Cronici

Zaira, păpuşăreasa

Zaira este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. Întâi de toate, spune o poveste dramatică a unei femei, pe fundalul zbuciumat al secolului XX, cuprinzând copilăria pe jumătate nefericită, în absenţa părinţilor, în anii ’30, pe o moşie din vestul României, violenţa celui de-Al Doilea Război Mondial, fascismul, foametea, umilinţa, instaurarea şi absurdul comunismului, prigoana, fuga în Occident cu un episod la Praga invadată de tancurile ruseşti în 1968, apoi o altă viaţă în Statele Unite ale Americii, eşecurile din viaţa profesională şi personală, şi întoarcerea, la bătrâneţe, în România, în căutarea unei iubiri profunde din tinereţe.

Apoi, creează un personaj memorabil, care impresionează prin voinţa, mândria şi curajul cu care îşi învinge spaimele, fragilitatea, obstinaţia. Zaira are ca sursă de inspiraţie, cum am aflat, un „personaj real”, pe Zaira Manta, dintr-o familie de mari moşieri, care s-a născut în 1928 în sala de aşteptare a unei gări de provincie, are peste 80 de ani şi, probabil, trăieşte încă în Timişoara, după 40 de ani de exil american. Personajul lui Florescu are încrâncenarea şi trufia clasei sociale din care provine, a bunicii catalone care fusese „cumpărată” de boierul valah cu valoarea greutăţii în aur, şi care îşi pălmuia ţăranii de pe moşie. Are, însă, şi o enormă sensibilitate, o fragilitate interioară, cu surse adânci, legate, pe de o parte, de relaţia cu părinţii, absenţi în copilărie – tatăl, ofiţer, plecat apoi pe front, iar mama ducând o viaţă mondenă la Paris, la Viena sau mai târziu la Bucureşti, aşteptându-şi soţul să supravieţuiască încercuirii de la Stalingrad. Pe de altă parte, intervin umilinţele suportate după venirea comunismului, când pierd totul, iar securistul care le fusese cândva ţăran supus îi obligă pe apropiaţii familiei, inclusiv pe tânărul îndrăgit, Paul, să-i scuipe în faţa casei. Moartea vărului, pe care îl adorase, şi care îi transmisese dragostea pentru teatru, lasă, de asemenea, traume nevindecate în sufletul Zairei. În zilele în care aştepta vizitele – rare – ale mamei, fetiţa – şi apoi adolescenta – refuza să iasă din cameră şi să vorbească, încremenind în pat, întoarsă spre sine însăşi, ultragiată, privindu-şi unghiile de la picioare. Singurul care reuşea să o determine să revină la suprafaţa vieţii era vărul Zizi, costumat în diferite personaje, căpitanul Spavento sau Pantalone, improvizând. Măştile fac posibil dialogul cu lumea ostilă şi cu sine. Astfel încât tânăra femeie a optat, după război, pentru teatru, iar la examen, a improvizat genial o poveste cu Pantalone şi Spavento. Devenind păpuşăreasă talentată, după o căsătorie scurtă, nereuşită, cu Paul, căruia nu îi putuse ierta batjocorirea provocată de comunişti, Zaira trăieşte o iubire intensă cu un actor, care nu poate renunţa, însă, la viciului alcoolului, are o fetiţă cu acesta, stârneşte interesul fals erotic al unui nomenclaturist care se dovedeşte de altă orientare sexuală şi se căsătoreşte, târziu, cu un biolog, părăsind împreună ţara. În America, Zaira se angajează la restaurantul unui iugoslav, în Washington, unde găteşte „mâncărurile Zsuzsei”, bucătăreasa maghiară, grasă, din conacul copilăriei sale.

Zaira creşte cu dialogul imposibil dintre sentimentele rănite şi lumea atât de complicată şi schimbătoare în care i-a fost dat să trăiască. A contrapus acestor drame interioare lumea măştilor, a păpuşilor, a marionetelor, dar nici aceasta nu a mai ajutat-o, la un moment dat, după ajungerea în America. Aparenţele pot salva o viaţă, aşa cum au ştiut totdeauna cei din categoria ei socială, dar nu pentru mult timp. Aşa încât măştile care ţin piept absurdităţii lumii se prăbuşesc, iar descoperirea târzie că soţul trăieşte cu fiica sa o aruncă temporar în braţele alcoolului.

Dincolo de toate semnificaţiile romanului, de amploarea şi de profunzimea viziunii asupra existenţei şi asupra sufletului omenesc, povestea Zairei impresionează mai cu seamă prin dramatismul iluzionării şi al deziluzionării. Ne face să ne gândim cât de mult putem juca teatru pentru noi înşine astfel încât să facem lumea suportabilă. Şi, mai cu seamă, când vine clipa în care măştile nu mai folosesc la nimic, să putem descoperi alte – sau aceleaşi – resurse interioare.

Cartea scriitorului elveţian de origine română emoţionează puternic cititorul, cu o poveste incredibilă şi veridică în acelaşi timp, scrisă într-un stil de excepţie, cu imagini de o rară expresivitate, filmice, şi în care naraţiunile par suprapuse şi rizomatice.

Cătălin Dorian Florescu, Zaira, traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, ediţia a a II-a, 2012, 456 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu