scăpare şi care nu poate fi îmbunătăţită prin simpla autoiluzionare. Căci Charles Bukowski nu face, nici măcar din „Cea mai frumoasă femeie din oraş” – aşa cum, poate, am fi tentaţi să credem, pornind de la titlu – o poveste a vreunei Frumoase adormite. Iar America sa nu e nicidecum vreun Oz, vrăjitorii fiind, și ei, cu atât mai puţin probabil de găsit aici. Astfel încât revolta sa şi atitudinea rebelă a tuturor protagoniştilor lui este nu doar de înţeles, ci pe deplin justificată faţă de o lume fundamental nedreaptă şi a cărei singură plăcere pare a fi, în momentele cruciale, perpetuarea inechităţii. Oricât de paradoxală ar putea să pară afirmaţia, tocmai aici e de găsit locul geometric unde scrierile lui Bukowski se întâlnesc cu cele ale lui W. H. Auden, cu toate că niciodată numele acestuia nu apare menţionat printre influenţele pe care le-a recunoscut acest scriitor cu vocaţie declarată de „outsider”. Dar avem de-a face – iar acest lucru devine evident la o lectură atentă – cu acelaşi sentiment al excluderii şi al însingurării (şi singurătăţii depline) în mijlocul unei lumi decise să-i ignore complet pe aceia care ar arăta cel mai mic semn de slăbiciune.

Înrudit structural cu Louis-Ferdinand Céline în ceea ce priveşte utilizarea limbajului frust, şi influenţat vizibil de întregul demers artistic din „Călătorie la capătul nopţii”, Charles Bukowski este apropiat, de asemenea, de stilul concis al lui Hemingway (cel care, de altfel, a influenţat întreaga generaţie de scriitori care i-au urmat), de Henry Miller în ceea ce priveşte depăşirea oricărui tabu, dar şi de John Fante, mai cu seamă de strategiile narative şi tematica din „Întreabă praful”; căci totul este plasat, în proza sa scurtă, în inconfundabilul cadru al Los Angeles-ului. De altfel, răspunzând în anul 1974 întrebării unui reporter, Bukowski afirma: „Câtă vreme am crescut în L.A. şi mi-am petrecut aici atâţia ani, am ajuns să simt profund, geografic şi spiritual, acest oraş şi să trăiesc o adevărată plăcere în simplul fapt de a mă afla aici”. Este, apoi, evidentă atitudinea de protest a lui Bukowski la adresa unei societăţi (centrate exclusiv pe consum) din mrejele căreia şansele de scăpare sunt minime, dar asta nu-i împiedică pe protagoniştii săi să le caute, uneori cu disperare. De aici şi prezenţa şi semnificaţiile curselor – de cai sau de maşini – o temă care, de la un moment dat încolo, îi străbate opera. Fiind mai mult decât un amănunt de simplu noroc, succesul la o astfel de cursă înseamnă, pentru (anti)eroii lui Bukowski, o muncă extenuantă, asemănătoare cu imaginea lui Sisif din opera eseistică a lui Albert Camus, aşa cum se întâmplă, de pildă, în „Ponturi fără poante despre cursele hipice” sau „Încă o povestire despre cai”. Pe de altă parte, personajele sale demonstrează, dincolo de limbaj, capacitatea de a manifesta compasiune şi înţelegere pentru semeni, iar aspectul acesta atenuează prima impresie de „dirty realism” (despre care s-a discutat atâta mai ales pornindu-se de la exemplul prozei lui Raymond Carver) pe care textele acestea o pot da. În plus, nu putem uita de permanentele note autobiografice pe care le au povestirile lui Bukowski, nu întâmplător acestea fiind scrise la persoana a treia, dar şi la persoana întâi, Henry Chinaski fiind alter-ego-ul ficţional al scriitorului însuşi – al cărui nume, în paranteză fie spus, apare frecvent în volumul de faţă, el relatându-şi, practic, experienţele legate de presa „underground” din Los Angeles, dar şi relaţia mereu dificilă pe care a avut-o cu mediile academice şi literare americane, fapt evident în „Naşterea, viaţa şi moartea unui ziar underground” sau „Toţi marii scriitori”. Alegând să vorbească despre violenţă, sex, suferinţă şi marginalizaţii societăţii, Bukowski reuşeşte să şocheze chiar şi acum, după ce furia anilor ’60 a trecut. Să şocheze ochiul, urechea, convenţiile de tot felul. Şi să demonstreze, astfel, că în scris, ca şi în viaţă, „nu trebuie să încerci, fie că e vorba de Cadillac-uri, de creaţie sau de nemurire. Aştepţi şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi puţin. La fel cum ai face cu un gândac de pe tavan când ajunge destul de aproape, îl prinzi şi îl omori. Sau, dacă îţi place cum arată, îţi faci din el un animal de companie…”

Charles Bukowski, „Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri”, ediția a II-a, traducere de Domnica Drumea şi Carmen Ciora, Iaşi, Editura Polirom, 2023

Sursă foto