În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a șaptesprezecea parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.
20
Mici luminiţe. Albastru sclipitor. Bijuterii ovale, cu luciri fulgerătoare, se mişcau pe multe picioare, şi aceste bijuterii cucereau şi-mi ocupau casa. Gândacii se instalau în cratiţe, pahare, rafturile cu provizii. Agitaţia lor se simţea peste tot. Urcau în sus pe pereţi, coborau corect pe alţii, traversau tavanul. Albastrul lor îmi colora chiar şi somnul. Nicio o viclenie ori violenţă nu-i putea opri. Evident, pentru gândacii de-un albastru oţelos tot un soi de gândac eram, unul monstruos, o fatalitate a evoluţiei, un două picioare, fără antene, ochi laterali şi fără zale peste trupul meu de gândac. Dar nu mă gândeam să-i deranjez. Se curăţau, se drăgosteau fără jenă pe marginea farfuriei şi se extaziau când alunecau în vinul meu. O asemenea neruşinare nu mai întâlnisem şi, uneori, aveam un vag sentiment de indispoziţie. Cum se numeau, cu ce se hrăneau, nu pot spune. Nu departe de mine era bănuiala că ar fi putut fi gândurile mele, visele mele, aura mea, de care se agăţaseră şi-o ronţăiau meticulos.
Mica menajerie de animale care-mi apăruse în casă, bâzâind, scormonid, căţărându-se, putea semăna, în scurt timp, cu o discretă arcă a lui Noe. Sunt sigur că Appollinaire, fără ezitare, şi-ar fi declamat credo-ul:
„Destul am adorat noi, oamenii, animalele, plantele şi stelele; e timpul acum să arătăm că noi suntem stăpâni.”
Doar câteva zile de-ar fi petrecut alături de mine, ar fi priceput cât suntem de departe de a fi stăpâni. Pe lângă şoareci, furnici, greieri, muşte, fluturi, viespi, pe lângă melci, păianjeni, buburuze, uneori câteva broaşte râioase, existau şi mai bizari oaspeţi în casă. Monştri cu o crustă maro de pământ, în format minuscul, cu aripi simple. Arătau ca şi cum s-ar fi născut din nămolul primordial. Bâzâiau înăbuşit, chiar gutural aş zice, parcă supăraţi de existenţa mea. Posibil, totuşi, ca acea gâlgâială să nici nu fie o expresie a supărării, ci un salut, unul prietenesc, adresat umilei mele persoane. Din când în când, se căţărau în casă viermi luminoşi, se vârau în crăpăturile podelei şi acolo, noaptea, îşi tot aprindeau luminiţele. Dacă-i aşezam pe marginea paginii de carte, puteam citi fără efort la lumina acestor vii veioze, şi cea mai lemnoasă limbă, cea mai aridă descriere era acceptată datorită lor, descoperindu-i-se chiar un anumit farmec.
Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)
Sursă foto: aici
Scrie un comentariu