„Eu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie,
de care-aș zice că-mi reamintesc.”
(César Vallejo, „O piatră neagră pe o piatră albă”)
Considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai întregului secol XX, figura definitorie a poeziei hispano-americane moderne (scriitorul care, de altfel, a influențat cel mai profund generațiile care vor urma) și, cu siguranță, unul dintre cei mai temerari inovatori la nivelul formelor și formulelor lirice adoptate, comparat cu Dante în ceea ce privește capacitatea de transfigurare a unui întreg univers, și pus alături de T.S. Eliot pentru viziunea tulburătoare de care îi e dominată opera, peruanul César Vallejo nu încetează să uimească cititorul, chiar și la mai bine de un veac de la apariția celor două volume de versuri pe care le-a publicat în timpul vieții – „Heralzii negri” (1919) și „Trilce” (1922).
Volumul „Los heraldos negros” anunță deja o voce artistică matură, capabilă să abordeze toate marile teme ale poeziei dintotdeauna (viața, moartea, relația cu divinitatea, arta), asumându-și cu naturalețe tonalități diverse, de la accente bine dozate ale unui romantism somptuos (și întârziat) până la elemente ermetice, sau chiar demarând cu aplomb complicate experimente avangardiste, asemenea marilor săi contemporani europeni. Dar viața e, întotdeauna, mai plină de provocări decât arta – sau, cel puțin, acesta e cazul lui Vallejo. Născut în Anzi, la Santiago de Chuco, în 1892, într-o familie numeroasă și modestă, viitorul poet studiază Literele la Universitatea din Trujillo, apoi la Lima, însă în anul 1921 e acuzat pe nedrept, imputându-i-se fapte pe care nu le comisese și, astfel, pe baza unui dosar fabricat, va fi încarcerat vreme de câteva luni, fiind apoi eliberat condiționat. Ulterior, Vallejo pleacă definitiv din Peru, stabilindu-se finalmente la Paris, unde publică eseuri, traduceri, note de călătorie și se va implica în susținerea cauzei republicane, în timpul Războiului Civil din Spania. E perioada în care se împrietenește cu Pablo Neruda, Vicente Huidobro, Octavio Paz, Tristan Tzara, Robert Desnos și Pablo Picasso și scrie expresivele sale poeme în proză, care vor fi publicate postum. Tot postum apare ultima sa culegere de poeme dedicată republicanilor spanioli (și care va fi tipărită în 1939, la un an după moartea poetului), „Spanie, îndepărtează de mine această cupă”, carte în care se regăsește întreaga forță a unei sensibilități contrastante ce învinge și, în același timp, este învinsă – și care face cu adevărat unică poezia lui Vallejo.
În ciuda tuturor experiențelor și experimentelor literare, a spiritului inovator și a anumitor momente de tragică exasperare, poezia lui Vallejo rămâne întotdeauna aptă să recunoască și să celebreze umanul, prea-omenescul din lume, să iubească și să creadă într-un mai bine ce va să vină, transfigurând abisul suferinței umane prin extraordinara deschidere spre universalitate, exact în sensul în care, cu veacuri în urmă, Dante reușea să facă acest lucru.
„La începuturile sale”, afirma Octavio Paz, „avangarda hispano-americană depindea de cea franceză”, așa cum, anterior, primii moderniști din Lumea Nouă îi urmaseră, fie și parțial, pe parnasienii și simboliștii parizieni. Abia apoi va apărea, în spațiul cultural latino-american, așa numitul nativism, de care nici opera lui César Vallejo nu e străină, fapt evident mai ales în cel dintâi volum al său, „Heralzii negri”, chiar dacă acesta prelungea și direcția poetică a lui Leopoldo Lugones. În cel de-al doilea volum „Trilce”, poetul peruan preia, însă, cu hotărâre toate formele consacrate pe plan internațional ale avangardei, asimilându-le creator. Ceea ce descoperă cititorii în „Trilce” este, ca să repetăm opinia deja citatului Octavio Paz, o veritabilă „transmutație”. Altfel spus, opusul total al experienței poetice a unui Vicente Huidobro, câtă vreme, la Vallejo, avem de-a face cu o poezie a pământului, nu a aerului. Și nu a oricărui pământ, ci a universului peruan: oameni, stânci, date istorice. Altfel spus, „semne indiene și spaniole deopotrivă” (să nu uităm că ambii bunici ai lui Vallejo au fost preoți de origine spaniolă, în vreme ce amândouă bunicile erau indigene). Astfel că e adevărat că limba din „Trilce” putea fi doar a unui peruan, însă acest nou limbaj poetic este și opera unui uluitor artist al cuvântului, dar și al unei ființe capabile să-l vadă pe aproapele său în fiecare conațional și pe fratele lui în fiecare om. În acest sens, Vallejo a fost și un mare poet religios, fundamentele gândirii sale și viziunea sa despre lume nefiind reprezentate, așa cum au susținut la un moment dat unii exegeți, de filosofia marxismului (deși e drept că poetul a aderat la ideologia de stânga, la fel ca mulți alți contemporani, mai ales latino-americani – iar numele lui Pablo Neruda e, poate, cel mai la îndemână –, știut fiind faptul că anii ‘20-’30 ai secolului trecut au fost extrem de polarizați din acest punct de vedere), ci de tainele sacre ale copilăriei sale, expresie clară a culturii poporului său, ce poate fi sintetizată în câțiva termeni: „comuniune, transsubstanțiere, dorința de nemurire”. Tocmai de aceea, inventivitatea sa verbală impresionează și astăzi nu doar datorită experimentalismului ori extremei concizii, ci și prin autenticitatea debordantă.
O mențiune cu totul specială trebuie făcută cu privire la cele două traduceri recente ale operei lui César Vallejo – ambele extraordinare și ambele semnate de poetul Dinu Flămând, care reușește să ofere cititorilor de la noi un Vallejo integral, cu „Trilce” pentru prima dată în românește (deloc întâmplător, în anul 2022, la un veac de la apariția acestui uluitor volum, care va schimba întregul destin al poeziei hispano-americane). Dintre aceste două traduceri, una a apărut la Editura Pandora M din București, iar cealaltă, la Editura Cartier din Chișinău (care publică numai „Trilce”, dar într-o minunată ediție bilingvă). Interesant este că tălmăcirea de la Cartier diferă sensibil de cea a poemelor din „Trilce” incluse în cartea de la Pandora M, dovadă a muncii de-o viață a lui Dinu Flămând și a adevăratei sale obsesii pentru opera poetului peruan. De altfel, traducătorul însuși mărturisește, în „Nota asupra ediției” (Cartier) că drumul transpunerii în limba română a acestor poeme a fost lung și sinuos, începând de la începutul anilor ’80, când a definitivat, împreună cu Omar Lara, volumul „20 de poeți latino-americani contemporani” – Editura Dacia, 1983 (de care, cel puțin în privința unora dintre traducerilor din Vallejo, încă se simte apropiat): „Am priceput astfel și eu, târziu, după ce am constatat că diversele mele traduceri efectuate prin ani pe aceleași texte, erau și nu erau fidele, deși deseori își găseau justificarea prin notele de subsol ale unor noi ediții Vallejo, sau prin alte texte de exegeză, chiar și atunci când două interpretări ale aceluiași text păreau incompatibile.” Dovadă că Jorge Luis Borges avea dreptate (și) în această privință – uneori, după ani și ani, originalul pare a nu mai corespunde traducerii!…
Poezia lui Vallejo demonstrează modul aparte în care scriitorul se raportează la destin (cel propriu, dar și cel al omului latino-american în general), căci poetul duce cu sine conștiința că nu are cum să schimbe acest dat, acceptându-l ca pe o pedeapsă ce trebuie îndurată până la capăt, oricât de nedreaptă sau de nejustificată ar fi. De aici resemnarea dar, în același timp – doar aparent paradoxal – revolta care, adunată, va reaprinde, în cele din urmă, speranța în acest suflet frământat. Durerea, suferința („Omul nu știe, dar suferă”, scria, la rândul său, contemporanul lui Vallejo, marele poet italian Giuseppe Ungaretti…) vor domina, prin urmare, acest univers liric, care pare a se fi născut matur, odată cu „Heralzii negri”. Considerat de numeroși interpreți ai operei sale reflexul unei neliniștitoare crize de conștiință, trecerea de la estetica primului volum la cea din „Trilce” reprezintă o mutație revoluționară, ce implică o schimbare fundamentală de percepție și de viziune generală asupra lumii, după cum consideră Saul Yurkievich, cel care concluziona că poezia lui Vallejo, în ceea ce are mai reprezentativ, „ia naștere și din această conștiință profundă a durerii, expresie a unui tragic existențial pe care scriitorul și-l asumă în totalitate”, în ciuda vârstei sale tinere.
În același sens, la noi, A.E. Baconsky scria, în „Panorama poeziei universale contemporane”: „Vallejo e un poet cu o conștiință tragică a vieții. Chiar și în candoarea copilăriei, cu tot farmecul ei, el presimte umbra pustie a unor deveniri tragice, de unde predispoziția pentru viziunile sumbre și rezonanța de profetic și grav lamento a multora din poemele lui.” De altfel, poemul care dă titlul primului volum al lui Vallejo, intitulat chiar „Heralzii negri”, dezvăluie, metaforic și simbolic, toate aceste mari semne ale liricii sale, accentuând un univers al semnelor și presimțirilor ce par a convoca veritabile amenințări la adresa ființei umane singure în mijlocul unui univers plin de necunoscute. Poezia din acest prim volum se dezvăluie a fi încărcată de taine adânci, de presimțiri, de imagini unice, care nu pot fi descifrate de profani, ca și cum, în felul său, Vallejo ar încerca să dea glas unui întreg univers cultural străvechi, cu legături profunde ce duc până la lumea incașilor de care se simte apropiat în multe feluri (prin origine, prin modul de raportare la lumea din jur, prin fatalism – „Yo no sé!…” / „Nu știu!…”, citim, repetat obsesiv într-unul din poemele sale). Americo Ferrari a afirmat că toate aceste elemente, puse laolaltă, determină angoasa ce domină opera scriitorului peruan și tot ele impun ontologia sa poetică, marcată de două planuri divergente – pe de o parte, existența înțeleasă ca un dat, fatalmente imperfectă (căci e limitată, fragmentată și absurdă), și pe de alta, ființa umană dublată de vocea poetică, văzute ca proiecție într-un orizont al idealului, expresie a unui altfel de real, la care, în contingent nu se va putea ajunge niciodată. Definită în acest fel, imaginea omului așa cum este el văzut de Vallejo se dezvăluie a fi un creuzet al contradicțiilor, câtă vreme fiecare individ e deopotrivă abandonat în marele univers și prizonier al propriilor limite, dar și aflat într-o permanentă aspirație către eternitate, în ciuda tuturor rănilor pe care căderea în timp i le produce.
Interesant este și că, având dureroasa revelație a absurdului existenței umane și a lumii, a marelui univers, Vallejo intuiește și importanța, pe care o transformă în imperioasă nevoie, de inovare la nivelul limbajului poetic (același Saul Yurkievich amintea, în acest sens, arbitraritatea semnului lingvistic – care a și fost analizată nu o dată, de importanți exegeți, în opera poetului peruan). Numai că trebuie să avem în vedere amănuntul extrem de important că, în ciuda imenselor dificultăți materiale cu care s-a confruntat (atât în anii petrecuți în țara natală, cât și în timpul exilului său european), Vallejo a reușit să păstreze – uneori în chip uimitor – necesarul echilibru al balanței, chiar și în acele texte poetice din volumul „Trilce”, în care are îndrăzneala de a săpa adânc la temeliile răului și urâtului, ale iraționalului și mizeriei. Despre titlul acestui volum s-a discutat foarte mult, nefiind posibilă o traducere pentru „Trilce” – unii interpreți au vorbit chiar despre necesitatea traducerii termenului în limba spaniolă! O explicație detaliată a alegerii acestui titlu ermetic oferă poetul Dinu Flămând, în detaliatul tabel cronologic pe care l-a elaborat pentru volumul „Trilce” (pe care îl apropie, foarte inspirat, de poezia ermetică a lui Ion Barbu), apărut la Editura Cartier, menționând că și în perioada în care cartea era aproape gata de tipar, Vallejo continua să-i modifice titlul. „În iunie 1922 el optase pentru „Cráneos de bronce” („Cranii de bronz”), iar volumul ar fi urmat să fie publicat sub un pseudonim. Mai mulți prieteni îl conving, însă, să-și păstreze numele propriu și să modifice titlul (deja imprimat pe o parte din tiraj). I se spune că, dacă ar imprima alt titlu pe copertă, l-ar costa în plus doar… trei livre („tres libras más”). În acel moment Vallejo ar fi început să inventeze situații ludice cu acest „tres”: „tres, tres, tres”… „triss, triss, tril, trils”… „Trilsssce… trilce… trilce?”. A rămas „Trilce”, eufonie sau descântec ce trimite și la trinitate dar și la tril („trino”), în consonanță cu toată dezbaterea despre timp și cifre ce caracterizează, între alte, poetica, estetica și filosofia lui Vallejo. Probabil că era unul din titlurile de rezervă deja plănuit, singurul care evita o oprire semantică sau o închidere într-o metaforă, păstrând în continuare posibilă aventura pe teritoriile unui experiment estetic în care Vallejo pășea deja, singur și temerar. Niciodată Vallejo nu a dat o explicație clară, fiindcă ea nu e posibilă. Dacă „Heralzii negri” obținuseră toate aplauzele, cele două sute de exemplare, prefațate generos de Antenor Orrego (acesta a fost surprins de radicalitatea textelor, dar fără să încerce să le desfacă ermetismul), au trecut aproape neobservate. Totul era prea nou acolo, fără precedent și fără corelativ, nici în poezia hispană și nici în cea europeană din acea vreme. Vallejo era conștient de marea lui îndrăzneală și probabil bănuia că ea rămânea puțin accesibilă chiar și pentru inițiați. Oricum, își asigură prefațatorul-prieten că fusese conștient de toate riscurile experimentului” (ermetism excesiv, incongruențe, paradoxuri, expresii eliptice etc.), dar își asumă întreaga responsabilitate pentru această nouă estetică: „Ce-atâta gălăgie, ia lăsați-ne/ să probăm insulele ce-or rămâne.// Ceva mai mult respect s-ar cuveni/ curând se face seară, mai devreme,/ și se va aduna cumva mai bine/ acest guano, simpla putoare tezaurizată/ pe care și să nu vrem îl livrăm,/ depus pe insulara noastră inimă.” („Quién hace tanta bulla y ni deja/ testar las islas que van quedando.// Un poco más de consideración/ en cuanto será tarde, temprano,/ y se aquilatará mejor/ el guano, la simple calabrina tesórea/ que brinda sin querer,/ en el insular corazón.” – „Trilce”, I)
Vallejo înțelege că fiecare dintre poemele incluse în acest volum, dureros resimțite la nivelul întregii sale sensibilități umane și artistice, au și rolul de a salva sufletul omenesc de risipirea (deopotrivă de rătăcirea) într-un univers al tenebrelor. De aici capacitatea sa de inovare la nivelul limbajului poetic, abilitatea de a șoca, de a uimi, de a fascina cititorul, care rămâne adesea deconcertat în fața unui asemenea univers al unor asemenea semne poetice. Julio Ortega vorbea chiar despre posibila (necesara!) comparație a extraordinarului univers liric din volumul „Trilce” cu cele mai reușite exemple ale esteticii baroce a Secolului de Aur spaniol și a artei care o va continua (mai cu seamă în spațiul cultural al Lumii Noi). Intuițiile lui Vallejo nu sunt, deci, exclusiv legate de propria și dureroasa biografie, și nici nu țin doar de domeniul livrescului, ci reprezintă o combinație unică a acestora, rezultatul fiind nemaiîntâlnit în peisajul poeziei moderne – de aceea imediat după apariție volumul „Trilce” nici nu a avut parte de o receptare călduroasă, fiind mult prea inovativ pentru epoca respectivă, trebuind să treacă vreo câteva decenii pentru o adecvată interpretare (la fel cum, în paranteză fie spus, s-a întâmplat și în cazul altor mari creatori moderni, dacă e să-l amintim aici doar pe Fernando Pessoa): „Timp Timp.// Amiază ce stagnează-n zăpușeală./ O plictisită pompă la o cazarmă-aspiră/ timp timp timp timp.// Era Era.// Cocoși cucurigând și tot scurmând/ degeaba. Senina gură-a zilei tot conjugă/ era era era era.// Mâine Mâine.” („Tiempo Tiempo.// Mediodía estancado entre relentes./ Bomba aburrida del cuartel achica/ tiempo tiempo tiempo tiempo.// Era Era.// Gallos cancionan escarbando en vano./ Boca del claro día que conjuga/ era era era era.// Mañana Mañana.” – „Trilce”, II)
În ciuda tuturor experiențelor și experimentelor literare, a spiritului inovator și a anumitor momente de tragică exasperare, poezia lui Vallejo rămâne întotdeauna aptă să recunoască și să celebreze umanul, prea-omenescul din lume, să iubească și să creadă într-un mai bine ce va să vină, transfigurând abisul suferinței umane prin extraordinara deschidere spre universalitate, exact în sensul în care, cu veacuri în urmă, Dante reușea să facă acest lucru. Pentru a atinge acest deziderat, Vallejo se joacă în permanență cu metaforele, folosește un limbaj care, realmente, se autogândește și devine nu o dată sieși suficient, făcând din „Trilce”, această carte considerată de exegeți profund îndurerată și infuzată cu un sentiment surd al suferinței, și o veritabilă sumă filosofică a operei (și vieții) sale, dovadă a preocupării lui Vallejo pentru tema temporalității dar, în egală măsură, pentru cea a relației dintre Eu și Celălalt, dintre identitate și alteritate, desenate într-o manieră cu adevărat impresionantă: „Mâine-i o altă zi, iar uneori/ pare să mi se arate printr-un hifal efect,/ intrarea cea eternă.// Mâine într-o zi cândva/ și coșmelia, da, va fi placată/ cu doi mușchi pericardici, o pereche/ de carnivori în rut.// Toate acestea se pot aranja./ Dar într-o mâine fără zi de mâine,/ printre inele ce ne văduvesc,/ marginea unei oglinzi atunci va fi/ iar eu voi traversa propria-mi frunte/ atunci am să îmi pierd chiar și ecoul/ și-am să rămân cu fruntea întoarsă-n spate.” („Mañana esotro día, alguna/ vez hallaría para el hifalto poder,/ entrada eternal.// Mañana algún día,/ sería la tienda chapada/ con un par de pericardios, pareja/ de carnívoros en celo.// Bien puede afincar todo eso./ Pero un mañana sin mañana,/ entre los aros de que enviudemos,/ margen de espejo habrá/ donde traspasaré mi propio frente/ hasta perder el eco/ y quedar con el frente hacia la espalda.” – „Trilce”, VIII)
Nu întâmplător, un alt mare scriitor peruan, Mario Vargas Llosa, spunea, încercând să definească opera lui Vallejo, pe care o consideră, prin excelență, una a condiției umane: „Există poeți a căror muncă poate fi explicată, dar există și poeți inexplicabili, cum e César Vallejo. Însă a fi incapabil să explici nu înseamnă că ești incapabil să înțelegi, chiar dacă poemele lor sunt incomprehensibile, cu totul ermetice. Poezia lui Vallejo ține de realitatea existențială în care se alcătuiesc viețile oamenilor: incertitudinea cu privire la originea și viitorul nostru pe acest pământ, suferința și disperarea, intensitatea emoțiilor noastre atunci când ne înving iubirea, mila sau nostalgia. Tocmai de aceea, această poezie ne face să simțim adevăratele fibre ale existenței: faptul că suntem muritori, disperata noastră dorință de a ajunge la transcendență și oarecum de a supraviețui morții, erorile și confuziile care ne hotărăsc destinele.”
César Vallejo, „Trilce (1922). Poemas / Poeme. Ediție bilingvă”, traducere, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând, Chișinău, Editura Cartier, 2022
César Vallejo, „A murit eternitatea mea. Opera poetică”, traducere, prefață și note de Dinu Flămând, București, Editura Pandora M, 2022
Adriana Babeți: „Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii”
Interviu cu scriitoarea Adriana Babeți (Timișoara, 2023)
Povestea seducătoare a amazoanelor, după Adriana Babeți
Mircea Mihăieș: „Cred că am dobândit multe dintre însușirile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță, o deschidere față de experiment, un fel de curiozitate cumpătată, pragmatică” (I)
Interviu cu scriitorul Mircea Mihăieș (Timișoara, 2023)
Despre detectivi, literatură şi metafizică
Robert Șerban: „Cred că aparții unui loc prin plusul de valoare pe care i-l adaugi”
Interviu cu scriitorul Robert Șerban (Timișoara, 2023)
Borco Ilin: „M-am născut și am trăit în acest mediu avantajos al multiculturalității”
Interviu cu scriitorul Borco Ilin (Timișoara, 2023)
Interviu cu Oana Doboși & Raluca Selejan (cofondatoare ale Librăriei „La Două Bufnițe”)
„Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” (fragment) de Cristian Popescu
The Masks of Success and the Facets of Love
„Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà (fragment)
Cea mai frumoasă femeie și cel mai rebel scriitor
„Cântec pentru cotoiul Alvaro” de Elsa Morante
Scrie un comentariu