Începând cu numărul 303 al Literomaniei, vă propunem un text inedit, confesiv, de Radu Țuculescu, „Student în socialism”, care va apărea în șase episoade. Mai jos puteți citi al cincilea episod al textului. (Literomania)
Realitatea bate ficțiunea, iar în cărți se vede invers!
(scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări)
V
Cu pantomima am făcut cîteva turnee peste hotare în Cehoslovacia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Polonia (la Wroclav, unde am vizionat spectacolele celebrului teatru Laboratorium al lui Grotowski), Olanda. Eram lăsați să plecăm. Tovarășilor de la județeana de partid care aprobau deplasările le explicam că sîntem capabili să facem „pantonimă” și-n… limba maghiară, cehă, ba chiar și-n olandeză! Cel mai „straniu” turneu fu în Cehia, cînd în țară intrară tancurile sovietice. Am ținut atunci un jurnal care, din păcate, s-a pierdut. Ori mi-a fost luat în 1988 cînd am avut prima percheziție acasă.
(Hrudim. Un mic orășel lîngă Praga. Festival internațional. Peste 30 de țări. Orășelul era împînzit de soldați sovietici înarmați care se plimbau, pur și simplu, cu stupefiantă degajare. Nimeni nu-i vedea. Nimeni nu le acorda nici măcar o privire. Nici un incident, nici o ceartă, nici o injurie. Cehii păreau scufundați într-o ciudată apatie, într-o muțenie apăsătoare. Peste tot se vorbea doar cu glas reținut, aproape în șoaptă. În berăriile spațioase, pline cu clienți, nici un dialog! Credeam că sînt închise și ezitam să intrăm. Consumatorii ședeau cu privirile înecate-n spuma halbelor. Ne lipeam la cîte o masă. Cînd descopereau pachetul de țigări Carpați, pricepeau că sîntem români. Li se descrețeau frunțile, ne băteau pe umeri cu căldură și ne ofereau de băut. Fără dialoguri… Ca-ntr-un grotesc spectacol de pantomimă. Noaptea, participam la marșurile tinerilor hippy. Făclii aprinse, cîntece murmurate la chitară. Pe pereții clădirilor ori pe sticla unor ferestre înalte, îi ajutam să scrie cu vopsea albă și litere uriașe DUBCEK, numele președintelui ceh. A doua zi de dimineață, în aceeași liniște, cu același calm, o echipă de muncitori rădea conștiincios literele. Noaptea, procesul se repeta. Aveam 19 ani și nu reușeam să înțeleg. Citisem, deja, una sau două cărți de Kafka, îi văzusem minuscula cameră de pe strada Aurarilor, întunecoasă și plină cu pînze de păianjeni. Un autor care nu s-ar fi putut naște într-altă parte.)
Nu eram pasionați de televizor. La cămine exista unul singur, în hol, unde se vizionau, în special, meciurile de fotbal care pe mine nu m-au interesat niciodată. Gazda nu avea televizor și nici nu i-am simțit lipsa vreodată. Doar sîmbăta seara, uneori, mergeam la un unchi și urmăream seriale precum „Răzbunătorii”, „Sfîntul”, „Incoruptibilii”… În schimb, „consumam” cu nesaț filme. Pe lîngă Cinematecă, unde aflam istoricul acestei arte prin poiecțiile unor filme de referință, în sălile de cinematograf descopeream actori și regizori de marcă. Înșir aleatoriu: Fellini, Antonioni, De Sica, Truffaut, Godard, Visconti, Etaix, Tati, Wajda, Menzel, Costa-Gavras, Delon, Jean Marais, Bourvil, Fernandel, Alberto Sordi, Gassman, Deneuve, Claudia Cardinale (eram de-a dreptul îndrăgostit de ea), Sophia Loren, Yves Montand, Lino Ventura, Jean Gabin, Kurosawa, Kirk Douglas, Eastwood, Tony Curtis, Charles Bronson, Redford, Laurence Olivier, Tom Courtney, Tony Richarson etc. etc. Și, bineînțeles, filme rusești, unele remarcabile, cu actrițe de-o excitantă frumusețe.
(va urma)
Scrie un comentariu