„Conacul meu e o menajerie” de Gerald Durrell (II)

La-nceput, Millicent nu era deloc blândă. Nu şovăia să-ţi înfigă dinţii-n deget dacă erai destul de nătâng ca să-i dai prilejul. Nicio tentativă de ademenire cu ghinde sau ciuperci n-o făcea mai puţin sălbatică, de ajunseserăm la concluzia că-i una dintre jivinele care nu se-mblânzesc niciodată. Pe neaşteptate, însă, interveni ceva: într-o bună zi, Millicent fu găsită în fundul cuştii, într-o stare de prostraţie. Nu prezenta niciun simptom precis, încât era greu de spus ce anume nu mergea. Când dau de-un animal suferind de-o boală misterioasă, fac în general două lucruri: îi administrez un antibiotic şi-l ţin la căldură. Lui Millicent i se făcu, aşadar, o injecţie şi fu transportată în casa reptilelor, singurul loc încălzit şi-n lunile de vară.

După doar câteva zile, Millicent era pe cale de vindecare, deși încă slăbită. În schimb, în caracterul ei se produsese o transformare radicală. Ea, cea atât de anti-oameni, ajunsese din senin pro-Homo sapiens, într-un chip aproape stingheritor. De cum deschideai uşiţa cuştii, ţi se năpustea-n braţe, te muşca uşurel de degete şi te privea drăgăstos în ochi, cu mustăţile-i lungi fremătându-i de emoţie. Mai mult decât orice, însă, îi plăcea să-ţi rămână lungită pe braţ, ca de-a lungul unei crăci, şi să moţăie în această poziţie ceasuri întregi, dac-o lăsai. Caracterul i se-ndreptase în aşa măsură, încât obţinu îngăduinţa să iasă în fiecare dimineaţă din cuşcă şi să ţopăie prin casa reptilelor. Millicent descoperi curând că ţarcul ţestoaselor putea să-i ofere tot ce şi-ar dori o veveriţă din Malabar care se respectă: un bec infraroşu, degajând o căldură intensă, plăcută; spinarea ţestoaselor-gigant, constituind un leagăn ideal; în fine, o abundenţă de fructe şi legume. Aşa se face că ţestoasele-gigant se mişcau greoaie prin ţarc, cu Millicent cocoţată-n spinare. La răstimpuri, când una din ele mai găsea câte-o bucată suculentă de fruct şi-ntindea gâtul s-o înghită, Millicent îi sărea jos din cârcă, înşfăca ea fructul, apoi i se suia din nou pe carapace, înainte ca ţestoasa s-apuce să priceapă ce se petrecea. Când veni clipa ca Millicent, înzdrăvenită, să se înapoieze în casa mamiferelor mici, cred că ţestoasele au fost bucuroase s-o vadă plecând, nu doar pentru că-nsemna o povară-n plus pe carapace, dar şi pentru că dispariţia repetată a trufandalelor de sub nas le epuiza nervos.

E uluitor să vezi ce mult se deosebesc unele de altele (în comparaţie cu cele hrănite din mână) animalele prinse în sălbăticie, pe toată perioada lor de aclimatizare. Unora le trebuie un răgaz îndelungat ca să se-adapteze, pe când altele se comportă de la sosire caşicum s-ar fi născut acolo, la menajerie. Un negustor ne-a trimis o pereche de maimuţe lânoase cafenii, pe care tocmai le primise direct din Brazilia. Masculul era un specimen superb, în plină maturitate, având probabil între 12 şi 14 ani. Nu prea eram încântaţi, gândindu-ne ce lungă perioadă de adaptare la captivitate îi va trebui unei maimuţe adulte de vârsta aia, existând chiar riscul să tânjească şi să moară. L-am vârât în cuşcă împreună cu tovarăşa lui, apoi ne-am dus după nişte pâine şi nişte lapte. Îndată ce zări hrana, deveni tare aţâţat şi, de cum se deschise cuşca, veni glonţ la noi, mâncă şi bău direct din străchinile pe care le ţineam încă-n mână, de parc-ar fi stat cu noi de ani de zile, iar nu abia de câteva minute. Se arătă din capul locului îmblânzit cu desăvârşire, mâncând zdravăn şi părând perfect mulţumit de noua lui viaţă.

Multe animale, după ce sunt instalate, caută cu-ncăpăţânare, în fel şi chip, să evadeze din cuşcă, nu că le-ar fi dor de libertate, ci pur şi simplu fiindcă-și regretă fosta reşedinţă, lada de călătorie cu care se deprinseseră şi pe care-o luau drept casa lor. Am cunoscut un animal care, scos din lădiţa-i mititică de călătorie şi plasat într-o cuşcă spaţioasă, prevăzută cu tot necesarul, s-a străduit vreme de trei zile să evadeze; când în sfârşit izbuti, se duse glonț la vechea-i ladă, unde şi dădurăm peste el. Unica soluţie a problemei era să plasăm lada de călătorie în interiorul noii cuşti. Animalul şi-a făcut din ea iatacul, aclimatizându-se fără nici o greutate.

Fireşte, sunt şi unele jivine care, izbutind să fugă, te pun în fața unor probleme spinoase. A fost, de pildă, noaptea, pe care n-am s-o uit niciodată, când Claudius, tapirul din America de Sud, a găsit mijlocul de a-şi croi drum afară din ţarc. Persoana care-i adusese cina trăsese zăvorul grilajului, dar uitase să-l şi fixeze în locaşul său. Cu prilejul unei plimbări nocturne pe moșia lui, Claudius descoperi, spre marea-i bucurie, că gratiile, pe care le crezuse până atunci de netrecut, cedau acum sub presiunea uşoară a botului său. Noaptea i se păru cea mai potrivită pentru o scurtă raită peste câmpul din vecinătate. Din punctul de vedere al lui Claudius, era o noapte prielnică, cu o boltă neagră ca tuşul şi cu şuvoaie de apă, cum nu vezi decât pe la Tropice.

Era cam unşpe şi un sfert, toată lumea se şi pregătea să se bage-n pat, când un automobilist ud leoarcă şi mort de oboseală bătu în poarta cea mare. Prin vuietul ploii, ne spuse că-ntrezărise nu de mult, sub farurile maşinii, un animal mare, cu siguranţă unul de-al nostru. I-am cerut o descriere sumară, şi el îmi zise că aducea cu-un ponei de Shetland cu trompă de elefant. Mi se opri inima-n loc, ştiind că la o adică Claudius putea galopa iute şi departe. Eram în cămaşă, cu papuci în picioare, dar n-aveam timp să trag pe mine o haină mai în ton cu vremea rea de-afară, căci omul cu maşina îl văzuse pe Claudius pe-un câmp vecin cu proprietatea noastră, şi ţineam să-l recuperez înainte s-ajungă mai departe. Am dat fuga până la pavilion să-i alertez pe toţi membrii personalului care locuiau acolo. Mai mult sau mai puţin dezbrăcaţi, se-avântară cu toţii prin ploaie; ne-ndreptarăm spre câmpul unde omul cu maşina îl văzuse dispărând pe tapirul nostru. Era un câmp întins, aparţinând vecinului nostru de peste gard, Léonard du Feu. Léonard se arătase cel mai tolerant, mai simpatic dintre vecinii noştri, şi eram hotărât să-l împiedic pe Claudius să pricinuiască vreo stricăciune pe moșia lui, dacă faptul mai putea fi evitat. Odată hotărârea luată, îmi amintii cu groază că pe câmpul unde intrase Claudius Léonard tocmai plantase nişte anemone, pe deasupra chiar cu multă grijă. Îmi închipuiam lesne ce măcel puteau face cele două sute de kile ale lui Claudius prin straturile alea de flori delicate, unde mai pui că simţul direcţiei nu-i era prea grozav, din pricina miopiei.

Ajunserăm pe câmp, muraţi până la piele, şi-l încercuirăm. Claudius se desfăta cu neîndoielnic cea mai frumoasă seară pe care-o petrecuse de ani de zile. Pentru el, ploaia era ideală, nimic mai bun decât o aversă pe cinste ca viaţa să merite trăită. Părea un împărat roman desfrânat sub duş, rumegând un buchet mare de anemone. Când ne văzu, ne-ntâmpină cu ţipătu-i ridicol, subţirel şi ascuţit ca zgomotul produs de frecarea unui deget ud pe-un balon. Era vădit încântat să ne revadă şi nădăjduia că veneam să-l însoţim în acea expediţie nocturnă, dar niciunul din noi nu se simţea dispus la una ca asta. Eram muraţi până la piele şi-ngheţaţi; singura noastră ambiţie era să-l readucem pe Claudius în ţarc cu cât mai puţină tevatură posibilă. Strigai, cu-o voce disperată, cuvintele astea, cam de prisos: „Nu călca pe flori!”, după care mi-am aliniat vânătorii de tapir: înaintarăm spre Claudius în grup compact, cu un aer ameninţător. Dintr-o ochire, el înțelese, după atitudinea noastră, că nu-i împărtăşeam opinia în materie de zbenguieli în ploaie pe câmpul altuia, la ceasurile doişpe şi jumate noaptea; cu părere de rău, socoti că-i mai sănătos să ne părăsească. Oprindu-se doar ca să mai smulgă un smoc de anemone, o luă la galop peste câmp, de-a curmezişul, lăsând în urmă o dâră de prăpăd, leit un buldozer care a luat-o razna. Cu picioarele-n papuci, pline de noroi, ne năpustirăm, împleticindu-ne, pe urmele lui. Nu numai noroiul ne-ncetinea, ci şi eforturile de-a alerga printre straturile de flori fără să le strivim. Pe când alergam, mă bătu gândul să-l rog pe Léonard să-şi planteze pe viitor straturile de flori mai rărite, ca să facă mai lesnicioasă capturarea unui alt animal scăpat. Stricăciunile pricinuite de Claudius erau deja suficient de grave, dar răul cel mare abia urma. Făcu brusc un ocol şi, în loc s-o ia, așa cum nădăjduisem, peste câmpul alăturat, căci era o păşune, se-avântă de-a dreptul prin grădina lui Léonard du Feu. Ne oprirăm locului, gâfâind şi şiroind de ploaie.

– Pentru numele lui Dumnezeu, le spusei tuturora, musai să scoatem dihania aia afurisită din grădină, înainte s-o facă harcea-parcea!

Abia rostisem aceste cuvinte, că din grădină se şi-auziră, unul după altul, niște trosnete de sticlă spartă: neîndoielnic, Claudius, cu trapu-i binecunoscut şi cu miopia lui, îşi croise drum printre clopotele lui Léonard. Până să facem vreun gest cât de cât inteligent, Claudius, găsind că grădina lui Léonard nu era pe gustul său, dădu buzna printr-un gard viu, lăsând o gaură larg căscată în capodopera aia de grădinărie artistică şi dispărând în noapte cu mare viteză. Direcţia în care-o luase era o nouă ameninţare, căci se-ndrepta ţintă spre micul nostru lac. În sălbăticie, tapirilor le place grozav apa. Sunt excelenţi înotători, putând rămâne cufundaţi un răstimp considerabil. Perspectiva de-a dibui un tapir printr-un kilometru de apă-ntunecată, într-o noapte ploioasă şi neagră, părea mult mai rea decât să cauţi un ac în carul cu fân. Aceeaşi idee îi fulgeră dintr-o dată pe toţi membrii trupei mele. Am rupt-o la fugă, aşa cum nu mai fugiserăm încă niciodată, izbutind să-i tăiem calea în ultimul moment. Ajuns la o azvârlitură de băţ de dosul lui cel gogoneţ, mă avântai dintr-un salt şi, norocul ţinând cu mine, apucai să-l înşfac de unul din picioarele dindărăt. Jumate de minut mai târziu, mă şi căiam de isprava mea. Claudius zvârli din copite, îmi repezi una-n ţeastă, făcându-mă să văd stele verzi, şi iar o luă la galop, târându-mă prin noroi în cel mai umilitor chip; eram deja atât de ud, îngheţat, mânjit şi furios, încât m-agăţai de el cu o hotărâre sălbatică. Perseverenţa îmi fu răsplătită, căci greutatea mea încetini fuga lui Claudius, suficient ca restul trupei să ne-ajungă din urmă şi să tabere asupra diverselor părţi ale anatomiei tapirului. Principalul impediment al acesteia e că nu prea ştii de unde să-l apuci: urechile mici nu oferă decât o priză relativă, coada-i minusculă, iar coamă n-are; singurii sorţi de izbândă sunt să-l înşfaci de picioare, iar ale lui Claudius erau butucănoase şi de-acum lunecoase din pricina ploii. Totuşi, ne cramponarăm de ele cu-nverşunare, pe când el se zbătea, zvârlea din copite şi pufnea indignat. De cum unul dintre noi slăbea un pic strânsoarea, un altul se-atârna și mai dihai, până ce Claudius pricepu, în fine, că degeaba se căznea să ne facă să renunţăm. Încetă cu fasoanele, cugetă o clipă, iar până la urmă se lungi pe jos, privindu-ne în faţă.

În picioare în jurul lui, uzi leoarcă, istoviţi, ne uitam unii la alţii. Eram cinci contra două sute de kile de tapir recalcitrant. Să-l cărăm era peste puterile noastre; or, era limpede că lui Claudius nici prin gând nu-i trecea să coopereze cu noi. Şedea tolănit, cu o expresie îndărătnică părând să ne-avertizeze că n-aveam decât să-l luăm pe sus, dacă voiam să-l aducem înapoi la menajerie. Nu puteam apela la noi ajutoare, şi ne găseam, în mod vădit, într-o situaţie fără ieşire. Dar dacă Claudius optase pentru rezistenţa pasivă, eu eram tot aşa de-ncăpăţânat ca şi el. L-am trimis, deci, pe unul din membrii echipei noastre şiroitoare la menajerie, după o frânghie. Desigur, ar fi trebuit să vin din capul locului înarmat cu zisa unealtă indispensabilă de captură, dar îmi închipuisem, în naivitatea mea, că Claudius se va lăsa mânat înapoi în ţarcul lui la fel de lesne ca o capră domestică. Când sosi frânghia, o legarăm zdravăn în jurul gâtului lui Claudius, având grijă să nu formeze cumva un laţ. Cred că l-am auzit pe careva mormăind că un laţ ar fi chiar mai potrivit. Doi dintre noi înşfăcară frânghia, alţi doi îl înşfăcară pe el de urechi, al cincilea-l ţinu de picioarele dindărăt şi, cu niște opinteli cumplite, îl ridicarăm, împingându-l ca pe-o tărăboanţă trei metri mai încolo, după care se prăvăli din nou. Făcurăm un scurt popas, ca să ne tragem sufletul, apoi o luarăm de la capăt. Am parcurs încă trei metri, operaţiune în cursul căreia pierdui un papuc, iar unul din membrii cei mai înalţi şi masivi ai echipei mă călcă pe mână. Ne-am odihnit din nou, descurajaţi, gâfâind în ploaie; tânjind după o ţigară, decretarăm în unanimitate că tapirii n-ar fi trebuit niciodată inventaţi.

Câmpul pe care se desfăşura această scenă era-ntins şi noroios. La ceasul acela din noapte, sub ploaia şfichiuitoare, arăta ca un fost teren de manevră pentru tancuri, abandonat din pricină că tancurile nu mai puteau să-şi croiască drum prin el. Noroiul, de-o calitate unică pe întreaga insulă Jersey, era ca un clei. Ne luă un ceas şi jumătate ca să-l tragem pe Claudius afară de pe câmp; ca şi cei care-au durat Stonehenge, ne dădurăm cu părerea că mare minune să nu se fi ales niciunul din noi cu vreo hernie. Într-o ultimă sforţare urieşească, îl aburcarăm pe Claudius afară de pe câmp, şi apoi mai departe, între graniţele menajeriei. Ajunşi acolo, tocmai voiam să facem un popas de recăpătare a puterilor, când Claudius hotărî că, de vreme ce-l aduseserăm îndărăt la menajerie, negreşit ca să-l băgăm la loc în ţarc, ar fi fost absurd să mai tândălească. Aşadar sări brusc în picioare, ţâşnind ca o rachetă, pe când noi ne atârnam disperaţi de diverse părţi ale trupului său. Era caraghios să fi depus atâtea eforturi eroice, vreme de-un ceas şi jumătate, să-l urnim din loc, ca să trebuiască acum să ne cramponăm de trupul lui voluminos, căutând să-i încetinim goana orbească, căci îl ştiam în stare să intre cu capul înainte în vreuna din arcadele de granit, cu riscul să se rănească, ba chiar să se omoare. Ne-agăţam de el ca nişte lipitori de-un rechin care s-ar pune să înoate mai iute; spre marea noastră uşurare, izbutirăm să ne-abatem vehicolul exasperant până la ţarcul lui fără alte peripeţii, după care ne-am înapoiat fiecare în odaia lui, frânţi, îngheţaţi şi plini de noroi din creştet până-n tălpi. Făcui o baie caldă, ca să-mi mai vin în fire, dar zăcând lungit în apă, pe jumate adormit, mă fulgeră deodată gândul că ce era mai rău abia urma: a doua zi dimineaţa, era musai să-i telefonez lui Léonard du Feu, încercând să mă scuz pentru cei două sute de metri pătraţi de anemone călcate în picioare şi pentru cele doişpe clopote de sticlă sparte.

Ca întotdeauna, Jackie nu-mi arătă nici un dram de compătimire. Pe când zăceam pe spate în căldura binefăcătoare a băii, ea îmi puse la-ndemână un pahar mare de whisky fără gheaţă, rezumând cu aceste cuvinte sforţările întregii seri:

– Aşa-ţi trebuie, dac-ai vrut să ai blestemata asta de menajerie.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „Claudius among the cloches” din „Menagerie Manor”, 1964